"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Biserica Ortodoxă din România nu poate privi fără neliniște la semnele tot mai clare ale unei crize politice anunțate care, odată declanșată, nu va rămâne la nivelul declarațiilor și al jocurilor de culise. Social-teologic vorbind, adică din perspectiva eticii Bisericii noastre de Răsărit, criza nu este un simplu episod de administrare a puterii, adică la vârf, măcar și pentru că, imediat, costul ei nu va fi plătit în studiouri și pe ecrane, în comentarii, ci la firul ierbii, în fiecare casă, prin dobânzi mai mari, inflație, nesiguranță și teamă pentru ziua de mâine.
Toate acestea se petrec în preajma Floriilor. Intrarea Domnului în Ierusalim reprezintă momentul în care confuzia dintre Hristos-Mântuitorul și Hristos-eliberatorul politic atinge apogeul. Mulțimea Îl întâmpină cu entuziasm, dar proiectează asupra Lui propriile frustrări și așteptări istorice. Hristos însă nu intră în cetate ca să confirme febra mesianismului politic, ci ca să reînnoiască umanitatea pe Cruce. Biserica știe așadar cât de ușor se repetă această confuzie și astăzi, când credința este împinsă să legitimeze fantasme identitare, naționale sau zise suveraniste. Dar tot ea știe că o asemenea confuzie nu poate hrăni civismul și cu atât mai puțin credința însăși.
În România de astăzi, stat de drept încă în curs de consolidare, raportul dintre puterea politică și autoritatea cultelor trebuie înțeles în logica parteneriatului social prevăzut legal. Pe această bază au fost și sunt posibile proiecte comune privind omul în întregul său, nu rupt artificial între cetățean și credincios. De aceea, intervenția Bisericii în apărarea criteriilor morale ale vieții publice nu este anexă partinică, ci o formă legitimă de slujire a binelui comun. Cu atât mai mult cu cât anul acesta, în Patriarhia Română, este consacrat pastorației familiei creștine. Într-un context de declin demografic alarmant, familia nu mai poate fi tratată ca simplă temă socială, ci drept ceea ce este în chip fundamental: spațiul în care viața se primește, se ocrotește și se transmite, împreună cu limba, credința și deprinderile conviețuirii.
Biserica nu este, repetăm, chemată să facă politică de partid. Dar tocmai de aceea nu are voie să tacă nici atunci când politica amenință să se transforme în povară pentru cei mulți și fără voce. Ea mai spune limpede că drumul european al României trebuie apărat, dar nu din conformism geopolitic, ci pentru că el rămâne cadrul cel mai coerent al libertății, cooperării și responsabilității împărtășite. În esență, cum deja am mai afirmat, Evanghelia lui Hristos este incompatibilă cu extremismul, cu izolaționismul și cu orice formă de autosegregare ridicată la rang de program. În acest context, doar schițat, Biserica reamintește că prețul social al politicii trebuie cumpănit cu dreaptă măsură: nu este moral să acoperi dezechilibrele bugetare tăind de la cei mai slabi, dar să protejezi în același timp privilegiile și averile nejustificate.
Acestui fundal intern se adaugă unul extern de o gravitate excepțională, epocală la propriu: războiul din Ucraina, conflictul legat de Iran, tragedia din Gaza, dar și schimbările politice globale cu potențial uriaș care se pregătesc sau se derulează deja. La toate acestea se adaugă efectul știrilor false și al deturnării tehnologiei către scopuri străine menirii ei. În loc să lumineze, ea poate ajunge să tulbure; în loc să apropie, să fractureze; în loc să slujească adevărul, să industrializeze minciuna. Iar atunci criza nu mai este doar politică sau economică, ci și una a discernământului public, infectând atât laicatul cât și clerul deopotrivă.
Dacă vin vremuri grele, iar semnele arată că vin, povara nu poate fi pusă numai pe umerii celor fără apărare și fără glas. Altfel, nu mai vorbim despre politică responsabilă, ci despre o formă rece de selecție socială, iar comuniunea de credință știe și simte asta foarte bine. Faptul că un Ioan Gură de Aur a ridicat vocea în fața puterii imperiale pentru apărarea țesăturii sociale ale păstoriților săi din Antiohia, apoi din Constantinopol, reprezintă nu un simplu episod istoric, ci un mesaj către noi de a trata cetatea precum trupul: ziduri/structuri/alcătuiri vizibile în care sălășuiește sufletul. Acest mesaj îl dăm azi mai departe.
Doxa!
