Rusia "eliberatoare", stăpâna de sclavi a Europei

De la proclamarea Republicii Populare Democrate Coreene, în 1948, Rusia a fost vitală pentru schimbul de muncă din țara dinastiei Kim către Asia Centrală. 72 de ani mai târziu, robii statului nord-coreean sunt exportați în continuare, pe post de sclavi ieftini, pe șantierele de construcții din toată Rusia.

Cu salariile mult sub nivelul de subzistență și lucrând permanent în condiții de strictă supraveghere și izolare, pălmașii din Coreea de Nord au atras atenția organismelor internaționale, care au condamnat ani în șir sclavagismul Rusiei, cea care altfel se intitulează cu emfază ”eliberatorul popoarelor” lumii.

În ciuda rapoartelor și sancțiunilor internaționale, afluxul constant de muncitori nord-coreeni în Rusia nu s-a oprit niciodată, fapt mai mult decât predictibil având în vedere tradiția îndelungată existentă, pe axa ”sclavi contra favoruri”, între succesoarea URSS și patria aflată azi în buzunarul lui Kim Jong Un. 

Relația strânsă dintre Rusia și Coreea de Nord își are originile în anii ꞌ50, în înțelegerea parafată între Stalin și Kim Il Sung la începutul Războiului Rece. Dorind să speculeze potențialul oferit de o Coree Roșie, ca etapă către crearea unui regim comunist care se se întindă de la Berlin la Seul, Stalin a ”dopat” Nordul coreean cu arme, tehnologie și informații, împingându-l să declanșeze războiul cu Sudul Capitalist. Odată confruntarea încheiată, relația dintre Uniunea Sovietică și Nordul comunist s-a aprofundat, inputurile comerciale sovietice fiind ”răsplătite”, decenii în șir, cu forță de muncă trimisă forțat de regimurile de la Phenian să dețelenească, alături de prizonerii din gulaguri, zona asiatică a URSS. Miile de vieți nord-coreene pierdute între hotarele Rusiei au fost plătite de sovietici cu utilaje tehnice (într-un grad avansat de uzură) și cunoștințe de specialitate, ceea ce a permis Coreei de Nord să se industrializeze puternic în încercarea sa de a ține pasul cu liberal-capitalista Coree de Sud.

90% din salariile infime ale sclavilor sunt trimise de Rusia direct la Phenian

După dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, Coreea de Nord și-a pierdut aliatul, partenerul și chiar patronul tradițional. Importurile de alimente și energie, care erau esențiale pentru bunăstarea nord-coreeană, au dispărut practic peste noapte. Foametea răspândită a izbucnit în toată țara, provocând moartea a mii de nord-coreeni, demonstrând incapacitatea RPDC de a-și susține nivelul de trai fără sprijinul asigurat de URSS.

Și ea intrată, după 1990, în degringoladă, Federația Rusă, succesoarea URSS, a schimbat pragmatic regulile jocului, solicitând în continuare forță de muncă ultra ieftină, pentru care s-a angajat să plătească direct statului nord coreean. Timp de trei decenii, Rusia a oferit RPDC un flux constant de capital, permițând ”la vedere” vize de muncă pentru ”muncitorii oaspeți” nord-coreeni, însă primind în realitate sclavi trimiși la muncă forțată în străinătate de regimurile de la Phenian.

Munciți de beneficiarii ruși în condiții inumane, sub supraveghere strictă și izolare, robii din Coreea de Nord primeau și primesc și în prezent, pentru truda lor, doar 10% din remunerația și așa infimă negociată între guverne, 90% din salariile plătite muncitorilor nord-coreeni din Rusia fiind trimise direct la Phenian, pentru a finanța diverse proiecte de stat.

Robii nord-coreeni produc anual 2,3 miliarde de dolari pentru programul nuclear de la Phenian

Dintre cei 100.000 de muncitori nord-coreeni trimiși anual în străinătate, majoritatea ajung în Rusia, lucrând în domeniul construcțiilor de clădiri și poduri. Statul rus a utilizat această forță de muncă forțată în proiecte speciale, inclusiv în construirea Zenith Arena pentru Cupa Mondială din 2018, ridicând întrebări legată de etică pe agenda internațională.

