EXCLUSIV Interviu. Cine au fost cei mai mari CRIMINALI care au decis genocidul comunist din România. Fostul deținut politic Ion Varlam lansează acuzații explozive: copiii criminalilor în masă, vârfuri ale marxismului de rit nou, reeducatori publici și răsfățați ai tuturor guvernărilor / De unde vine mizeria așa-zisei Legi Vexler

Protagonistul următorului interviu e o legendă vie a detenției politice românești. Este vorba despre domnul Ion Varlam, născut în 1938 și descendent al unor familii boierești ale căror istorii se împletesc de secole cu istoria României. 

Arestat de pe băncile școlii, anchetat de Securitate și condamnat la vârsta de doar 14 ani, Ion Varlam avea să ispășească nu mai puțin de 9 ani prin închisori și lagăre, până în 1963, când a fost eliberat și chinuit în domicilii obligatorii, mereu în vizorul poliției politice. Nu fără mari greutăți, în 1965 reușește să plece din țara-lagăr și se stabilește la Paris, unde se implică activ în acțiunile anticomuniste ale Exilului românesc. 

La un moment dat e invitat în cocheta casă a lui Mircea Eliade, la o petrecere unde România îi bântuia teribil pe toți cei prezenți și unde poartă o discuție revelatoare cu maestrul, acesta fiind curios să afle detalii ale detenției politice. Concluziile acelei discuții aveau să-l urmărească întreaga viață pe tânărul de odinioară, episodul fiind zugrăvit cu lux de amănunte în acest interviu. 

Ion Varlam va fi un apropiat al marilor nume aflate în Exilul parizian și nu numai. Om de dreapta asumat, anticomunist forjat în temnițe și lagăre ale groazei, fostul învățăcel al maestrului-deținut Alexandru Ivasiuc (în locul căruia a încasat, de la torționari, o bătaie soră cu moartea) va studia științele politice, dreptul și finanțele publice, remarcându-se și printr-o prolifică activitate publicistică. Domnul Varlam a revenit în România în februarie 1990 și a făcut ani de zile politică țărănistă, rămânând în permanență o voce incomodă și un mărturisitor neîmblânzit al crimelor comunismului. 

De notat că prezentul interviu a fost realizat în iarna lui 2014. Textul presupune o descindere în tenebre necunoscute publicului larg, așa cum vă veți convinge în scurt timp, când veți parcurge bestiarul pe care-l dezvăluie, Ion Varlam identificându-i pe unii dintre marii criminali care au decis și au coordonat teroarea comunistă din România – aceștia trebuie căutați în Departamentul ideologic din Comitetul Central, erau manevrați de la Moscova și se poziționau în vârful piramidei răului, urând visceral românii și România. Nu, niciunul nu era de etnie română - cu toții erau cetățeni sovietici și revoluționari de profesie. Și au săvârșit crime în masă în România, fără ca o instanță să-i tragă vreodată la răspundere.

Oferind nume și prenume sonore, Ion Varlam avertizează că urmașii acestor criminali reeducă în continuare mințile românilor, mereu fixați în poziții-cheie, travestiți în ”jurnaliști”, ”intelectuali” și ”analiști”, printre care mulți bugetari de lux și afaceriști dubioși care aruncă și jonglează cu fonduri consistente, indiferent de culorile guvernărilor și în ciuda oricăror crize, deși unica lor îndeletnicire este propaganda marxistă resemnificată sub diverse măști. Este cel puțin imoral ca astfel de personaje să ne dea acum lecții despre orice, cu atât mai mult despre istorie și genocid, să pună etichete și să emită verdicte, punctează fostul deținut politic. 

Domnul Ion Varlam avertizează că acești ”artizani de genocid”  (printre care se numără și o serie de exponenți ai ”familiei Răutu-Oigenstein-Oişteanu”) au avut o vină mult mai mare decât coordonatorii criminali Alexandru Nicolschi (alias Boris Grünberg Nikolski), Mișu Dulgheru (alias Moise Dulberger), Ștefan Koller sau Iosif Zeller, decât anchetatorii și procurorii Securității, decât torționarii din închisori și lagăre de exterminare sau decât turnătorii, care, oricât de venali și eficienți s-ar fi dovedit, nu reprezentau decât niște simple rotițe infime în angrenajul acestei mașinării monstruoase, de multe ori, turnătorii fiind la rândul lor victime ale Securității. 

Plecând de la jaful comis de Banda Ioanid, fostul deținut politic dezvăluie și o serie de secrete de familie ale ambasadorului României în Israel, domnul Radu Ioanid. Secrete întunecate, desigur. 

Nu în ultimul rând, Ion Varlam oferă amănunte sordide referitoare la trecutul securistic al principelui Radu Duda, acesta fiind racolat de Securitate încă de la vârsta de 16 ani, susține fostul deținut politic, care precizează că, imediat după 1989, serviciile l-au folosit pe Duda în rol de ”gigolo cu microfon”, având misiuni în Marea Britanie. Și aceasta nu e nici pe departe unica acuzație explozivă din acest interviu. 

Cât despre credința în Dumnezeu, domnul Ion Varlam punctează: ”Personal, am convingerea că nu poţi crede cu adevărat decât animalic şi absolut”.

De notat că prezentul interviu este cât se poate de actual - așa veți afla care sunt zonele profund anti-românești care au împroșcat mizeria așa-numitei ”Legi Vexler”, act normativ ce restrânge libertatea de exprimare, libertatea de informare și libertatea de asociere, instituind abuzuri pe bandă rulantă și poliție politică, totodată inoculând frici și vinovății artificiale - detalii AICI. 

Vă invităm să citiți și să distribuiți interviul - astfel de informații nu le găsiți niciunde altundeva: 

Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc pentru că îmi acordați acest interviu. Să purcedem, sunt multe subiecte de atins. Ce părere aveți despre procesele torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior?

Ion Varlam: Și eu vă mulțumesc pentru inițiativa unui interviu.  Chestiunea aceasta referitoare la aşa-zisa deconspirare a foştilor torţionari şi turnători ai dictaturii comuniste reprezintă o şmecherie a sistemului. Din nefericire pentru noi, România este condusă de un sistem care simulează procedural democraţia prin organizarea periodică de alegeri, momente în care au loc rocade premeditate prin conivenţă între o facţiune a fostului PCR şi o alta, având aceeaşi origine sulfuroasă și neaparat securistică, manevrată de potențații zilei.   

Oamenii aceştia provin din PCR și au fost crescuţi la aceeaşi şcoală a minciunii și a deturnării realităților cu adevărat importante – mă refer la o școală a Kremlinului, desigur, fiindcă ăsta-i motivul pentru care au aceeaşi mentalitate şi recurg la metode politice similare. Așchia n-are cum să sară departe de trunchi, o știm prea bine. Numai că, în zilele noastre, teroarea miliţianistă şi intelectuală nu mai necesită întregul reţetar folosit în perioada lui Gheorghiu-Dej sau în epoca lui Nicolae Ceauşescu. Nu mai e nevoie să intre securiștii cu picioarele peste oameni în case. Nu mai e nevoie de o tortură explicită sau de cafteli în serie, lagăre și pușcării politice. Astăzi, dacă eşti stăpân pe mass-media, e mult, mult mai uşor să guvernezi prin manipularea și deturnarea opiniei publice. Și asta s-a tot întâmplat după decembrie 1989. În România, trebuie punctat că, în cea mai mare parte a ei, presa e manevrată în mod constant în scopuri diversioniste – recurent, atenţia publicului e atrasă asupra unor subiecte fabricate sau pur și simplu marginale, lansate pe piaţă de persoane şi grupuri direct interesate care se dedau unor jocuri de culise. 

Vă amintesc un adevăr indubitabil: opinia publică nu e, prin definiţie, o entitate foarte bine informată, şi nici nu e dotată cu prea mult discernământ, aşa că este uşor de manipulat printr-o sumedenie de tehnici, cu atât mai mult cu cât, în general, reacţiile ei sunt de tip pasiv. Adică, opinia publică se indignează și se entuziasmează, dar astea nu sunt niciodată atitudini raționale – sare dintr-o pasiune în alta. Opinia publică îl aplaudă azi dimineață chiar pe cel pe care l-a hulit ieri seară, fiind ațâțată și împărțită, atât pentru bucurie, cât și spre oprobiu, de exact aceiași șmecheri ce se îndeletnicesc cu formarea acestor tipuri de reacții. Aș recurge la o imagine plastică: opinia publică este o doamnă bătrână, paraplegică și foarte mioapă, care, neputând să asiste în mod direct la evenimente sau la spectacole, plătește un băiețaș, un șmecheraș de Dorobanți, de Primăverii sau de Ferentari, ca să o plimbe într-un cărucior destinat personelor cu disfuncții locomotorii. Adică, dânsa plătește ca să fie ajutată să vadă. Numai că, în realitate, șmecherașul cu pricina nu-i arată bătrânei doamne ceea ce ar putea să o intereseze pe ea, ci îi indică doar ce vrea el să-i arate ca reprezentând un fenomen sau altul. Pentru mine, mass-media este personajul acesta care împinge căruciorul de o manieră discreționară. 

