Mizilicuri și farafaslâcuri de la moșii lui Erdogan (partea a doua)

Mizilicuri și farafaslâcuri de la moșii lui Erdogan (partea a doua)

În ansamblu, dominaţia şi influenţa otomană au fost mai puternice în Ţara Românească sau Valahia, întrucât aceasta nu avea nicio deschidere spre puterile antiotomane, şi ceva mai apăsătoare în Moldova învecinată cu Polonia care, întreţinând raporturi bune cu Imperiul Otoman, urmărea, în acelaşi timp, să evite întărirea excesivă a dominaţiei otomane la frontiera sudică. În ceea ce priveşte Transilvania, cu un potenţial militar superior şi o poziţie strategică mai bună, apropiată de Occidentul nedecadent, aici dominaţia şi influenţa Imperiului Otoman în varii domenii au îmbrăcat forme sensibil mai uşoare.

Influenţe mental-afective,  în vestimentaţie şi artistice

Chiar şi pe plan mental-afectiv şi chiar artistic au putut fi depistate influenţe ale otomanilor asupra românilor. Acestea au fost constatate în mentalitatea domnilor sau domnitorilor şi a cronicarilor-boieri, în ceremonialul domnesc, în costumul de curte, în modul de viaţă al clasei dominante sau hegemonice româneşti şi în decorarea monumentelor de artă. Astfel, au apărut domnitori care considerau că ţara lor aparţinea de drept cinstitului împărat (sultanul, alt cuvânt turcesc intrat în română), prin a cărui bunăvoinţă o căpătaseră în dar. De asemenea, în cadrul acestui trist povârniş al domnilor români, după cum foarte plastic-pitoresc spunea istoricul Nicolae Iorga, s-au înregistrat şi treceri la Islam ale ex-voievozilor Iliaş Rareş al Moldovei şi Mihnea al II-lea al Ţării Româneşti zis şi Turcitul, ambii deveniţi, ca musulmani, sangeacbei (guvernator al unui sangeac, în turcă sancak-bei şi respectiv sancak) de Silistra, cu numele de... Mehmed! De exemplu, în timpul lui Mihnea Turcitul a fost introdus în Ţara Românească mucarerul (termen intrat în DEX!), un obicei sinistru din a doua jumătate a secolului al XVI-lea în Ţara Românească şi Moldova, conform căruia un domn trebuia să fie confirmat de sultanul Imperiului Otoman după 3 ani de domnie, liderul principatului românesc fiind nevoit în acest scop să plătească o sumă de bani importantă.

În secolul al XVIII-lea, odată cu instaurarea regimului fanariot, modul de viaţă şi portul principilor din Ţara Românească şi Moldova au fost influenţate de moda de la Istanbul, iar curţile cele domneşti cultivau un stil de viaţă opulent şi risipitor, în acord cu modelul otoman, însă care contrasta violent cu stilul simplu, tradiţional, al vieţii oamenilor de rând. Depăşind uneori luxul exorbitant-deşănţat al marilor demnitari ai Înaltei Porţi, boierii, imitând Curtea domnească, se întreceau în a purta giubele (din turcescul ğubbè, haină lungă şi largă din postav fin, adesea căptuşită cu blană, purtată de boieri, conform DEX-ului), işlice (cuvânt provenit din turcescul başlik, însemnând căciulă de blană scumpă sau de postav, de format mare, cilindrică sau cu fundul pătrat, din alt material, purtată de domnitori, de boieri şi uneori de soţiile lor, iar mai târziu de negustori, de lăutari etc.), anterie (în limba turcă anteri- haină lungă pe care o purtau boierii români, potrivit aceluiaşi DEX), cepchene (termen preluat din turcescul çepken – haină boierească scurtă, cu mânecile desfăcute, care se purta pe umeri, peste jiletcă), şalvari (în turcă şalvar, pantaloni foarte largi, cu răscroială mică, strânşi la gleznă, specifici portului unor popoare şi populaţiuni din Asia, Africa şi Europa, adoptaţi în Ţeara Românească şi Moldova, în epoca fanariotă, mai ales de către boieri şi târgoveţi, potrivit DEX-ului), fermene-le (în turcă fermene – haină scurtă făcută din stofă brodată cu fir sau cu mătase, uneori căptuşită cu blană, pe care o purtau odinioară boierii peste anteriu, conform DEX-ului), confecţionate din cele mai rare stofe, unele căptuşite cu blană, ornamentate cu fir din aur sau argint şi cele mai scumpe nestemate. Blănurile aplicate pe poale, la guler, pe mâneci, şi mătăsurile fine constituiau bogăţia garderobei boierimii.

Îmbrăcămintea femeilor, la curte, nu se deosebea prea mult de cea a bărbaţilor, ele purtând pe dedesubt şalvari (cel mai adesea din catifea) şi papuci. Pe deasupra, femeile purtau nişte cămăşi din mătase, foarte decoltate, un anteriu prins în faţă cu agrafe, un ilic din catifea brodată, tivit cu hermină ori samur, iar când ieşeau din casă, feregea-ua, (adică o haină lungă din stofă fină sau catifea brodată, deschisă în faţă), sau biniş-ul (în turcă biniş), adică o haină largă de postav, tivită cu samur.

