Marele pericol din motivarea instanței în cazul lui Gheorghe Ursu: "O definiție ad-hoc a disidentului politic este periculoasă pentru orice alt proces legat de acțiunile Securității"

Newsweek.ro scrie despre motivarea scandaloasă și dezamăgitoare a magistratului Mihaela Niță, de la Curtea de Apel București, care a judecat, în primă instanță, cazul uciderii lui Gheorghe Ursu. 

Conform motivării hotărârii, publicată de Ziare.com, prima instanță decide achitarea lui Marin Pârvulescu și a lui Vasile Hodiș, foști ofițeri de Securitate acuzați de moartea disidentului politic Gheorghe Ursu, mergând pe un raționament contestat de istorici și catalogat extrem de periculos ca precedent juridic.

În procesul uciderii inginerului Gheorghe Ursu, judecătoarea Mihaela Niță, de la Curtea de Apel București, a decis schimbarea încadrării juridice din infracțiuni contra umanității în tratamente neomenoase, hotărând, apoi, achitarea celor doi foști securiști.

Între motivele invocate de judecătoare în motivarea privind achitarea lui Hodiș și a lui Pârvulescu sunt: Securitatea nu intenționa să îl ucidă pe Gheorghe Ursu; Securitatea nu era interesată de opiniile politice și de informațiile pe teme politice pe care le-ar fi putut obține de la Gheorghe Ursu; nu există probe care să demonstreze faptul că cei doi foști ofițeri de Securitate judecați în Dosarul „Ursu” au exercitat violențe asupra fostului disident politic.

Pasajul cel mai criticat din motivarea primei instanțe, în cazul Ursu, care poate fi un precedent periculos pentru toate dosarele privind victimele comunsmului, este cel în care judecătoarea dă o definiție a disidentului politic, susținând că Gheorghe Ursu nu poate fi încadrat în această categorie deoarece „nu a fost un opozant pe față al regimului comunist” și că „nu și-a manifestat public dezacordul față de politica și conducerea de stat și partid”.

„În opinia Curții, nu se poate aprecia, în contextul celor arătate, că victima Ursu Gheorghe a fost un disident politic, acesta nefiind un opozant pe față al regimului comunist și al conducătorului Partidului Comunist.

Victima nu și-a manifestat public dezacordul față de politica și conducerea de stat și partid, astfel încât să devină din acest punct de vedere o persoană periculoasă pentru securitatea statului, datorită posibilității influențării opiniei politice și a instigării populației împotriva conducerii de stat și partid”, este pasajul controversat din motivarea primei instanțe, luat în discuție de istorici.

Mădălin Hodor, istoric în cadrul CNSAS consideră că o definiție ad-hoc dată disidentului politic este periculoasă.

„După știința mea, nu există o definiție foarte clară a ceea ce înseamnă disident politic în România. Disidența, opoziția la regim, a îmbrăcat, în România, o gamă largă de exprimări. Unii făceau manifeste, alții le distribuiau, alții scriu la Europa Liberă, unii discutau în birou cu colegii sau la coadă la alimente și tot așa.

Mi se pare periculoasă această idee de a da o definiție ad-hoc a disidentului politic în România, bazându-te exclusiv pe ideea că disidentul politic era doar cineva care își manifesta într-o formă publică opoziția față de regimul Ceaușescu.

În fond, nici măcar cei care făceau aceste chestiuni, care scriau la Europa Liberă, de exemplu, nu țineau neapărat să fie cunoscuți. Ei scriau sub o formă anonimă și deveneau cunoscți în măsura în care, de exemplu, Securitatea afla cum îl cheamă pe cel care a trimis scrisoarea, începea să-l urmărească și pornea o suită de acțiuni împotriva lui, iar în această situație cazul devenea notoriu și era reflectat în mediile occidentale. Ideea de notorietate în regimul comunist este absurdă. 

Au fost foarte puține cazuri de acest gen, dar asta nu înseamnă că restul nu făceau opoziție regimului. Erau niște oameni care își angajau niște riscuri, scriind la Europa Liberă, comentând politic anumite lucruri. Nu înțeleg care este suportul acestei definiții date de judecătoare disidentului politic în regimul comunist.

Este periculoasă această definiție nu doar în procesul pe rol, al lui Gheorghe Ursu, ci este periculoasă pentru orice alt proces legat de acțiunile Securității în perioada comunistă și de urmările acestor acțiuni”, a declarat Hodor pentru Newsweek.

Istoricul Mădălin Hodor mai susține că „practic, o gamă întreagă de abuzuri săvârșite de Securitate vor fi lipsite de principala lor motivare, care era cea politică, în primul rând, pentru că Securitatea era o poliție politică, nu era o forță de mediere a ordinii publice. Abuzurile făcute de Securitate erau în numele unui regim politic, iar cei care se ridicau împotriva acelui regim politic erau persecutați din acest motiv, nu pentru că încălcau niște norme de conviețuire.

