Și băncile pierd câteodată. Victorie uriașă a unei românce contra cămătarilor bancari care îi luaseră casa, o vânduseră la licitație, dar o scoseseră datoare pe viață. „Am pierdut și banii pe care îi dădusem băncii, și casa, m-am trezit și cu contul blocat și din tot ce îmi intra, 33% rămânea la bancă pentru casa pierdută”

Cristina Hurdubaia, jurnalist de investigații, reporter special de televiziune, influencer social media, inițiatoare de acțiuni caritabile etc, povestește într-o postare detaliată pe pagina sa de Facebook cum a ajuns într-o situație disperată în urma unui credit ipotecar luat cu puțin timp înainte de criza financiară mondială de la sfârșitul anilor 2000, cât de umilitor a fost tratată de bancă atunci când a cerut o reeșalonare pentru că i se diminuaseră considerabil veniturile, rămânând în final nu doar fără casa la care plătise ani de zile, ci și datoare „vândută” băncii care a continuat să-i rețină „rate” din salariu/venituri, deși o executase silit, iar casa fusese vândută la licitație. În situația asta sunt mii de români, până acum prea puțini reușind să câștige, în baza legii dării în plată (77/2016), vreun război cu băncile care îi execută silit, le iau casele și-i scot datori pe viață. Deznodământul poveștii Cristinei Hurdubaia este însă unul fericit, ea relatând în aceeași postare cum a reușit să obțină stingerea „datoriei”.  

Cristina Hurdubaia: „Unii dintre voi știți deja despre drama vieții mele (am tot povestit pe aici), mă rog, e mult spus dramă, ferească Dumnezeu de mai rău, însă pentru mine asta a fost (și sper să rămână) cea mai urâtă experiență din viață, deși fix experiența asta urâtă m-a dus pe mine pe calea socială și mi-a dat libertatea de care eu aveam și am nevoie. 

Pe scurt, este vorba despre un credit imobiliar pe care l-am luat eu exact înainte de criza financiară din 2008 pentru un apartament în București, care costa atunci 170.000 de franci (adică 105.000 euro atunci). Banca era vestita Volksbank (cumpărată ulterior de Banca Transilvania).  

Pe 1 martie 2010, pe vremea când lucram la Realitatea TV (de atunci, nu de acum), m-a chemat șeful în birou ca să mă anunțe că mi se taie în carne vie din salariu, pe motiv de criză financiară și pe motiv de "tu nu ești amanta sau pila nimănui" (o s-o zic p-asta și pe lumea ailaltă, atât de tare m-a marcat povestea :)), deși la niște ani de la întâmplarea asta, m-am întâlnit întâmplător cu fostul șef care a intrat în pământ de rușine, de parcă mai conta).  

Eu, cum sunt dintr-o bucată, n-am mai stat la discuții, mi-am dat demisia și ura și la revedere, chiar dacă șefii mei nu se așteptau la o asemenea decizie: băi, e criză, ce faci, unde te duci?, Mai bine mor de foame decât să continui să lucrez în mizeria asta de presă, le-am zis eu. Ideea era că din salariul tăiat cu barda oricum nu mai puteam să plătesc neam rata aia.  

Obosisem, obosisem de atâta presă de investigații, de reportaje făcută pe fugă, șefi incompetenți care nu fuseseră pe teren o singură zi în viața lor, povești despre amantlâcuri de pe holurile televiziunii, oameni care călcau pe cadavre pentru salarii și imagine la tv și tot așa. 

Boon. Așa am ajuns eu într-un punct critic al vieții mele, pentru că între timp pocnise francul elvețian și era aproape egal cu euro, iar eu pentru un apartament cu 2 camere aveam de plătit lunar cam 1000 de euro (500 de lei rata propriu-zisă, restul comisioane și dobânzi ilegale). 

Booon. Și m-am dus la bancă să anunț că nu mai pot plăti 1000 de euro, pot plăti mai puțin, nu știu cât, până să văd ce și cum fac. Banca s-a pișat pe mine direct, mă scuzați că sunt atât de directă. Că facem reeșalonare, dar să mai pun eu un apartament gaj pe lângă ăla de îl plăteam cu vârf și îndesat. Pe al părinților nu puteți, tot repeta aia de la bancă, de am crezut că o și pocnesc într-o zi.  

Vă dați seama că am refuzat, așa că după o perioadă, m-a dat banca în judecată și m-a "executat". Adică am pierdut și banii pe care îi dădusem băncii, și casa, și m-am trezit și cu contul blocat, din tot ce îmi intra, 33% rămânea la bancă pentru casa pierdută.  

Picase și piața imobiliară și apartamentul ăla nu mai putea fi vândut cu 105.000 de euro, ci cu vreo 40.000. 