Una peste alta, sechestrarea sistematică a capitalului de la lucrătorii trimiși cu forța în străinătate aduce un venit anual de 2,3 miliarde de dolari statului nord-coreean și dinastiei Kim. Banii generați din Rusia nu sunt, însă, doar o problemă a averii acumulate de dictatorii nord coreeni, existând și o legătură indisolubilă între veniturile muncitorilor trimiși ”să producă” în străinătate și dezvoltarea programului nuclear al Coreei de Nord. De la prima testarea din 2006, producția și utilizarea potențială a armelor de distrugere în masă au fost priorități majore pentru liderii statului, justificând programul ca un pas necesar pentru a preveni dominația lumii occidentale.

Putin, indiferent la solicitările internaționale privind sclavii nord-coreeni

În 2017, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluție ce impunea sancțiuni suplimentare pentru interzicerea escaladării potențială a tensiunilor din peninsula coreeană. Printre subiectele rezoluției s-a remarcat și o cerință referitoare la ”sclavii de export”, acelor țări care foloseau muncitori nord-coreeni cerându-li-se să-i repatrieze pe aceștia în termen de 24 de luni. Kremlinul nu a înțeles să se confoormeze sub nicio formă, ba mai mult, a ”acceptat” în continuare ”cereri de vize de muncă” din RPDC. Susținut de China (al doilea cel mai mare furnizor de muncă pentru cetățenii nord-coreeni), ministrul rus de externe, Sergei Lavrov, a cerut chiar ușurarea sancțiunilor, afirmând că aceasta ar fi nici mai mult nici mai puțin decât o „pedeapsă colectivă”.

Câinii latră, stăpânii de scalvi merg mai departe

După 4 ani de la momentul mai sus amintit, nimic nu pare să se fi schimbat în ceea ce privește relațiile dintre stăpâna de sclavi, Rusia ”eliberatoare”, și Nordul Coreean. La începutul lunii iulie, anul curent, Raportul departamentului de Stat al Statelor Unite privind traficul de persoane consfințea, negru pe alb, faptul că RPDC rămâne principalul frunizor, pentru Rusia, de victime ale tranzacționării exploatării prin muncă. Guvernul Rusiei, spun americanii, a rămas în mod activ complice la munca forțată a muncitorilor nord-coreeni, în Rusia continuând să funcționeze la maximum taberele de lucru în care au fost exploatați inuman mii de muncitori nord-coreeni, aceștia fiind supuși la în munca forțată. Deși guvernul rus a luat măsuri pentru repatrierea unora dintre muncitori nord-coreeni, în conformitate cu Consiliul de Securitate al ONU, cetățenii din RPDC au continuat să sosească în Federație pe tot parcursul anului, cei mai mulți fiind angajați să lucreze fără forme legale.

Astfel, în 2020, guvernul rus a emis aproape 3.000 de vize noi de ”turiști” și ”studenți” nord-coreeni, într-o încercare aparentă de a ocoli rigorile UNSCR. De asemenea, în ciuda rapoartelor credibile despre munca forțată și condițiile asemănătoare sclavilor perpetuate asupra nord-coreenilor care lucrează în Rusia, guvernul rus nu a raportat nicio investigație în aceste condiții. Muncitorii migranți din RPDC au continuat să lucreze în Rusia, în special în Orientul Îndepărtat, fără forme legale, fapt care i-a transformat în victime ale traficanților de persoane care îi plasau, în condiții de muncă forțată, în construcții, industria prelucrătoare, exploatarea forestieră, industria textilă, transportul maritim, agricultura, ferme de oi, băcănie și comerțul cu amănuntul, magazine, restaurante, sortarea deșeurilor, măturarea străzilor, servicii casnice și cerșetorie.

Rusia, paradisul traficului de persoane și al exploatării în condiții de muncă forțată

Dincolo de aspectele referitoare la exploatarea nord-coreenilor de către Rusia, rapoartele organismelor internaționale certifică faptul că Rusia a devenit o veritabilă campioană scalvagistă a traficului de persoane. Conform ONG-urilor de profil, cetățenii străini intră din ce în ce mai mult în Rusia ilegal, cu ajutorul grupărilor criminale, ceea ce crește ulterior vulnerabilitatea migranților la trafic. Experții estimează faptul că în Rusia erau aproximativ 10-12 milioane de lucrători străini înainte de începerea pandemiei, dintre care doar 2,5 milioane erau înregistrați cu respectarea formelor legale. În atare condiții, mulți dintre lucrătorii migranți au experimentat condiții de muncă tipice cazurilor de trafic, cum ar fi reținerea documentelor de identitate, neplata serviciilor prestate, abuz fizic, lipsă măsuri de siguranță sau condiții de viață extrem de precare.