Pericolul definiției pe care judecătoarea o dă disidentului politic este că, probabil, în alte cazuri în care vor apărea dovezi referitoare la abuz, se va spune că acei oameni nu erau disidenți sau nu erau împotriva regimului comunist, pentru că nu erau notorii.

Sunt sute, mii de cazuri de persoane care au avut de suferit urmări foarte dramatice, e adevărat că nu toți au murit în urma acțiunilor Securității, dar au avut enorm de suferit. A spune că cineva nu e disident politic doar pentru că nu-și spunea ideile în piața publică, ci și le scria într-un jurnal, asta este o gravă eroare de judecată, pentru că, practic, ceea ce face judecătoarea în această motivare este să se substituie Securității și să judece cam ce ar fi constituit pericol pentru Securitate, din punctul ei de vedere.

Securitatea, după ce a găsit jurnalul lui Gheorghe Ursu, l-a considerat suficient de periculos încât să-l confiște. În dosarul de urmărire penală a lui Gheorghe Ursu, constituit atunci de Direcția a VI-a a Securității, veți vedea că pasaje din jurnalul lui Gheorghe Ursu nici măcar nu sunt menționate.

Acolo unde Gheorghe Ursu îi înjura pe Nicolae și pe Elena Ceaușescu, securiștii înlocuiau cu puncte, puncte. Securitatea însăși era conștientă de curiozitatea acestor injurii, încât nici măcar securiștii n-au îndrăznit să le treacă într-un act al lor. Cum poți spune că astea nu erau periculoase, din punctul de vedere al Securității? Erau extrem de periculoase, reprezentau maximum de periculozitate pe care ptea să-l facă cineva înainte de 1989. Asta era: să-i înjure direct pe Nicolae și pe Elena Ceaușescu.

Să argumentezi că Gheorghe Ursu nu a fost disident și nu era atât de periculos, pentru că nu se știa de jurnal, este o eroare. Păi, nu trebuia să știe tot românul de acest jurnal, era suficient că știa Securitatea ce conține jurnalul lui Gheorghe Ursu. Dacă pentru Securitate era suficient de periculos încât să-l aresteze pe Gheorghe Ursu și să-i însceneze acuzația falsă de deținere ilegală de valută, eu cred că era suficient de periculos Gheorhge Ursu încât să se încadreze la disident politic.

Este foarte deazamăgiroare această porțiune din motivarea instanței și ne arată și ce probleme avem noi, la 30 de ani de la Revoluție, cu judecarea acecstor spețe. Practic, judecătorii sunt puși în situația de a judeca astfel de cazuri, dar nu au nicio expertiză pentru a-și da seama ce fel de cazuri judecă. Nu putem să ignorăm faptul că acest caz Ursu nu este unul obișnuit, în care se urmăresc niște fapte de tipul X l-a omorât pe Y, aducându-se dovezi în favoarea sau în defavoarea acestui lucru.

Aici avem și elementul politic, în care trebuie să pui în balanță multe lucruri și este descurajant să vezi că, nici după 30 de ani de la căderea regimului comunist, nu se înțelege esența acestui tip de abuz și a acestui tip de proces. Nu sunt de părere că trebuie să aruncăm anatema asupra judecătoarei din dosarul Ursu sau asupra judecătorilor, în general.

Totuși, avem acum o dovadă clară că judecătorii sunt depășiți de cazurile acestea și nu înțeleg ce anume judecă, ceea ce este o deficiență care produce carențe grave în acul de justiție. Judecătoarea, da, spune exact cum s-au petrecut lucrurile, are toate faptele, dar nu trage concluzia corectă, nu le-a pus în context, ceea ce, practic, viciază întreg procesul.

Se spune că Gheorghe Ursu a fost omorât dintr-un exces de zel al unor milițiani și al unor securiști, dar ceea ce omite judecătoarea este contextul politic în care acești milițieni și securiști funcționau și regimul pe care îl aveau în spate. Pe de altă parte, judecătoarea spune că Securitatea l-a anchetat pe Gheorghe Ursu și că Miliția îl tortura, îl bătea, pentru a obține de la el informații de natură politică, dar, pe de altă parte, tot judecătoarea spune că Gheorghe Ursu nu reprezenta niciun pericol politic, ceea ce este o fractură de logică, de context, istorică. Este scandaloasă o astfel de motivare, iar mizele nu sunt legate doar de cazul Ursu, ci de absolut toate procesele care se desfășoară și care sunt pe rol în ceea ce privește abuzurile Securității.

Dacă la Gheorghe Ursu spui că nu există explicații politice și că nu era vorba despre o disidență, păi ce să mai vorbim despre cazuri în care oamenii erau arestați, înainte de 1989, pentru lucruri mult mai puțin grave decât pentru ce a făcut Gheorghe Ursu? De exemplu că spuneau bancuri politice. E ca și cum ai judeca crimele nazismului ca pe o crimă oarecare. Ca și cum ai spune că evreii erau în lagărul de la Auschwitz, dar responsabili erau gardienii care i-au dus la crematoriu, nu politica statului nazist de exterminare a evreilor.”