Treziţi-vă, oameni! Nu mai avem apă nici pentru lacrimi…

Un gândăcel tulbure la cap, căzut din buzunarul șor-vor-dodoniștilor, s-a revopsit în verde și își afișează brusc „grija spontană” față de fluviul Nistru care, cică, își pierde apele de dorul lui șor și tauber. Cenzor de manuale școlare, kominternistul care până mai ieri tulbura lumea cu minciuni peste minciuni despre cruzimea basarabenilor față de alte etnii, azi își afișează durerea, încă neplătită, pe malul Nistrului și aruncă cu pietre în generațiile, care au contribuit la implozia URSS. El se întreabă filosofic, exact ca și magistrul său, veterinarul Ivan Bodiul: „De ce în timpul Uniunii Sovietice, apele Nistrului ieșeau din maluri, iar după independență fluviul a rămas fără apă?”

Mă văd nevoit să scot din arhiva mea un articol pe care l-am publicat sub amenințări grave din partea mafiei lui Alexandr Jucenco, comunistul-șef al Academiei de Științe, și a cenzurii de la acea vreme. Materialul „Timpul probabil în Moldova: secetă” a apărut în anul 1987 în revista Nistru grație curajului eroic al redactorului-șef Dumitru Matcovschi și a colaboratorului redacției Valeriu Babanschi. Articolul e mai mult un studiu publicistic despre experiențele diabolice ale ideologilor de la Kremlin în plan economic, ecologic și demografic și impactul acestor experimente asupra ecosistemelor și a populației RSSM. Din păcate, materialul publicat în 1987 mai rămâne și astăzi de mare actualitate; chiar dacă a trecut aproape o jumătate de veac, prea puține lucruri s-au schimbat spre bine. Extrag câteva fragmente din articol ca să se vadă în ce stare se aflau Nistrul și NATURA în anii ocupației ruso-sovietice-kominterniste.

*******************************************************

Cum s-a întâmplat şi cu permisiunea cui s-a îngăduit ca Nistrul, care formează coloana vertebrală ecologică a Moldovei, să devină un fluviu grav bolnav, pe cale de dispariţie ca organism viu? Ce interese unionale au dictat sacrificarea râului ce alimentează cu apă potabilă circa 8 milioane de suflete?

Zic, nu e cazul să comparăm nenorocirile între ele, dar problema salvării Nistrului e mult mai acută astăzi chiar decât problema lacului Baical. Nu-mi place constatarea, dar să medităm împreună asupra a două cifre: Nistrul alimentează cu apă potabilă 8 milioane de oameni, Baicalul – 100 de mii. Menirea principală a fluviului este de a asigura cu apă populaţia din Ucraina şi Moldova. Un adevăr prea simplu ca să nu fie înţeles de cineva.

În apropiere de Râbniţa contrastele dispar; vegetaţia seacă, apa e pestriţată cu peşti morţi, coşurile de la fabrica de ciment domină împrejurimile, malurile schilodite sunt brăzdate de râpe, o pânză de fum învăluie oraşul, respiraţia devine anevoioasă. Nistrul parcă ar sta locului, iar bărcile se mişcă printr-o apă moartă. Astfel, intrăm în „împărăţia” barajului de la Dubăsari.

Adeseori aud, chiar şi de la specialişti oneşti, că soarta Nistrului e pecetluită, că nu există astăzi forţă în univers capabilă să-l scoată din labirintul în care l-a împins economia sovietică şi modul nostru de a gospodări, că orice zbatere de a-l reanima e inutilă. Argumentele scepticilor conving, chiar dacă întrebarea noastră „Ce fel de Moldovă fără de Nistru?” e scrisă cu sânge. Oponenţii ne amintesc de o lege arhicunoscută în fizică: fiecare corp poate rezista la o anumită greutate şi presiune. Aceeaşi lege acţionează şi asupra ecosistemelor naturale; când presiunea antropogenă depăşeşte de zeci de ori nivelul critic, habitatul degenerează şi moare, iar împreună cu el şi tot paingenişul ce l-a împins la pieire. Sănătatea Nistrului a fost scoasă la mezat nu de azi şi nu de ieri.

Când s-a tras pentru prima dată din tunul ignoranţei asupra Nistrului? Cred că mai întâi s-a tras din cabinetele unde, la răscrucea anilor 50-60, căpăta contur ideea aventuristă de a transforma republica într-un ţinut super-industrializat, de a ticsi Moldova cu fabrici şi uzine, cu unităţi economice şi întreprinderi unionale de cel mai variat calibru. Astăzi, întreaga lor politică economică a dat faliment, împingând această gură de rai într-o profundă criză ecologică. Să nu fi existat o altă alternativă?