Influenţe arhitectonice

Arta românească şi, în special, arhitectura au avut şi ele de suferit influenţe turceşti, care veneau din Orientul otoman, înrâurite fiind de moda de la Istanbul. Influenţa s-a materializat, mai ales în secolul al XVIII-lea, în acele case pentru priveală şi preumblări, construcţii uşoare, sezoniere, adaptate unui trai de tip trăieşte clipa, din care eticheta nu era totuşi exclusă, ridicate în jurul celor două capitale româneşti şi numai la porţile Bucureştilor şi Iaşilor. Scrierile vremii vorbeau despre asemenea ctitorii, ele fiind mereu asociate caselor după modelul de la Constantinopol, zidite de meşteri istanbulieni, cu havuz-uri, chioşc-uri, grădini desfătătoare cu fel de fel de flori. Atmosfera orientală, cu cântări hagimeşti, pehlivănii şi halcà din aceste case princiare zidite după modelul de la Istanbul se regăsea, de exemplu, şi la altă margine a Iaşilor sau Ieşilor, la Copou, unde Grigore al II-lea Ghica, domn al Moldovei de vreo 4 ori, care a scăzut birurile puse de predecesorul său Mihai Racoviţă, înălţase, spre a se englendisi, potrivit cronicarelui Enache Kogălniceanu, un foişor făptură de Ţarigrad (Istanbul, Stambul, n.n.) cu tot felul de boiele.     

În Dobrogea de până la Războiul de Independenţă din 1877-1878, existau câteva zeci de biserici, neîndoielnic geamii (un fel de moschei mai mari). S-au construit şi biserici româneşti, dar în Dobrogea stăpânită de otomani vreme de 5 secole, predominau moscheile şi geamiile. În 1968, de pildă, existau nu mai puţin de 196 de geamii, dar în prezent, după ce regimul comunist a dărâmat multe asemenea construcţii religioase islamice, multe de-a dreptul hâde, mai sunt cca. 60 de geamii. Totuşi, Dobrogea a moştenit celebrul lăcaş din Mangalia, Esmahan Sultan, zice-se, o bijuterie a culturii şi arhitecturii musulmano-otomane, veche  de cinci veacuri. O altă bijuterie a culturii musulmane ar fi, după unii critici de artă, moscheea Gazi Ali Paşa din Babadag, edificată în anul 1610.  

Influenţe muzicale

În era fanariotă, manifestările în plan muzical au continuat mai vechile tradiţii, fie a cântărilor bisericeşti, fie a celor folclorice, dar s-a constatat o marcată orientalizare a muzicii de Curte. Referitor la orientalizarea muzicii curteneşti, călătorul şi secretarul domnesc elveţian Franz Joseph Sulzer amintea (la 1781) de meterhaneaoa sau meterhaneaua (în limba turcă, meterhane însemnând, potrivit DEX-ului, muzică turcească în care predomină tobele) – orchestra primită de la sultan, la numirea în scaun a domnilor, la Istanbul, nelipsită la mesele domneşti din Moldova şi Muntenia sau Ţara Românească, la petreceri, sărbători, la alaiuri şi procesiuni.

În repertoriul meterhanelei erau cuprinse: cântece de război ale ienicerilor, dar şi unele piese bine cunoscute sub denumirile de manele (iată de unde provine hulita şi blestemata manea, atât de intens prezentă astăzi în muzica uşurică şi populară românească!), bestele (tot un fel de manele), samaele (tot un soi de manele turceşti!), ca şi melodii instrumentale: pestrefuri (provenit, de data aceasta, din neogrecescul pestrefi şi însemnând uvertură în muzica turcească), nagmele şi tacsîmuri.

Din cele consemnate de un alt călător occidental, Lady Mary Craven din Marea Britanie, se cunoştea faptul că instrumentele lor erau constituite din tot felul de trompete, tipsii de aramă, izbite una într-alta, şi tobe de toate mărimile, unele dintre ele de-abia cât o ceaşcă de cafea (în limba turcă kahve, iată un alt termen turcesc, dar de data aceasta unul plăcut, pătruns în limba şi civilizaţia română!) turcească. În comparaţie cu înfiorătoarea muzică turcească, Lady Craven a observat melodiile, cică, absolut fermecătoare şi probabil exotice ale lăutarilor ţigani, ascultate cu prilejul cinei oferite la Curtea domnească de Nicolae Mavrogheni, voievodomnitor fanariot din Ţara Românească (personaj important în fabulosul roman al lui Silviu Angelescu, Calpuzanii, 1987), care a rămas în istoria Bucureştilor prin extravaganţele sale ce frizau demenţa, din care amintim poleirea cu aur a coarnelor cerbilor de la trăsură şi acordarea unei funcţii publice propriului său cal (de clucer şi căminar), pe modelul împăratului roman Caligula!!

Scurtă concluzie 

Începând încă din secolul al XV-lea, românii au suferit, mai ales în păturile conducătoare, dar şi în rândul poporului, o moleşitoare influenţă turcească, de la îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor, a anteriilor şi a işlicelor, până la concepţia fatalistă, total eronată, orientală, evident antioccidentală, a unei vieţi pasive, de huzur, de lene şi de corupţie generalizată (cu tot cu nefastele ciubuc /cibucăreală) ale cărei urme se mai văd şi astăzi în psihologia şi spiritualitatea românului, amprente la fel de importante şi covârşitoare ca acelea provenite de la influenţa comunistă.

Citește și prima parte: Limba turco-română