R. G.: Să revenim la Vișinescu și Ficior. Așadar, credeți că procesele lor reprezintă doar o diversiune?       

I. V.: Da. Asta-i convingerea mea. Această emulaţie stârnită în jurul proceselor lui Vişinescu şi Ficior este orchestrată pentru a distrage atenţia publică de la o problemă cu adevărat importantă. De regulă, metodologia este următoarea: din când în când, cu scopul de a depasiona oamenii, pasionându-i într-o altă direcţie, se aruncă pradă vindictei populare un element al vechiului sistem represiv – fireşte, fac referire la un element învechit, care oricum a devenit totalmente inutil, astfel încât, singura sa utilitate posibilă ar fi tocmai sacrificarea lui. În cazul de faţă, elementele de prisos sunt aceste două lichele îmbătrânite-n rele, Vișinescu și Ficior, care, în fapt, reprezintă doar o infimă parte dintre numeroasele instrumente folosite de marii criminali care au gândit, au planificat şi au coordonat genocidul comunist din România. 

Vă amintesc că o altă pasionare regizată – care se înscrie în aceeaşi metodă securistică a aşa-ziselor dezvăluiri – s-a petrecut în urmă cu niște ani, cu prilejul demascării lui Constantin Bălăceanu-Stolnici şi a lui Dan Amedeo Lăzărescu. Halal liberali, dom'le… turnători sadea! Păi, ăsta-i ”liberalismul” lor? Amedeo Lăzărescu a fost tâmpitul care a recunoscut public – şi asta chiar la o emisiune transmisă în direct – nu numai că a turnat, dar că banii obţinuţi din această îndeletnicire infamă îi dădea nevestelor ălora pe care-i vânduse Securităţii. Adică, dumneata le turnai şi le băgai bărbaţii în puşcărie, lăsând copii fără tați, distrugând vieți, cariere și familii… ca să le serveşti o pensie soţiilor?! Asta-i halucinant, dom'le… e strigător la cer…  Cine face și spune așa ceva e capabil de absolut orice blestemăție. Trebuie spus că Mircea Ionescu Quintus a fost mai șarlă ca ăștia doi – el a anunțat încă de la începutul anilor 90 că a colaborat cu Securitatea, dar a făcut asta fiind conștient că turnase atât de mult și că-i turnase pe atât de mulți, încă oricum s-ar fi aflat. Pe de altă parte, faptul că a recunoscut așa timpuriu arată că înțelegea prea bine că nu urma o schimbare autentică și că sistemul pe care îl servise se propaga și rezista fără probleme. Și nu a greșit câtuși de puțin. Chiar asta se întâmpla. Că tot vorbim despre liberalii care au colaborat cu Securitatea, să nu-l uităm nici pe Dinu Zamfirescu. Vă spun eu: a fost un ticălos. Când vom avea timp, poate că vom discuta și despre așa-ziștii campioni ai anti-comunismului care în trecut erau colaboratori prolifici ai Securității. 

R. G: Aţi punctat că se intenţionează deturnarea atenţiei publice de la, vă citez întocmai, “o problemă cu adevărat importantă”. Care este aceasta?

I. V.: Da, se doreşte o deturnare. Problema cu adevărat importantă constă în ridicarea singurei întrebări care contează: cine sunt adevărații responsabili pentru crimele săvârşite sub dictatura comunistă? În acest sens, nu vizez gloata executanților – din care au făcut parte Vişinescu, Ficior şi multe, multe alte bestii pe care, dacă m-aș apuca să le înșir acum, ar dura câteva zile și nopți –, dar nu vizez nici gloata instrumentelor minore, aceasta fiind formată din turnători. De ce spun asta? Pentru simplul motiv că unealta cea mai ”inocentă” a actului de represiune, deși făcea parte din angrenajul acestuia, era turnătorul, care, de cele mai multe ori, fusese și el o victimă a Securităţii, fiind persecutat și presat până să accepte colaborarea. Da, e cât se poate de adevărat, au fost și destui care au turnat voluntar la Securitate, însă nu turnătorul trebuie băgat la închisoare. El servea la azvârlirea altora în temniţă, împreună cu alți pioni. Turnătorul era doar o rotiță infimă a unui angrenaj monstruos.  

R. G.: Dar anchetatorii Securităţii, procurorii? 

I. V.: Nici anchetatorii Securităţii nu sunt principalii răspunzători, cu toate torturile și bătăile alea sălbatice pe care le administrau unor sărmani nevinovați – ei erau însărcinaţi, din motive fanteziste sau reale, să smulgă nişte mărturisiri prin bătaie şi tortură. Erau unelte – e drept, niște unelte abominabile pe care statul român ar fi trebuit să le tragă la răspundere după decembrie 1989. Tot ustensile au fost şi procurorii manevrați de Securitate. Niște curele de transmisie. De exemplu, pe când activa la Procuratura Generală, rolul tovarăşului Victor Ciorbea consta în împopoţonarea juridică a declaraţiilor unor nefericiţi indezirabili din punct de vedere politic, declaraţii obţinute prin aplicarea unor bătăi crâncene în beciurile Securităţii. După aia a ajuns mare țărănist și mare anti-comunist. Aşadar, procurorul cosmetiza înscrisurile şi apoi prezenta un dosar condamnabil în instanţă. Deşi dosarele lor au trimis oameni la moarte, chinuri şi înfometare, traumatizându-i pe supraviețuitori pentru tot restul zilelor, nici anchetatorii Securității și nici procurorii comunişti nu sunt criminalii supremi. Ei au răspuns unor directive, dar nu au premeditat exterminarea cu minţile lor. 

R. G.: A fost Alexandru Nicolschi unul dintre strategii-gânditori ai genocidului comunist din România? 

I. V.: Nu. Împreună cu acoliţii săi, pe care îi voi aminti în cele ce urmează, el era un odios inventator de metodă de exterminare. Să facem câteva nominalizări din categoria născocitorilor de reţete genocidare: Boris Grünberg Nikolski alias Alexandru Nicolschi, general, spion sovietic şi şef al Securităţii; Moise Dulberger alias Mişu Dulgheru, fost colonel de Securitate; Ştefan Koller, fost director al Direcţiei de cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă, locţiitor pentru producţie al directorului general al Direcţiei Lagăre şi Colonii de Muncă, comandant al Penitenciarului Aiud şi comandant al Penitenciarului Văcăreşti; Iosif Zeller, coordonator al Securităţii din Ardealul de Nord-Vest. Şi lista ar putea continua cu o puzderie de nume la fel de bestiale.  

Remarcați că prin venele ăstora nu curgea sângele nostru – cu toţii erau agenți sovietici care îşi ascundeau identităţile la adăpostul unor nume conspirative românești. În schimb, Moscova i-a trimis aici din pricina unei calităţi abominabile. Anume, aceşti tartori erau nişte reputaţi inventatori de metodă de exterminare, de persecutare şi de smulgere a mărturisirilor. Nu ei au fost strategii genocidului și al valurilor de teroare, dar au implementat cu sălbăticie ceea ce era stabilit şi planificat în laboratoarele Kremlinului. Vârful de lance a lovit în clasele de sus, pentru că erau influente, apoi şi mai sus, în moşieri, fiindcă erau oameni cu bani şi ocupau poziţii istorice consfinţite şi recunoscute tradiţional, pentru ca mai apoi să-i nenorocească definitv pe ţărani, sărmanii de ei, băgându-i la colectivă cu de-a sila şi cu mitraliera în coaste.  

