Vax (predica pe scurt)

Duminica aceasta, a Sfântului Ioan Scărarul, cum se știe, ne readuce în fața ochilor minții sau incită la descoperirea unei mari cărți scrise cu adevărat ca încurajare, invitând la realism și ideal deopotrivă. Este necesară o astfel de precizare măcar și din pricina faptului că literatura duhovnicească nu este automat mare pentru simplul fapt că vorbește despre Dumnezeu, după cum nici literatura profană nu devine valoroasă fiindcă își ia teme grave, de viață și de moarte. Și aici există maculatură, inflație de cuvinte, evlavie de împrumut, moralism fără sevă, compilație fără har, autori de duzină care cred că tonul solemn ține loc de experiență, iar ambiguitatea ar fi același lucru cu adevărul. Pe scurt, nu tot ce se tipărește/spune/postează sub semnul pietății hrănește, mult din ceea ce circulă drept „duhovnicesc” fiind doar rumeguș pios, tentative masiv psihologizante sau, la polul opus, fruste, lipsite de orice nuanțe. În acest peisaj, înțelegem mai bine importanța lui Ioan Scărarul care nu-i un fabricant de maxime, un decorator de suflete fragile, ci un om verificat de pustie, de ascultare, de tăcere, de lupta cu sine. El nu scrie din lecturi, ci din rană și din biruință, nu oferă în consecință fraze de pus în rame, ci criterii de viață. De aceea Scara lui nu este una dintre multele cărți, ci una dintre puținele care impun măsura, adică standardul într-un domeniu frecvent abandonat improvizației și abuzului. Într-o lume religioasă, precum cea de azi, care confundă adesea circulația cu greutatea, popularitatea cu autoritatea și siropul cu dulceața minții coborâte în inimă, acest autor de la final de secol VI și început de VII, rămâne un reper care nu poate fi fentat, imitat ieftin.

Intrând în logica textului, însăși imaginea scării poate fi prost înțeleasă, mai ales de mintea modernă care crede că orice succesiune cronologică aduce cu sine și o superioritate spirituală. Vedem scara, auzim de urcuș și riscăm să ne imaginăm un progres liniar, inevitabil, aproape mecanic, ca și cum omenirea, doar pentru că a ajuns în 2026, ar fi lăsat definitiv în urmă prostia, păcatul, idolatria, cruzimea și suficiența. De aici și exclamația aceea imbecilă, rostită cu aerul unei inteligențe care se autoaplaudă: „suntem în 2026, nu în Evul Mediu!”. Și ce dacă? Calendarul nu mântuie pe nimeni prin simpla lui forță. După cum data din colțul ecranului calculatorului/telefonului nu înnobilează sufletul, nici toată tehnologia nu spală "garantat" patimile. Cu riscul de a mă repeta, vechimea istorică a omenirii nu produce automat și maturitatea ei, viața spirituală nefiind pusă pe șinele unui progresism inevitabil, ci cunoaște înaintări și reculuri, limpeziri și rătăciri, fidelități și trădări, adică tocmai acele corsi e ricorsi ale istoriei despre care scria un Giambattista Vico. Cu alte cuvinte, poți fi ultramodern în aparate, mașinării și alte dispozitive, dar preistoric în conștiință. Poți locui într-o epocă a inteligenței artificiale și să rămâi, lăuntric, mai primitiv decât un păstor din vechime care știa măcar să se teamă de Dumnezeu.

În sfârșit, scara este o imagine paradigmatică și prin realismul ei. O scară adevărată nu are o singură treaptă, fiindcă nu toate înălțimile sunt identice și nu toți oamenii au aceeași statură, nici trupească, nici morală. Nu urcă la fel copilul și atletul, novicele și nevoitorul, lăudărosul și smeritul. Tot astfel, în viața duhovnicească, Dumnezeu nu ne cheamă la acrobații spectaculoase, ci la adevărul privind treapta pe care ne aflăm. Unii nici n-au pus piciorul bine pe prima: încă mint, încă pozează, încă se închină imaginii lor publice, încă vor respectabilitate fără pocăință, sunt duși de nas sau îi bagă în boale pe contemporanii lor. Alții, în schimb, au de dus lupta mai sus: cu mânia, cu slava deșartă, cu judecarea aproapelui, cu iubirea rece, cu memoria nepacificată, cu orgoliul rafinat care se ascunde până și sub veșmântul aparent imaculat al virtuții. Important nu este de aceea să ne lăsăm cocoșați de înălțimea morală a unora, dar nici să nu transformăm locul, treapta unde am înțepenit din pricina herniei sufletului, în domiciliu spiritual. Scara nu este decor, ci criteriu, după cum nu este scop, ci instrument, mijloc. Acolo unde omul este impresionat de înălțimea scării, refuzând să urce pe motiv de amețeală, sau, dimpotrivă, se crede ajuns departe, cât mai sus, fără să fi urcat, tot presupusul lui climax nu este decât un mare și trist vax.

Sus să avem inimile!