La ce s-a ajuns însă? Ce poate fi mai ruşinos pentru republica noastră, cu solurile ei de o fertilitate excepţională, decât adevărul rostit recent la congresul unional al colhoznicilor, că Moldova nu-şi poate hrăni poporul cu propriile produse agricole? Strategii noştri ne-au impus să creştem bumbac şi tutun, au argumentat „ştiinţific” că avem nevoie la gât de un complex de fabricare a pesticidelor şi un combinat de celuloză, au pregătit terenul pentru o centrală atomică şi, făcându-i pe plac zootehnicianului I.I.Bodiul, au împănat pământul cu complexe animaliere şi depozite cu chimicale…

Graţie aceleiaşi strategii, astăzi produsele agricole recoltate pe faimoasele soluri moldoveneşti nu pot fi consumate din cauza intoxicării lor cu nitraţi şi pesticide, iar numărul şcolilor speciale creşte în progresie geometrică.

Se înnoieşte vocabularul strategilor de ieri; azi îi auzi de la cele mai înalte tribune vorbind despre restructurare, democratizare, autocritică, accelerare, autogestiune… Îşi schimbă tactica, dar nu şi strategia. Argumente? Toate programele de lungă durată până în anii 2000-2005-2010. Poftim şi o cifră din aceste programe: până în anul 2000 pe teritoriul republicii vor mai fi construite încă 84 de complexe animaliere mari!?? Îşi aşteaptă rândul şi alte proiecte faraonice, care, luate împreună cu problema demografică, vor împinge RSSM într-o prăpastie ecologică, deoarece şi fără aceste proiecte natura Moldovei astăzi se încovoaie şi degenerează sub imensa presiune antropogenă.

De câte ori mediul înconjurător de aici a semnalat că i se destramă pânza milenară? Iar cel mai serios avertisment al naturii noastre a răsunat acum 15 – 20 de ani, când republicii i-au fost distruse râurile mici. Parcă „strategii cu viziune unională” s-au străduit să înţeleagă acest avertisment şi această tragedie? La ce să-şi încreţească fruntea, dacă ei au programat să aducă Dunărea până la Nisporeni, iar o bună parte din apele Nistrului să le poarte prin Cubolta, Draghiştea, Răut? Să ne reţinem atenţia la această primă mare nenorocire – dispariţia râurilor mici, - dezastru ce adus după sine alte nenorociri care de la un timp încoace au degradat natura Moldovei până la limita critică.

Râurile mici formează râurile mari. Pământul dintre Nistru şi Prut n-a avut norocul să fie răsfăţat cu prea multă apă, dar niciodată n-a rămas completamente fără de ea. Astăzi reţeaua hidrografică a RSSM există numai prin hărţi. În realitate avem o reţea de scurgere a otrăvurilor, a deşeurilor organice şi a reziduurilor. O performanţă fără precedent. Când şi cum s-a ajuns la ea?

În 1961 strategii economiei extensive şi ai stilului administrativ de comandă l-au plasat în fruntea republicii pe cel mai fidel reprezentant al lor, un impostor care se voia monarh absolut peste o moşie şi un popor – veterinarul filosof Ivan Ivanovici Bodiul. Ceea ce e vizibil şi fără de documente e felul cum strategii s-au răfuit cu natura, o primă victimă a lor fiind râurile mici. Operând cu cifre fantastice şi cu o statistică fictivă, pseudosavanţii la braţ cu pseudospecialiştii, sub pretextul că intenţionează să aducă în Moldova cornul abundenţei, elaborează un plan grandios de punere în circuit agricol a tuturor pământurilor arabile. Şi fiindcă pe atunci tot pământul era arabil, au pornit să are luncile şi dealurile, imaşurile şi bălţile, costişele şi mlaştinile (şi azi dealurile mai poartă cicatricele teraselor). Orice copac sau tufar, izvor sau pârâu era privit ca un duşman al agriculturii şi bunăstării poporului. Ofensiva declanşată pentru a acapara noi terenuri agricole a căzut ca o febră pe capul Moldovei; se tăiau pădurile seculare, se ardeau stufăriile Bâcului, Prutului, Răutului, se desecau bălţile şi luncile Nistrului. Agonia agoniza. Prin sate se cânta o singură melodie: „Păsărică mută-ţi cuibul, / că vine Bodiul cu plugul”. În toiul ofensivei se recurge la o acţiune diabolică: de a îndrepta albiile râurilor. Cad păşunile, fâşiile forestiere şi sălciile sub șenilele buldozerelor. Chiar şi Răutul, care trece prin defileuri de un pitoresc răscolitor, este răscolit, scos pe mai multe sectoare din albia sa milenară şi impus să-şi poarte apele prin canale. „Asasinarea” celui de-al treilea râu al republicii a decurs fulgerător sau, în limbajul strategilor, „la timp şi calitativ”.