Scopul a fost acela de a captura ultimul element al independenţei personale pe care îl constituia peticul de pământ ce-i permitea ţăranului să-şi ducă traiul fără să fie robul statului. Ţăranul român nu era salariat însă, în pofida cotelor împovărătoare, reuşea să trăiască doar lucrând bucata sa de glie. Cumva, cotele acelea reprezentau o reîntoarcere la şerbie, dar nu la sclavaj, deoarece şi pe vremea şerbilor, boierul sau seniorul – dacă ne referim la Europa Occidentală – erau obligaţi de sistemul tradiţional să pună la dispoziţia şerbilor pământul din care trăiau. Sigur, aceștia plăteau folosirea pământului prin munca pe care o prestau la boier. Dar comuniștii au fost mult, mult mai răi. 

R. G.: Dincolo de ce se vede și se înțelege la o primă analiză, care a fost scopul ascuns al instaurării comunismului?

I. V.: Scopul a fost dublu, domnule – şi aici nu fac referire la impactul vizibil, adică, la aşa-zisele reformele sociale, nu, nici pe departe. În primul rând s-a dorit distrugerea identităţii poporului român – stârpirea despre care vă vorbesc a fost un act criminal premeditat de multă vreme de către marxismul internaţional cu capitala la Moscova. Fac menţiunea că istoricul Larry L. Watts a identificat deja o serie de elemente care susţin din plin această teză, iar puzzle-ul poate fi completat de niște minți lucide.

R. G.: Mai exact, cine a dorit distrugerea României?  

I. V.: Din motive de ordin istoric, anumite cercuri influente – să le zicem stângiste şi permanent revoluţionare – au considerat că românii erau un popor prea conservator şi antirevoluţionar, care, întrucât se opunea ”progresului” dorit, trebuia obliterat. Să punctăm că discuţia comportă o anumită complexitate de ordin istoric, întrucât germenele acestei gândiri este vechi. 

R. G.: Dezvoltaţi.

I. V.: Primul care a susţinut în scris că poporul român trebuie distrus a fost Lajos Kossuth – revoluţionar maghiar şi guvernator de facto al Ungariei în timpul Revoluţiei de la 1848 –, pentru că românii se aliaseră cu Monarhia Habsburgică împotriva ungurilor. Dar, trebuie subliniat, românii nu au ales o astfel de alianţă întrucât, vezi Doamne, s-ar fi opus ”progresului” social. Nu, nici pe departe. Preferinţa a comportat o cu totul altă motivaţie: Lajos Kossuth intenţiona să instaureze un stat unguresc cu mult mai asupritor pentru populaţia românească decât era dominaţia Habsburgică. Doar inconştienţii ar fi mers pe mâna lui Kossuth. 

Vedeți dumneavoastră, după aproximativ o sută de ani, comunismul chiar a pus în practică distrugerea poporului român. Astăzi vorbim despre un amplu genocid al comunismului, nu-i aşa? Dar, la modul general, eu mă refer la distrugerea sistematică a poporului român prin depersonalizare. Tăvălugul a fost premeditat și ne-a zdrobit programatic, cu un sadism exemplar. În ţara noastră, fabricarea omului nou a ţintit eradicarea tuturor factorilor constitutivi ai identității naționale: limbă, credinţă, cultură populară şi așa mai departe. Totul pentru clădirea lui homo sovieticus, fiindcă asta se dorea la Moscova. De unde și reeducările succesive. S-a dorit transformarea poporului într-o masă lipsită de calităţi şi vărsarea lui în magma în curs de închegare a imperiului marxist universal cu Moscova în rol de capitală veșnică. 

R. G.: Haideți să coborâm în miezul problemei. Cine au fost marii criminali, artizanii lichidării prin moarte fizică sau depersonalizare / reeducare?  

I. V.: Pe marii criminali îi veţi găsi în prima nomenklatură comunistă din România care a fost aleasă şi numită de Stalin, nomenklatură alcătuită din agenţi sovietici însărcinaţi cu exterminarea programatică a identităţii naţionale româneşti. Despre acest aspect nu a scris doar Vladimir Tismăneanu, care nu are interesul să ducă dezvăluirile până la capăt, ci şi Pavel Câmpeanu – unul dintre marii teoreticieni ai PCR, deşi a fost pus puţin la umbră de Nicolae Ceauşescu pentru că era evreu, dar şi agent sovietic prins şi băgat la puşcărie. Un ilegalist adevărat. Pentru neiniţiaţi, fac precizarea că Pavel Câmpeanu a fost puşcăriaşul cu cei mai mulţi ani de închisoare sub regimurile de dinainte de 1944. În cursul detenţiei, dintr-un simplu agitator gargaragiu, Câmpeanu a devenit intelectual, citind mult și întâlnind oameni instruiţi. Ca o paranteză, să ştiţi că multe dintre lucrurile pe care le-am învăţat şi eu, le ştiu de la puşcărie, nu de la Institutul de Ştiinţe Politice din Paris. 

După Revoluţie, Pavel Câmpeanu l-a susţinut electoral pe Petre Roman la alegerile prezidenţiale din 1996. Printre articolele fostului ilegalist există și unul oarecum autobiografic şi, dacă nu mă-nşel, este vorba chiar de ultimul text pe care l-a scris înainte de a muri. Acolo, Câmpeanu dezvăluie că în Departamentul Ideologic din cadrul Comitetului Central al PCR – structură care ”aranja” la sosul românesc indicaţiile primite de la Moscova, indicații menite să implementeze strategia construirii comunismului – nu pătrunsese niciodată un etnic român, şi asta încă din 1944 şi până la mijlocul anilor 80! El o spune, nu eu. De altfel, în același articol, Pavel Câmpeanu a divulgat numele celor 30 și ceva de persoane care lucrau în Departamentul Ideologic pe la mijlocul anilor 80, când Ceaușescu l-a dat afară. Cu toții purtau niște nume de un românism extraordinar – dar asta doar pentru că avem de-a face cu nume conspirative românești. Aceștia – agenții plantați de Moscova și de acoliții marxismului internațional, după 23 august 1944 și până în preajma Revoluției – sunt criminalii cu adevărat responsabili pentru genocidul săvârșit. Ei sunt cei care planificau campaniile de distrugere organizate pe categorii sociale cu ținte determinate în timp. Spre deosebire de artizanii terorii, premeditatori și strategi ai distrugerii României, cei de teapa lui Nikolski, Dulberger, Koller sau Zeller se încadrează în categoria subalternă a inventatorilor de mijloace de exterminare. 

R. G.: Fiţi explicit, domnule Varlam. Nominalizaţi criminalii supremi, strategii genocidului comunist din România.

I. V.: În primul rând, marii criminali trebuie căutaţi în familia Oigenstein-Răutu-Oișteanu. Pe ei îi chema pe toți Oigenstein, erau cetățeni sovietici și agenți ai Kremlinului. După momentul 23 august 1944, când au venit în România călare pe tancurile rusești, unii dintre ei și-au schimbat numele, luându-și nume românești. Erau trei frați: Lev, Andrei și Mihail Oigenstein. Mihail a fost cel care și-a luat numele de Oișteanu, pe care l-a păstrat și fiul său, Andrei. La rându-i, Lev Oigenstein și-a schimbat numele în Leonte Răutu – e vorba despre ideologul PCR din timpul dictaturii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cel de-al treilea frate nu mai știu dacă a rămas Oigenstein sau a preluat și el numele de Oișteanu, dar în orice caz nu și-a schimbat numele în Răutu. În fine, Leonte Răutu a avut mai multe fete. Interesant e că, atunci când nu le-a mai mers în România lui Ceaușescu, copiii ăstora s-au dus să facă marxism subversiv în străinătate. Una dintre fetele lui Răutu – Anca –   a fost măritată cu Mihai Oroveanu, fostul director al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, cel care deţinea o formidabilă colecţie de imagini fotografice din România. Actualmente, Anca Oroveanu este comanditara şi finanţatoarea colegiului înfiinţat de filosoful Andrei Pleşu – New Europe College (NEC). Ea face rost de bani şi tot ea elaborează programele. Nu este cel puţin scandalos şi imoral că aceşti artizani ai terorii comuniste continuă, prin chiar odraslele lor, să orienteze dezvoltarea tineretului mioritic, să indice ”evoluţii” şi ”căi culturale” ce vizează destructurarea şi spolierea personalităţii naturale româneşti? 