Asta era în 2013. Așa că mi-am luat catrafusele și m-am mutat cu chirie. Între timp, mă apucasem de niște PR pentru trupe și câștigam atât de bine, încât după ce plăteam chiria și utilitățile, mai rămâneam cu 50 de lei de mâncare. 

Banca a vândut creditul unei firme de recuperări. Una din aia de ia și pielea de pe tine, astfel încât eu din 2013 am de plătit la casa aia o sumă mai mare decât creditul luat. Da, da. ați citit bine. Chit că eu plătisem în jur de 70.000 de euro (cu tot cu apartamentul care între timp fusese vândut). Nu conta deloc, penalitățile puse pe suma care tot rămânea după ce mi se luau banii din contul de salariu ajungeau la o sumă mai mare decât creditul luat, orice aș fi făcut eu.  

O bătaie de joc fără limite. Eu nu aveam niciun drept. M-am dus la toți avocații renumiți, cunoscuți, cică specialiști în case pierdute, care, în afara faptului că mă jumuleau de bani, nu erau în stare să facă nimic. Nu se poate, nu aveți dreptul, vă costă mii de euro dacă vreți să recuperați comisioanele ilegale.  

Acum câțiva ani, prin 2016 parcă, a apărut Legea dării în plată, care, teoretic, mă apăra și pe mine. Practic, însă, Curtea Constituțională a făcut la fel ca băncile, care s-au revoltat. Ce era retroactiv nu se încadra. Deci nici eu nu mă încadram în șege, chiar dacă legea mă încadra. Da, ați citit bine și de data asta. 

Boooon. 

Au trecut anii, am pierdut banii, am pierdut și casa, m-au jumulit și avocații. De ajunsesem efectiv să urăsc avocații, pe cuvânt vă spun.  Așa că mi-am asumat în final prostia măreață de care am dat dovadă când am făcut acel blestemat de credit și asta a fost. Munceam ca să plătesc în continuare o casă care nici măcar nu era a mea. 

Mereu am luat povestea asta ca pe un semn de plecare de aici. Mereu. Poate că așa mă păcăleam eu că de fapt locul meu nu e aici. Și încă mă păcălesc. 

Când am făcut asociația, o prietenă mi-a recomandat un avocat din Brașov. N-aș spune că am fost foarte încântată, decisesem să mă ocup singură de toate actele, reprezentarea în instanță, tot, numai să nu mai aud de avocați. 

Nu știu ce a fost în capul meu că până la urmă l-am căutat pe avocat, nu cu foarte mare entuziasm, ce-i drept. Avocatul - Mihai Carapcea îl cheamă, nu numai că s-a mișcat rapid, ba nici n-a vrut să îmi ia bani. În ziua în care așteptam împreună să intrăm la instanță pentru dosarul asociației, nu știu cum a venit vorba, că i-am povestit de marea dramă a vieții mele. Trimite-mi pe mail informațiile și fac eu notificarea pe noua lege a dării în plată (de care știam, dar sincer nu mai aveam niciun chef să mai merg la vreun avocat, așa că am lăsat-o moartă). Da, bine, mi-am zis eu în seama mea, vezi să nu se rezolve (mai trimisese un avocat o notificare acum câțiva ani, la care nu a răspuns nimeni niciodată). Dar pentru că tot insista, i-am trimis detaliile, apoi i-am dus toate actele.  

Și mă sună acum câteva zile. Avocatul. Că are o surpriză pentru mine. Mă gândeam că e ceva legat de asociație, că umbli ca să o pui pe picioare de îți sar ceva ochi din cap. Și mă anunță că am scăpat de executare, gata, creditorul a fost de acord să stingă creditul, a primit notificarea și asta a fost. 

Vă dați seama ce șoc emoțional pe capul meu. Inițial am crezut că glumește (în toți anii ăștia numai eu știu prin câte am trecut). După care vreo câteva zile am rămas în starea aia de șoc, după care am început să procesez informația, dar până nu a primit acum 2 zile decizia aia finală pe care scrie negru pe alb că nu mai sunt datoare nimănui, nu am crezut. Încă mai am de procesat un pic, recunosc.  

Următorul pas este de a încerca să recuperăm comisioanele și penalitățile alea ilegale sau ce dracu' or mai fi. Eu, sincer, eram mulțumită și că am scăpat de drama vieții mele, ce mai conta că am pierdut zeci de mii de euro și nici casă nu am. 

Toată povestea asta am scris-o aici în locul unei ședințe de terapie. Și pentru a vă spune că dacă aveți nevoie de un avocat bun și empatic, și care nu își jumulește clienții de bani, ba are și o tonă de bun simț, să luați legătura cu  Mihai Carapcea , e din Brașov, dar asta nu înseamnă că nu se poate deplasa prin țară când e nevoie. Vi-l recomand cu toată inima mea, care știți că e mare cam cât toată planeta la un loc.  (Vă pot trimite nr lui în privat oricând)”.