Ce plăcere stupidă este să furi prospețimea (despre Petru, Veniamin și cel care se luptă cu leii)

Ce plăcere stupidă este să furi prospețimea unui om în raport cu care ești, chipurile, autoritate, părinte, șef, îndrumător, protector. Să te apropii de cineva nu pentru a-l crește, nu pentru a-l apăra, nu pentru a-l lăsa mai liber decât l-ai găsit, ci pentru a smulge din el ceva care, de fapt, nu ți se cuvine și nici nu ți se potrivește. Asta nu este iubire. Nu este afecțiune. Nu este slăbiciune romantică, biată inimă neînțeleasă, nu este „viață privată”. Este prădăciune.

În asemenea cazuri, răul nu stă doar în faptă, ci în raportul de putere care o face posibilă. Când cel matur, instalat, consacrat, eventual înconjurat de reverențe, ia de la celălalt tinerețe, încredere, vulnerabilitate, admirație sau dependență, nu avem de-a face cu o poveste, ci cu o captură. Smulgi din celălalt ceva care nu corespunde ție, ceva pe care nu îl poți purta fără să îl murdărești. Îți închipui că întinerești prin pradă, dar nu faci decât să îți expui bătrânețea interioară.

Este un sport idiot în care nu ajungi niciodată pe podium, ci doar, mai devreme sau mai târziu, în titluri de ziare, în dosare, în rușinea altora și în propria caricatură. Ca Petru, ca Veniamin și ca alții care, în loc să se lupte cu leii din ei, ajung să pozeze simbolic în luptători cu leii din afară. O enormă tristețe: minte suficientă pentru a dirija o instituție, o eparhie, o biografie publică, dar instinct suficient și el, din păcate, să dărâme totul.

Aici se vede, încă o dată, cât de puțin înseamnă inteligența fără caracter și cât de fragilă este cultura fără pază lăuntrică. Poți ști multe, poți vorbi frumos, poți administra oameni, simboluri, bani, discursuri și ceremonii. Dacă nu ai trecut însă prin acea dezanimalizare lentă, dureroasă și luminoasă pe care creștinismul o numește pocăință, trezvie, înfrânare, iubire curată, rămâi un animal mai bine îmbrăcat, nu un om mai adevărat.

Miza creștinismului, asemenea platonismului ca direcție filosofică, este tocmai aceasta: dezanimalizarea omului. Nu negarea trupului, nu ura față de fire, nu mutilarea afectelor, ci scoaterea omului de sub tirania instinctului imediat. A fi creștin nu înseamnă să nu mai ai trup, ci să nu îți transformi trupul în instrument de vânătoare. Nu înseamnă să nu mai ai dorințe, ci să nu faci din dorința ta o sentință asupra prospețimii celuilalt. Restul este zgomot, justificare, psihologie de ocazie și, la final, titlu de presă.

Doxa!