O altă fată a lui Răutu s-a măritat cu băiatul torționarului Ștefan Koller, fostul comandant al Penitenciarului Aiud, o bestie care a săvârșit crime în toate spațiile terorii în care a activat. Fiul lui Koller – Andrei – insistă acum că tatăl lui ar fi fost persecutat de Ceaușescu pentru că era poet de limbă idiș. Serios?! Criminal, torționar și securist de frunte, persecutat pentru că era poet de limbă idiș?! E caragios, domnule… Una dintre fetele lui Ştefan Koller s-a măritat cu băiatul lui Milton Shapp, primul guvernator evreu al statului Pennsylvania. Trebuie spus că, după ce au căzut în dizgrație, reprezentanţii familiei Oigenstein-Răutu-Oişteanu au înregistrat o serie de contre cu Nicolae Ceaușescu şi, deşi acesta nu i-a gonit cu forţa, i-a degradat, i-a marginalizat programatic, ceea ce i-a făcut să apuce drumul străinătăţurilor. Tot atunci au plecat și alții din familii similare, fiindcă regimul Ceaușescu nu le mai dădea funcții și diverse poziții sus-puse. Bine, unii s-au dus la muncă în Vest, având angajamente cu Securitatea. Alții au păstrat vechile angajamente pe care familiile lor le-au avut la Kremlin. 

La ei s-au operat pasările de ştafetă prin permutări securistice, iar povestea iubirii de marxism şi a urii faţă de România merge mai departe. Pe lângă falanga de la New Europe College, un alt cuibar de redirecţionare ”culturalo-istorică” se află la Revista 22, care funcţionează sub mentoratul lui Andrei Oişteanu şi al lui Andrei Cornea. De reţinut că și tatăl celui din urmă – comunistul Paul Cornea, pe care îl laudă în cor o mare parte a intelectualităţii – a fost, prin însăşi natura activităţilor sale ideologice, tot un distrugător al personalităţii şi identităţii româneşti. Nici pe el nu-i chema ”Cornea” înainte de 23 august 1944. 

Eu sunt convins că Silviu Brucan – alias Saul Brucker – a ajutat mult la apariția Revistei 22. M-am interesat despre începuturile revistei și am aflat diverse lucruri. Nici înființarea pe repede-înainte a Grupului pentru Dialog Social (GDS) nu ar fi fost posibilă fără cel puțin un comunist internaționalist cu legături externe pe ici și colo, care să le deschidă niște uși celor adunați în formatul GDS, asigurându-le și niște resurse financiare. Le-a dat George Soros o serie de finanțări, e-adevărat, însă Soros nu știa cine erau băieții și fetele de la GDS, haideți să fim serioși. Cineva le-a făcut intrarea acolo. Știu ce spun, m-au interesat vremurile alea. Atunci, la începuturile închegării GDS, am văzut-o pe Alina Mungiu-Pippidi când a venit prima oară la Paris. Era o bolșevică îngrozitoare și așa a rămas. 

În concluzie, dincolo de alte digresiuni, observăm că urmașii celor care făceau parte din criminalul Departament Ideologic al Comitetului Central – structură unde nu pătrunsese niciun etnic român până la mijlocul anilor 80, întrucât cei de acolo erau numiţi direct de la Moscova – continuă să traseze căi de ”evoluţie” și ”progres” pentru tineretul patriei. Este o realitate tristă, o decepție a decepțiilor, întrucât părinţii lor au organizat desfiinţarea tuturor factorilor identitari şi au decis exterminarea elitelor care reprezentau coloana vertebrală a naţiunii. De la dezastrul acesta nu putea scăpa nici elita biologică, deoarece tineretul reprezintă capitalul de idealism, de entuziasm și de speranță al unei naţiuni. Pentru a ucide în faşă această facultate naturală a tineretului, artizanii terorii au gândit monstruozităţile numite ”reeducări”. În Departamentul Ideologic al Comitetului Central trebuie identificaţi adevăraţii criminali, pentru că ei au fost organizatorii şi planificatorii genocidului desfăşurat în România de pe malul drept al Prutului. A desfiinţa o etnie este un act genocidar. Asta-i indiscutabil. Același lucru s-a întâmplat și în Basarabia noastră, dar acolo genocidul a fost mânat mai pe față de ruși. În dreapta Prutului însă, s-a lucrat prin agenţi ai Kremlinului paraşutaţi în Comitetul Central. Ei au fost marii criminali.  

R. G.: Spuneaţi că scopul instaurării dictaturii comuniste a fost unul dublu. În primul rând, s-a vizat desfiinţarea identităţii poporului român. Care a fost cea de-a doua miză a planului decis la Kremlin?

I. V.: A doua miză – aceasta fiind legată în mod ombilical de primul pilon al acţiunii – a fost pregătirea anexării teritoriale a ţării noastre. După cum știți, înainte de venirea ruşilor, Partidul Comunist Român nu exista pe bune. Militanţii comunişti erau câțiva împrăştiaţi ca vai de capul lor, dintre care foarte mulţi s-au dovedit a nu fi români și, cu siguranță, nici măcar nu erau niște persoane foarte capabile. Odată cu sosirea tancurilor sovietice, ei au constituit aparatul pe care s-a bazat mandatul colonial încredințat de Stalin, reducând România la rang de colonie şi instituind un stat-satelit lipsit de suveranitate. Moscova ne dorea poziţia strategică şi resursele. 

De remarcat că problema asta nu este de ieri, de azi. Încă de pe la 1812, amiralul P.V. Ciceagov – comandant-şef al armatei dunărene, comandant suprem al flotei de pe Marea Neagră şi şef al Administraţiei Generale a Moldovei şi Ţării Româneşti –  i-a adresat ţarului Alexandru I un memoriu în care l-a sfătuit să nu mai risipească bani şi sânge rusesc pentru ”sălbaticii” de la Sud de Dunăre, adică pentru bulgari, sârbi şi așa mai departe, fiindcă acele populaţii nu vor fi niciodată capabile să apere în mod autonom slavismul şi ortodoxia în faţa permanentelor ameninţări ale expansiunii otomane. Ciceagov avertiza că, în contrapondere cu ce ar putea câştiga Rusia la Sud de Dunăre, cheltuielile se dovedeau exorbitante, disproporţionate. În schimb, amiralul l-a povăţuit pe Alexandru I să se ocupe de Principatele Române, argumentând că teritoriile acestora au resurse semnificative şi că noi românii, ca popor, suntem uşor de supus. Ciceagov scria că Principatele Române erau într-atât de bogate încât, dacă ţarul ne-ar fi lăsat doar 15% din cât eram noi în stare să producem, ne-am fi supus de bunăvoie ruşilor, fiindcă aşa ne învăţaseră otomanii de-a lungul sutelor de ani, să plecăm capul. Îi jefuiesc turcii într-un mod de necrezut şi românii tot trăiesc bine, constata uluit Ciceagov, în memoriul cu pricina. 

De-a lungul tumultoasei noastre istorii, teritoriile româneşti au reprezentat întotdeauna o piedică în fața expansiunii puterilor vecine. Turcii intenționau să se reverse spre inima Europei, rușii năzuiau să se ducă spre Constantinopol, iar nemții doreau să aibă calea deschisă atât spre Rusia, cât și spre Sudul continentului. În pofida acestei situații vitrege, românii au traversat și două momente faste. E vorba de perioada lui Gheorghe Duca, Constantin Brâncoveanu și Emeric Tekeli, dar și cea de după Primul Război Mondial, care, de fapt, i se datorează lui Carol I. El a reușit să deplaseze în exteriorul României punctul de convergență al celor trei mari vectori expansioniști: otoman, rusesc și german.  

Din punct de vedere strategico-politic, Constantin Brâncoveanu era un tip perfid, dar nemaipomenit de inteligent. Dădea impresia că se alia cu rușii, dar și cu turcii, promitea că era omul tuturor și până la urmă se dovedea că primau doar interesele lui și ale românității. Brâncoveanu avea, ce-i drept, o colosală viziune strategică. La rândul lor, acest har l-au avut Gheorghe Duca și Emeric Tekeli, principele Transilvaniei, care era tot vasal turcesc, întrucât pe vremea aceea austriecii nu luaseră încă Ardealul. Brâncoveanu şi Tekeli s-au înţeles în privinţa manipulării aliaţilor şi le promiteau susţinerea militară când unora, când altora, fapt care a favorizat o mai mare autonomie Principatelor şi, totodată, le-a facilitat și o serie de avantaje economice. În schimb, Dimitrie Cantemir a fost omul ruşilor. El l-a turnat pe Brâncoveanu, care, deşi făgăduise să-i sprijine pe ruşi contra turcilor la bătălia de la Stănileşti, şi-a rătăcit deliberat armata în mlaştinile din zona Deltei Dunării, tocmai pentru a ajunge prea târziu pe câmpul de luptă. Da, dom'le, așa a făcut, dar nu s-a rătăcit deloc! Constantin Brâncoveanu ştia prea bine de ce se ”rătăcea”. 