Şi în acea epocă de euforie, când gigantomania şi procentomania turmentaseră atâta lume, ca un dangăt de clopot răsună avertismentul – apa Răutului nu mai poate fi folosită la irigare. În 1969-1972 în luncile de aur şi de belşug ale Răutului apar „insule” albe de sare, iar mineralizarea apei atinge un nivel dezastruos – 1,43 g la un litru. O asemenea concentraţie de săruri distruge rapid solul. Pe prima linie a „frontului” continuau să „cadă” noi hectare de lunci, de codri şi dealuri, iar în spate începuseră să iasă din circuit pământurile proaspăt acaparate.

Concomitent cu moartea Răutului sunt transformate în canale de scurgere a deşeurilor şi în gunoişti Cogâlnicul, Bâcul, Ialpugul, Ciuhurul, Căinarii, Botna, Ciaga, Cubolta. Se modifică, dispare o întreagă împărăţie acvatică, de care era strâns legată sănătatea acestui plai. Dereglarea regimului hidrologic în simbioză cu alţi factori distructivi a generat o altă mare nenorocire – alunecările de teren – nenorocire ce a mai potolit zelul oratoric al strategiilor, dar nu a torpilat şi strategia lor.

Însă la acea oră „în ajutor” apelor şi agriculturii vine chimia, mana cerească jinduită de strategi. Părinţii noştri şi noi împreună cu ei lăsăm pe o zi-două plantaţiile de tutun şi cu mâinile goale împrăştiam ucigătorul panaceu DDT peste zarzavaturi şi livezi. Sute de mii de tone de chimicale şi îngrăşăminte minerale se înmagazinau în sol.

Este vre-o posibilitate să scăpăm de dezastrul de la capitolul „Râuri mici”, moştenit de la acest veterinar-filozof autohton? Pentru a supravieţui şi a rămâne locului şi noi, şi urmaşii noştri, suntem datori să găsim o soluţie de a reîntoarce meleagului şi apele, şi solurile, şi codrii, şi văzduhul.

Fără restabilirea măcar parţială a ecosistemelor din anii 50 nu cred să putem reîntoarce Moldovei echilibrul ei ecologic. Ca să renască râurile mici e nevoie de un complex de măsuri constructive, care ar fi antipodul acţiunilor distructive. De ce nu reîntoarcem râurilor mici bălţile, mlaştinile şi luncile – cele mai perfecte epuratoare biologice?

Un alt gem de probleme îl constituie cele circa 3,5 mii de iazuri din republică, majoritatea fiind înnămolite şi lăsate de izbeliște. În mâlul lor s-au adunat mii de tone de chimicale spălate de pe terenurile agricole (la o analiză mai amănunţită, probabil, am găsi toate elementele chimice din tăbliţa lui Mendeleev).

Mor nu numai peştii, ci şi oamenii. În 1987 în raionul Nisporeni au decedat de ciroză 67 de persoane, iar altele 668 au ficatul bolnav. Înainte de a afla care este calitatea apei m-am interesat de cantitatea de pesticide înmagazinată în sol. În anii 1980-1983 s-au introdus câteva 33,9; 36,6; 39,3; 38,1; kg/ha, iar în 1985 – 35,4 kg/ha (media în republică – 23-24 kg/ha). În anii 1980-1983 raionul Nisporeni a deţinut întâietatea la cantitatea de cupru tehnogen aplicată la un hectar – în medie câte 23 kg/ha (media în republică – 9,3 kg/ha). Să adăugăm la cifrele de mai sus, pentru perioada respectivă, câte 210-241 kg/ha de îngrăşăminte minerale şi parţial se conturează tabloul real al calităţii apei. Zic parţial, căci raionul are 4 complexe animaliere mari, unde murdăria-i curăţată cu ajutorul apei; din cele 45 de localităţi numai trei au epuratoare; din 23 de staţii de preparare şi alimentare cu soluţii toxice, 20 se află în zona de ocrotire sanitară a râurilor mici; din anul 1980 în raion nu s-a construit nici un depozit pentru păstrarea îngrăşămintelor minerale; 5 gospodării completamente n-au depozite pentru pesticide. Prin albia râurilor Cogâlnic, Nârnova, Cabac, Botna, Lăpuşniţa se scurge un lichid negru, vâscos, care de la o poştă duhneşte a chimicale. Care să fie calitatea apei consumată de populaţie?

Pentru ca râurile mici să renască e nevoie, cel puţin, tot de acelaşi termen în care ele au fost nimicite. Tărăgănăm cu un an acţiunile de salvare – la celălalt pol se adună doi ani etc. Deci, nu avem dreptul să întârziem nici cu o zi.

Treziţi-vă oameni! Nu mai avem apă nici pentru lacrimi… Se pradă ultima redută a naturii din Moldova. După devastarea ei, cine să mai ţină în frâu dezastrul ecologic?