Sindromul Stockholm în spațiul ex-sovietic

La fiecare plecăciune a rușilor în fața conducătorilor lor despotici din trecut, cu fiecare elogiu adus epocii comuniste, după fiecare zvâcnire autoritară, aplaudată de public, din Rusia actuală, lumea din Vest se întreabă de unde izvorăște această atracție irațională pentru un model politic care a pricinuit suferința și moartea a milioane de oameni.

Cele mai grăitoare și mai convingătoare explicații în acest sens ne sunt furnizate de chiar victimele regimului totalitar sovietic.

Într-un film despre represiunile lui Stalin din anii 1937-1938, devenit anul acesta foarte popular printre tinerii ruși, imediat după lansarea sa, în luna aprilie, fiica inginerului aviatic sovietic, Serghei Koroliov, Natalia, acum în vârstă de 84 de ani, povestește despre chinurile prin care a trecut tatăl ei în timpul Marii Terori. Se întâmpla cu peste douăzeci de ani înainte ca Serghei Koroliov să devină faimos în întreaga lume pentru proiectarea rachetei R-7 care a dus primul om în spațiul cosmic.

Natalia Koroliova rememorează metodic, cu lux de amănunte, într-o rusă frumoasă, literară, drama tatălui său, smuls la miezul nopții de oamenii NKVD-ului de lângă familia sa și dus în Kolâma, o regiune siberiană din Orientul Îndepărtat care se mărginește cu Marea Ohotsk și care se asociază în conștiința colectivă rusească cu Gulag-ul stalinist.

Vocea femeii începe să tremure când descrie momentele de groază în care părinții săi, bănuind ce urma să li se întâmple, stinseseră lumina în seara arestării și așteptau îmbrăcați, așezați pe canapea, ca cekiștii să dea buzna în locuința lor.

Glasul i se frânge cu totul când începe să vorbească despre disperarea mamei sale, care n-a fost lăsată să-și conducă soțul până la mașina cu zăbrele de afară și care s-a zbuciumat în nopțile de după întemnițarea inventatorului.

Curând ea începe să descrie scena, din vorbele unui deținut, în care Koroliov zăcea bolnav, zvârcolindu-se pe un pat de scânduri într-o baracă din lagărul de concentrare din Siberia, unde temperaturile coboară frecvent mai jos de -50 de grade Celsius. Serghei Koroliov ajunsese aproape un schelet și semăna mai mult cu o stafie decât cu un om, doborât de condițiile inumane în care se găsea.

Tulburată peste măsură, bătrâna uscățivă și gârbovită abia îngaimă cuvintele. E pe punctul de a începe să plângă în fața camerei de luat vederi.

Scena este cutremurătoare. Bloggerul care o intervievează are fața împietrită. Privitorii abia respiră de emoție.

La 80 de ani de la momentele pe care le evocă, fiica marelui inginer sovietic retrăiește cu aceeași intensitate durerea morală pe care i-a produs-o sistemul represiv sovietic, care îi torturase tatăl și îi otrăvise copilăria.

Însă spre sfârșitul filmului, când autorul o întreabă pe Natalia Koroliova ce atitudine are, după atâția ani, față de Stalin, privitorii au nou șoc. Ea nu-l condamnă răspicat pe sângerosul lider sovietic, ci încearcă să-i găsească și părți bune:

„Mi-e greu să spun... Represiunile au fost îngrozitoare, dar au fost făcute și multe lucruri bune. Da, Stalin știa despre represiuni, dar pe vremea lui era disciplină”, spune astăzi fiica marelui Serghei Koroliov, despre care susține chiar ea că a murit înainte să împlinească 60 de ani ca urmare a bătăilor la care a fost supus în timpul interogatoriilor.

Explicația pentru o asemenea atitudine halucinantă poate fi găsită în chiar denumirea filmului care prezintă scenele descrise mai sus: „Kolâma – patria fricii noastre”.

Frica viscerală, pătrunsă adânc în oasele victimelor represiunilor staliniste este încă vie și produce efecte în societățile moderne din spațiul ex-sovietic.

Atunci când ne întrebăm de ce popoarele din acest spațiu rămân atașate de himerele comuniste (sau ce formă politică iau acestea în prezent), explicațiile trebuie căutate, probabil, în durerea fizică și psihică a oamenilor, în lipsa lor de soluții în fața forței brute și în umilința fără margini pe care au suportat-o.

Frica de a vorbi de rău un regim este asemeni unei traume, îi supraviețuiește acelui regim. Chiar și când Stalin e mort unii se feresc să îl vorbească de rău.

Frica reprezintă, însă, doar o moștenire a terorii, pentru că, dincolo de ea, avem de-a face cu un adevarat sindrom Stockholm. Oamenii au ajuns să iubească și să își asume regimurile totalitare. Victimele fac, uneori, apologia comunismului.

Este cazul președintelui Parlamentului Republicii Moldova, Zinaida Greaceanâi, care deși s-a născut într-o familie de deportați, a făcut carieră politică în cadrul Partidului Comuniștilor și conduce în prezent un partid socialist care de asemenea refuză să participe la acțiunile de comemorare a victimelor deportărilor.

Este și cazul majorității țărilor din spatiul ex-sovietic, unde descendenții politici ai comuniștilor și filo-rușii continuă să se bucure de un sprijin semnificativ din partea populației la aproape trei decenii dupa căderea URSS.