Aşa cum am specificat, cea de-a doua perioadă istorică de fast a românilor a fost imediat după 1918, graţie norocului că Rusia dispăruse pentru câtva timp din marile jocuri, fiind cutremurată de urgia războiului civil, perioadă când punctul acela de convergenţă al intereselor expansioniste străine a fost mutat în afara teritoriului nostru. Repet: revirimentul a fost posibil tocmai din pricina situaţiei critice în care se găsea Rusia, unde, mărşăluind pe cadavre spre putere, bolşevicii erau preocupaţi de exterminarea duşmanilor din interior.      

R. G.: Credeţi că vor mai avea românii conducători de valoarea lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Duca şi Carol I?

I. V.: E greu de crezut că vom mai avea conducători de valoarea celor pe care îi invocăm acum, deşi avem nevoie mai mult ca niciodată de astfel de repere vii. Eu am convingerea că, pe viitor, doar nişte politicieni cu adevărat inteligenţi – patrioţi dotaţi cu forţă imaginativă şi foarte bine pregătiţi din punct de vedere diplomatic, oameni reali de dreapta – vor putea scoate România din ochiul ciclonului. Politicienii aceştia – în măsura în care chiar pot exista, fiindcă am mari, mari dubii în sensul ăsta, știind câte se întâmplă pe malurile Dâmboviței – vor trebui să facă un joc inteligent în alianţe cu ţări care acum ştiu ce înseamnă pericolul rusesc şi sunt gata să se coalizeze împotriva expansiunii Kremlinului. În principal mă refer la Polonia și la statele baltice. Personal am convingerea că cele două calităţi fundamentale ale acestor politicieni trebuie să fie patriotismul luminat şi imaginaţia creativă. 

Ultimii oameni de stat autentici au fost asasinați în temnițele și-n lagărele comuniste. Țara noastră nu mai are patrioţi adevărați la nivel de leadership, dar are, totuşi, politicieni imaginativi, uneori prea imaginativi și tentați de direcții reprobabile. De exemplu, piratul Traian Băsescu este imaginativ, dar nu are creştere. Trebuie notat că Băsescu nu e neaparat imaginativ în sensul rău, deşi e de-a dreptul diabolic cu duşmanii lui. Problema e că el nu îşi foloseşte calitatea imaginativă ca să facă ceva bun pentru România. De fapt, Băsescu a fost şi e confruntat cu un tip de adversitate care nu-i permite să facă ceva pentru România, iar Ion Iliescu a învăţat cele mai subtile şi mai perfide reţete chiar pe băncile şcolii la care a studiat şi Vladimir Putin, adică la KGB. 

Poate că pe viitor vom avea o discuţie aplicată și despre ceea ce înseamnă dreapta şi stânga în actualul context politic românesc. La noi totul se zbate într-o confuzie totală. Vezi foşti ofiţeri de Securitate care brusc sunt ”de dreapta”... În România avem de-a face cu o așa-zisă dreaptă construită la porunca serviciilor secrete şi manevrată tot de unii granguri de dinainte de 89. Așa-zisa dreaptă e folosită de serviciile secrete şi partidele din România, la fel ca ideea de monarhie de altfel. Decepțiile au fost mereu mari. Vă amintesc că pe mine nu Ion Iliescu m-a scos din ziare și de la televiziuni, ci Emil Constantinescu. 

R. G.: Ce părere aveți despre actuala Casa Regală a României? Sunteți monarhist dintotdeauna, dincolo de faptul că o lungă perioadă v-ați numărat printre apropiații Familiei Regale. 

I. V.: Regele Mihai a fost capturat de banda lui Ion Iliescu prin intermediul mariajului Margaretei cu Radu Duda. Eu mi-am încetat legăturile cu reprezentanţii Casei Regale în chiar momentul în care Duda şi-a făcut apariţia acolo. Vă mărturisesc că i-am pus în gardă şi le-am dezvăluit că tipul a fost informator al Securităţii încă de la vârsta de 16 ani, fiind folosit chiar și ca agent sexual – un soi de gigolo cu microfon. Totuşi, probabil că Duda o fi având un avantaj al lui pentru care i-au făcut propagandă şi femeile prin paturile cărora s-a perindat. Printre multele sale relaţii, a fost iubitul actriţei Olga Tudorache, apoi a activat în Marea Britanie, în perioada 1991-1992, pe când era specializat în demnitari britanici homosexuali care aveau acces şi influenţă la NATO. Știu foarte bine ce spun. Ion Caramitru a fost cel care i-a făcut cunoştinţă lui Duda cu Margareta. Poveştile că ce doi s-ar fi cunoscut la Paris sunt lipsite de orice noimă, sunt bancuri pentru naivi. Deşi Radu Duda nu îmi este deloc simpatic, consider că are calităţi reale de actor, l-am văzut în câteva piese. Și acum, distribuit în rol de principe, îşi îndeplineşte satisfăcător rolul asumat. Întrucât mă leagă anumite relaţii de rudenie cu ele, prin descendența mea din partea familiei Știrbey, am vorbit cu persoane din Familia Regală a Marii Britanii, persoane care mi-au confirmat că Duda a făcut, în general, o impresie bună. În realitate, cei de acolo ştiu prea bine cu cine au de-a face, să nu-i credeți neinformați sau creduli, chiar nu-i cazul, vă încredințez de asta, dar actorul se achită de rolul lui printr-o discreţie de calitate, elegantă. Și asta contează în astfel de medii. 

Ca o digresiune, observ că multe personalități ale istoriei noastre sunt prezentate distorsionat prin cărți și filme. În rolurile pe care le-a avut, fie că a reprezentat un rege, fie că a întruchipat un ofițer englez sau mai știu eu pe cine, Duda a știut să intre pe sub pielea personajului, făcând roluri reușite. Indiscutabil, e un bun actor, nu-i contest calitatea asta. În general, reprezentările istorice din cărți și filme nu sunt chiar în ton cu realitățile. De exemplu, Regele Carol al II-lea e prezentat ca un tip care înjura și se purta foarte rău. Ceea ce nu e deloc adevărat. Cu excepția orelor pe care și le petrecea la curve, era extraordinar de timid și de protocolar. Toată lumea care l-a cunoscut spune asta. Acum e prezentat ca tutuindu-și valeții și înjurându-i de mama. O bază există și asta știu din familie. Copiii din familia mea care erau de vârsta copiilor Familiei Regale se jucau și învățau împreună cu ei, în adolescență făcând parte din anturajul lor. Carol și sora lui Elisabeta vorbeau foarte urât cu frații mai mici, dar nu cu fetele. Se înjurau Carol cu Nicolae ca birjarii. Dar asta niciodată în public, pentru că respectau o etichetă și niște cutume, ci doar așa, într-un cadru intim și controlat. 

Apoi, Carol și-a făcut o gașcă de prieteni de chef. Asta înainte să se afirme ca un curvar învederat, ceea ce, de fapt, era urmarea unei boli. Suferea de priapism, o afecțiune ce presupune erecții foarte dureroase și interminabile, că până ajungi la orgasm te apucă amocul, ca să zic așa. În plus de asta, Carol avea o chestie foarte mare care îl făcea să fie un partener greu de suportat, drept pentru care, la un moment dat, nevasta lui nu l-a mai putut suporta, iar doamna Lupescu și-a făcut o operație specială după ce l-a întâlnit, ca să-l poată suporta. Gașca de cheflii și-a făcut-o după ce a intrat la Școala de Ofițeri și se numea chiar așa: ”Birjăria”. Trăgeau beții porcești, erau mari amatori de jocuri de noroc și foloseau cel mai colorat limbaj posibil. Am cunoscut o serie întreagă de oameni care frecventaseră Birjăria. Printre aceștia s-a numărat și un ofițer de cavalerie care făcuse parte dintre ofițerii ce-l însoțiseră pe Carol al II-lea în exil, dar după aia s-a întors și l-au băgat comuniștii la pușcărie. 

R. G.: Să revenim la discuţia iniţială. Prin ce metodologie s-a pus în practică distrugerea identităţii naţionale şi transformarea României în colonie comunistă?

I. V.: Metodologia de atingere a acestui dublu scop criminal – o practică folosită şi pe vremea ţarilor, fiind preluată de la tătari – a fost următoarea: distrugerea şi prigonirea elementelor naţionale reprezentative, adică a elitelor, dar şi a factorilor de rezistenţă, printre aceștia evidențiindu-se ţărănimea, care asigura ancorarea în spaţiu. Grupurile sociale care se opuneau au fost exterminate, întemniţate sau deportate, pentru a fi înlocuite cu populaţii din alte zone ale imperiului marxismului internațional cu capitala la Moscova – nu ne aduceau neapărat ruşi get-beget, dar se îngrijeau ca cei aduşi să fie obligatoriu rusofoni, fiindcă Kremlinul reprezenta liantul de înţelegere iar rusa era considerată un soi de limbă a limbilor. Cu astfel de proiecte se îndeletniceau cei din Departamentul Ideologic a Comitetului Central, marii criminali despre care v-am vorbit.

Citind unele din memoriile lui Vladimir Tismăneanu, am identificat o mărturie cel puţin interesantă. El relatează că în adolescenţă frecventa o casă a familiei Răutu. Ce credeţi că l-a izbit acolo? Ura, dom'le, ura necruţătoare pentru tot ceea ce era românesc. O astfel de atitudine o puteţi identifica şi acum în scrierile domnului Andrei Oişteanu, care numai de aşa ceva se ocupă. Interesele domniei sale sunt axate, întotdeauna, pe tematica ”antisemitism românesc”. Nominalizez unele dintre temele sale predilecte de cercetare: antisemitismul în cultura medievală românească, antisemitismul în discursul clerical românesc şi așa mai departe, variațiuni pe aceeași temă. Prin urmare, avem de-a face cu aceeaşi veche idee propagandistică, doar că acum nu mai e susţinută doar în numele marxismului. 

R. G.: Care credeți că este cauza primă a acestei propagande?

I. V.: Există o alianţă tacită, dar manifestă, între anumite cercuri evreieşti din România şi reminiscenţele securisto-comuniste. De fiecare dată când se pune în discuţie responsabilitatea cercurilor conducătoare din vremea dictaturii comuniste, aceste grupări încep să clocotească şi să strige în cor: ”Antisemitism!”, ”Antisemitism!”. Miza e să atace și să acuze în permanență cu scopul de a preîntâmpina ridicarea singurei întrebări care contează cu adevărat: cine sunt marii criminali ai regimului comunist din România? Și se tem de răspuns. Pentru că acesta îi indică fără tăgadă pe agenții Rusiei din CC, ăia veniți pe tancuri rusești. Mai exact, îi indică pe criminalii în masa care lucrau în cadrul Departamentului Ideologic. Și așa s-ar ajunge la tragerea acestora la răspundere – fie și numai sub aspectul memoriei. Și nu se vrea așa ceva, pentru că identificarea unora dintre criminali ar ajunge chiar la părinții unora dintre acuzatorii de meserie și reeducatorii publici ai zilelor noastre.       

Bun, însă trebuie subliniat un lucru: cercurile înfierbântate care celebrează şi adulează memoria regretatului Alexandru Şafran – un evreu mare român, decedat în 2006 –, tocmai fiindcă, acum, acesta nu mai poate intra în polemică, sunt mânate de urmaşii aceloraşi oameni care au încercat în mod sistematic să-l distrugă pe Şafran. În acest caz, mă refer la suita de colaboratori ai comisarului sovietic la problema evreiască, aşa era el numit în Israel – rabinul Moses Rosen. Aceştia l-au înjurat şi l-au şantajat pe Alexandru Şafran, adresându-i scrisori de ameninţare și exercitând mari presiuni la adresa lui. De altfel, în cartea de amintiri a domnului Rosen există un mic capitol, chiar la început, unde acesta polemizează cu Şafran, care pe atunci era rabin la Geneva. Dacă ştiţi să citiţi printre rânduri, mesajul transmis de Moses Rosen devine inteligibil și ia forma asta: ”Măi rabi, măi – pare a avertiza acesta –, fii atent: dacă mai spui că sunt agent al comuniștilor, eu telefonez la Bucureşti, unde sunt arhivele, şi pot dovedi oricând că tu ai fost colaborator al naziştilor”. Adevărul e că Moses Rosen i-a oferit un avantaj lui Nicolae Ceauşescu, motiv pentru care a izbutit să obţină numeroase beneficii din traficul de influenţă pe care în făcea pe lângă dictator. Ceauşescu era un om şiret, dar primitiv şi i-a căzut deseori în plasă. 

R. G.: La ce fel de avantaj vă referiţi?

I. V.: Cumnatul lui Moses Rosen a fost un rabin important în Polonia. Când au venit nemţii, a fugit la Londra şi ulterior a ajuns mare rabin în Anglia. Doamna Margaret Thatcher i-a acordat titlul de lord. Moses Rosen – fiind un comunist îngrozitor, un terorist ajuns în România călare pe tancurile sovietice – se ducea la Ceauşescu şi îi promitea tot soiul de aranjamente prin Marea Britanie, fluturând numele şi poziţia privilegiată a cumnatului său. Dar, deşi a obţinut foarte multe foloase de la dictator, Moses Rosen a rămas un inamic al statului Israel. Așa fusese încă de la finalul anilor 40. Să nu se uite că în anii 50 erau foarte mulți evrei bătuți în anchete de ofițeri evrei de Securitate și care ajungeau în pușcării și lagăre după ce erau turnați chiar de Rosen, rabinul Comunității Evreilor din România. Am cunoscut destui în perioada detenției. Ți se ridica păru-n cap când le auzeai relatările. După eliberare au plecat în Israel și în Vest, unii mai trăiesc. Dincolo de asta, știu foarte bine că Moses Rosen făcea un profit personal considerabil din banii care trebuiau plătiţi regimului Ceauşescu pentru fiecare evreu căruia i se dădea voie să plece din lagărul România. Precizez că afacerea vânzării de oameni încetase prin 1952, odată cu prăbușirea Anei Pauker și a acoliților ei moscoviți, dar fusese reluată cu sârg în perioada lui Nicolae Ceauşescu, deşi nu din primii săi ani de conducere.   

R. G.: Aţi adus în discuţie afacerea vânzării de oameni, în special vânzarea de evrei. Ce credeţi despre jaful din vara lui 1959 organizat de banda Ioanid? Banii au fost furaţi la ordinele mişcării sioniste pentru a fi folosiţi în vederea răscumpărării cetăţenilor evrei din România?

I. V.: Este posibil ca jaful să fi comportat acest scop. Totuşi, puţini mai ştiu că Alexandru Ioanid a fost un torţionar bestial înainte de a organiza jaful. Fusese anchetator şi coleg, la Ministerul de Interne, cu Gheorghe Enoiu, cel care era supranumit ”Măcelarul de la Interne” fiindcă se înfofolea cu un cearceaf când îşi călca în picioare victimele, pentru a nu-şi păta costumul cu sânge. În 2004, regizorul Alexandru Solomon a realizat un documentar intitulat ”Marele jaf comunist”. Printre cei intervievaţi s-a numărat şi torţionarul Gheorghe Enoiu. Am fost invitat la lansarea oficială a documentarului şi am auzit comentariile lui: 

– Mie îmi spuneţi de Alexandru Ioanid? Păi ăsta a fost colegul meu şi am văzut cu ochii mei cum bătea şi tortura. Nu ştiu dacă dumneavoastră aveţi probe incriminatoare împotriva mea (n. aut. – Enoiu se adresa unor foşti deţinuţi politic prezenţi la evenimentul lansării documentarului, într-un cinematograf bucureștean), dar eu am destule probe împotriva lui. Vă aduc câte vreţi!

Menţionez că Alexandru Ioanid a fost rudă cu Radu Ioanid, cel care a condus divizia de cercetare arhivistică din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington. La prima mea arestare, Alexandru Ioanid a fost securistul care s-a ocupat de redactarea sintezei întregului lot, înșirând acolo minciuni cu nemiluita. 

R. G.: Haideți să vorbim și despre detenția dumneavoastră, măcar să trasăm niște tușe generale. 

I. V.: Nu îmi place să vorbesc despre mine şi nici despre lunga perioadă petrecută în puşcăriile și lagărele comuniste, însă vă pot consemna ce au spus alţii despre mine, deşi chiar şi asta poate părea o lipsă de modestie, fapt ce mă jenează. În sinteza mea de anchetă de la prima arestare, când aveam doar 14 ani, fiind cel mai tânăr din lot, un anchetator al Securităţii scrie că l-am privit direct în ochi şi i-am spus că lupta împotriva comunismului constituie, citez întocmai, ”o obligaţie eroică”. În acea sinteză finală redactată de Alexandru Ioanid, povestea e amintită aşa, cu un titlu de puştism, de teribilism, cum și era de altfel, dar, citind acele înscrisuri, mi-am amintit ce i-am spus securistului: 

– Dumneavoastră pierdeţi din vedere că ne-am dus să vedem filmul de aventuri ”Tânăra Gardă”, pe care noi, tinerii din lot, l-am fi considerat foarte bun, dacă nu am fi avut propriile noastre crezuri politice. În film e vorba despre tinerii din Rusia, comunişti sau nu, care s-au unit cu toţii în lupta de partizani împotriva naziştilor. Ei bine, aşa ne-am coalizat şi noi împotriva cotropitorilor sovietici. 

A doua mărturie despre mine a fost exprimată de un ofiţer de cavalerie, Vlad Brussescu, fost camarad de închisoare. Nefiind un intelectual, ci un bărabat dintr-o bucată, obișnuit cu faptele, nu cu vorbele, ofiţerul era un om foarte drept şi se purtase cu eroism în război, aşa cum mărturiseau numeroasele decoraţii obţinute pe Frontul de Est şi pe cel de Vest. După ce am ieşit din puşcărie, am colaborat o perioadă cu Europa Liberă. Întrucât nu mă cunoştea decât de la telefon şi prin intermediul scrisorilor trimise, jurnalistul Mircea Carp l-a întrebat pe Brussescu ce părere avea despre mine, fiindcă auzise că ne cunoşteam din detenţie. Militarul de carieră i-a răspuns: 

– Măi Mircea, să ştii că dacă Ionică Varlam ar fi fost cu noi la Stalingrad sau la Cotul Donului, ar fi pierit într-o misiune de sacrificiu. 

Eu nu-i comentez cuvintele, doar le relatez. Trebuie să vă spun că am fost şi sunt extrem de onorat de aprecierea unui om ca Vlad Brussescu. 

Mi-amintesc și o discuție pe care am avut-o cu un anchetator la a doua mea arestare, iar discuția aia are legătură cu tematica principală a acestui interviu. La un moment dat, prinzându-l într-o pasă mai bună, i-am spus: 

– Regimul trimite oameni nevinovați la pușcărie. Nici nu s-au uscat bine semnăturile de pe condamnările la moarte de la  Nürnberg. Ce veți face când lucrurile astea vor fi deconspirate?

– Vom conspira deconspirarea, mi-a răspuns ăla, râzându-mi în față.  

R. G.: Domnule Varlam, de ce nu este pus semnul egal între amplul genocid pe care comunismul l-a săvârșit în România de pe ambele maluri ale Prutului și Holocaustul nazist? Morții – și unii, și alții – au fost victime nevinovate ale unor dictaturi genocidare. Cine vrea această segregare între morțile unora și morțile altora? Morțile unora sunt mai importante decât morțile altora? Unde e moralitatea, corectitudinea? Vorbim despre bunicii și părinții noștri. Vorbim despre distrugerea României. 

I. V.: Ambele genicide la care faceți referire ar trebui să comporte un tratament similar. Un tratament egal. Dacă nu e așa, asta se întâmplă și din cauza noastră a românilor. Să o recunoaștem. E o rușine uriașă că România nu e în stare să-și vindece această rană sângerândă. Noi ar fi trebuit să clarificăm problema încă de la începutul anilor 90, dacă schimbarea ar fi fost una autentică. Era și este de datoria noastră. Dar, imediat după decembrie 1989 a început conspirarea deconspirării. Fiindcă asta s-a întâmplat. Și iată-ne ajunși aici, învrăjbiți și acuzați de toate cele, pentru că unele zone influente comunisto-securisto-sovietice vor să-și inventeze o anumită ”virginitate”. De unde și aceste îndeletniciri anti-românești. Dincolo de situația din România, semnul egal trebuie pus între victimele totalitarismelor comuniste la nivel mondial – vorbim despre peste 100 de milioane de morți – și victimele Holocaustul nazist. Morțile unora nu sunt mai importante decât morțile altora. E indiscutabil.   

R. G.: Cum a influenţat puşcăria omul care sunteţi acum?

I. V.: Domnule, vă mărturisesc că sunt emoționat... Atunci când îmi cereți să vorbesc despre anii petrecuți în pușcăriile comuniste, mă gândesc la toți oamenii pe care i-am văzut murind, uneori în chinuri groaznice. N-au fost puțini. Și nu sunt deloc convins că nevinovații aceia ne-ar fi cerut să-i iertăm pe criminalii lor. Când unii mor lângă tine, fie și numai privirile lor te cutremură. Tu nu-i poți ajuta și-i vezi pe ăia că vin și îi omoară, iar tu stai și nu le poți întinde nici măcar o mână. Pur și simplu n-ai ce face! Asta mă obsedează... E înfiorător, înfiorător... Atunci când se întâmplă să visez despre pușcărie, imaginile care mă bântuie nu se referă la mine. Eu visez că sunt arestați și torturați părinții mei, rudele mele, prietenii mei... Niciodată nu visez despre mine. Slavă Domnului, carnea nu are memorie… că m-au bătut cu sălbăticie în repetate rânduri. Chiar și azi-noapte am avut un vis despre închisoare, dar, ca de obicei, nici de data asta povestea nu era despre mine. Adică în coșmarul ăsta eu eram martor, mie nu mi se întâmpla nimic, dar plânsetele, urletele, horcăitul și privirile deținuților muribunzi păreau așa de reale...        

În mod clar, anii de pușcărie m-au schimbat în bine. Să vă spun ceva: eu cred că închisoarea este un revelator al propriilor germeni lăuntrici pe care numai nişte evenimente dramatice şi nişte circumstanţe cruciale te pot face să-i descoperi. În familie am fost primul născut. Prost nu eram, am învăţat repede. Încă de la vârsta de patru ani citeam şi scriam – şi nu fiindcă aş fi fost pus să fac asta, ci din pură curiozitate mentală. Când venea acasă de la birou, pe tatăl meu îl plictisea să-mi citească titlurile ziarelor. Îl tot băteam la cap: „Tată, tata, ce scrie aici? Dar aici?”. Ca să scape de gura mea, m-a învăţat să citesc. După aceea, la şcoală s-a întâmplat să învăţ bine şi să fiu în permanenţă în grupul elevilor fruntaşi. Recunosc că eram foarte sever cu unii dintre verii mei care aveau un comportament nepoliticos sau îşi permiteau cine ştie ce aluzii la adresa mea. Din când în când, îi mai luam la scărmănat. Printre victime se număra şi fratele meu mai mic cu doi ani, dar care mă prinsese din urmă la vârsta de 10 ani, iar când a împlinit 14 ani era cu un cap mai înalt decât mine. Deşi el s-a oprit puţin înainte de doi metri, iar eu am rămas numai la 1.70, l-am dominat întreaga viaţă. Ei bine, când am intrat în temniţele comuniste, am înţeles că bătaia e arma prostului! 

E o infirmitate, probabil – nu mi-a fost niciodată frică. Să ne-nţelegem: dacă nu simţi sentimentul de teamă nu înseamnă că eşti curajos sau erou. Nu, nici pe departe. Absenţa fricii facilitează comiterea unor acte prin incapacitatea de a imagina consecinţele acestora. Vă rog să mă credeţi: un om croit astfel nu are o părere foarte bună despre el însuşi. Fără un zâmbet ironic, eu pot să nu subscriu laolaltă cu toţi aceia care, în scrierile lor, au susţinut că Ionică Varlam a fost un erou. Nu, nimic mai fals... Ionică Varlam ar fi făcut economie de eroisme, dacă ar fi ştiut cât îl costau! Faptul pentru care am fost cel mai lăudat – şi mărturisesc că l-aş face din nou, oricând, indiferent de consecinţe – a fost când m-am oferit să primesc bătaie în locul lui Alexandru Ivasiuc. Dacă s-ar fi executat sentinţa asupra lui, n-ar fi supravieţuit. Ce m-a deranjat cel mai mult în anii de închisoare a fost comportamentul intelectualilor. La un moment dat, când prietenii lui i-au atras atenţia că nu se purtase întocmai elegant cu mine, Ivasiuc s-a ”scuzat”, spunând: 

– Eh, puştiul ăsta... tot timpul trebuie s-o facă pe eroul. Uite că i-am dat ocazia să-şi satisfacă eroismul şi cu mine.

Atitudinea aceasta m-a decepţionat îngrozitor. Eu am ţinut enorm la Alexandru Ivasiuc. Chiar şi în ziua de astăzi mă rog pentru sufletul lui, deoarece a fost unul dintre oamenii care au contribuit în mod decisiv la organizarea mea mentală. Când l-am acceptat ca mentor şi am intrat pe mânile lui, eram un tânăr care citise cu mult mai mult decât cei de vârsta mea – de aceea l-am şi interesat, altminteri nici nu s-ar fi oprit asupra mea. Dar toate chestiile pe care le învăţasem erau băgate în cap aşa, într-un mod total neorganizat, de-a valma, şi le foloseam fără o metodă. Alexandru Ivasiuc a fost primul care a apreciat mintea mea şi m-a ajutat să o transform într-un instrument ultilizabil. Cel de-al doilea care a făcut asta a fost Nicolae Haralambie Carandino, fostul redactor-şef al ”Dreptăţii”, ziarul Partidului Naţional Ţărănesc. Aceşti doi oameni m-au ajutat să mă cunosc şi să mă exploatez în mod raţional. Totodată, închisoarea reprezintă şi un spaţiu formidabil de cunoaştere a diverselor caractere. Ai de-a face cu o mulţime de oameni într-un loc destul de restrâns ca să-i vezi cum acţionează şi gândesc în circumstanţele de fiecare zi. Acest gen de convieţuire forţată e motorul unor conflicte permanente – ”Vita communis penitentia maxima”, vorba latinului. Aşa că am început să mă cunosc, să mă stăpânesc şi să fiu sociabil, bazându-mă pe ceea ce am învăţat în casa părintească: să te comporţi în permanenţă în aşa fel încât ceilalţi să se raporteze la purtarea ta ca la o pildă demnă de urmat, dar fără a face demonstraţii exasperante. Cu alte cuvinte, să nu dai lecţii de morală, dar comportamentul tău să fie întotdeauna unul autentic şi exemplar. De-a lungul vieții, am încercat să fiu demn de indicaţiile moştenite de la strămoşi prin gura părinţilor mei. Sper că am reuşit.      

R. G.: Cum credeţi că ar fi fost Ion Varlam dacă nu ar fi trecut prin închisorile comuniste?

I. V.: Dom'le, fără închisoare aş fi fost un individ îngâmfat, arogant, lipsit de modestie şi foarte egoist. 

R. G.: Regretaţi că a trebuit să plecaţi din ţară?

I. V.: Când am plecat, n-am simțit părere de rău. Sincer vă spun. Păi... ieșisem pe porțile închisorii și intrasem într-un alt lagăr mai mare, lagărul România. Pe de altă parte, eram conștient că, așa cum sunt eu, cu gura mare și incapabil de a mă stăpâni, probabilitatea de a ajunge din nou într-o celulă strâmtă era foarte mare. Am plecat cu intenția fermă de a continua lupta pe meleaguri străine, ceea ce am și făcut, așa cum am putut și cum am știut eu mai bine. Ani la rândul m-am implicat în activitățile anticomuniste ale Exilului românesc. Simultan încercam să mă pregătesc pentru schimbarea ce urma să aibă loc în România, fără să-mi treacă o clipă prin cap că o să vină atât de curând, deși intuiam că se va întâmpla cât încă voi fi în viață. Între timp am studiat cum s-a făcut denazificarea, lichidarea colaboraționismului cu naziștii în țările care au fost ocupate.  

Sunt perfect de acord cu afirmaţia doamnei Margaret Thatcher – cu menţiunea că eu am spus-o cu mult înainte – că Augusto Pinochet nu ar trebui să fie condamnat pentru ceea ce a făcut, ci ar fi trebuit să i se acorde Premiul Nobel pentru Pace, fiindcă a salvat America Latină de comunism. Da, dom'le, ăsta-i purul adevăr. Tocmai de aceea Pinochet e hăituit postum cu atâta ură întunecată: fiindcă a împiedicat tentativele comuniștilor Rusiei din America de Sud. Acelaşi motiv face să fie ridicat în slăvi marxistul Salvador Allende, ăla care s-a sinucis după ce Pinochet l-a înlăturat de la putere. Să ştiţi că una dintre persoanele democrate care trăiau în Chile chiar în timpul regimului condus de Allende şi care a încercat să atragă atenţia opiniei pubice internaţionale asupra nenorocirilor și abuzurilor pe care comuniştii le săvârşeau acolo a fost o evreică din România – mă refer la regretata doamnă Suzanne Labin, pe care eu am avut onoarea să o cunosc foarte bine. Pornind de la relatările doamnei Labin, portretul marxistului Salvador Allende capătă nişte pete cel puţin interesante. Să nu uităm că Partidul Comunist din Chile era cea mai puternică forţă roşie din America de Sud, aşa cum, la începutul anilor 40, Partidul Comunist din Cehoslovacia era cea mai importantă grupare comunistă din Europa – pe-atunci, când Stalin nu câştigase încă războiul, nu existau partide comuniste de-adevăratelea. Cu toate acestea, Cehoslovacia avea partid comunist încă din 1917.

R. G.: V-a ajutat credința în Dumnezeu în anii petrecuți la închisoare?

I. V.: Domnule, subiectul ăsta e unul personal şi nu-mi place să vorbesc despre el. Chiar Mircea Eliade mi-a dat sfatul acesta. 

R. G.: Să știți că nu plec până când nu îmi relatați cum s-a întâmplat. 

I. V.: Vă spun întreaga poveste – dacă o auziţi, nu voi mai fi nevoit să dau alte explicaţii. Pe Mircea Eliade l-am întâlnit la Paris, la puţin timp după ce reuşisem să plec din ţară. L-am cunoscut prin intermediul lui Dinu Tătărescu, ginerele lui vitreg, ca să spun așa – zic ”vitreg”, pentru că Eliade nu a avut copii, iar fata era a soţiei pe care o avea pe vremea aceea. Familia Tătărescu venise recent din Argentina, ţară aflată în plin boom economic, unde desfăşura diverse afaceri foarte profitabile. Am avut onoarea să-l întâlnesc pe Mircea Eliade cu ocazia unei petreceri de Crăciun sau Revelion – în orice caz, era iarnă – la care am fost invitat şi eu, ca un fel de obiect de curiozitate. 

– Mircea, acesta este tânărul Ion Varlam care vine din România – m-a prezentat Tătărescu, moment în care toate privirile s-au îndreptat spre mine. 

Resimţeam o timiditate copleşitoare, eram extrem de jenat. Asta și pentru că toţi oamenii strânşi în acel salon făceau parte din generaţia părinţilor mei. Dinu Tătărescu era singurul mai apropiat de mine ca vârstă, dar tot ne despărţeau vreo 13 ani. Prima întrebare a lui Mircea Eliade a fost cea pe care mi-aţi pus-o şi dumneavoastră: 

– Tinere dragă, spune-mi şi mie, credinţa în Dumnezeu i-a ajutat pe cei din închisoare?

Și i-am răspuns: 

– Maestre, nu pot să vă spun ce s-a întâmplat cu alţii, dar în ceea ce mă priveşte pe mine, pot să vă asigur că n-am aşteptat să ajung la puşcărie ca să mă cuprindă spaima şi să-L descopăr pe Dumnezeu. Pentru mine, de când mă ştiu, prezenţa lui Dumnezeu a fost şi este la fel de evidentă ca pământul de sub picioare şi ca cerul de deasupra capului. 

Când mi-a auzit cuvintele, Eliade mi-a spus: 

– Tinere dragă, să ştii că dumneata ai primit un dar extraordinar. Te sfătuiesc să nu-l mai comentezi. Dacă vorbeşti despre el, rişti să-i pierzi semnificaţia.

Ulterior, citind lucrările lui Mircea Eliade am înţeles că, în realitate, aceasta a fost marea dramă a vieţii lui. Toate scrierile sale sunt marcate de durerea de a-şi fi pierdut credinţa. Personal, am convingerea că nu poţi crede cu adevărat decât – şi aici voi folosi o figură de stil – animalic şi absolut. La urma urmelor, problema e simplă: ori crezi, ori nu crezi. V-am răspuns la întrebare?

R. G.: Da. Vă mulţumesc.        

(București, decembrie 2014)