"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
S-au împlinit 82 de ani de la ordinul genocidar al lui Stalin și Beria, din 5 martie 1940, soldat cu uciderea a 22.000 de ofițeri polonezi, în pădurea Katyn și în alte spații ale acestei ample hecatombe coordonată de Kremlin.
Remarcați că, acum, în timp ce dumneavoastră citiți aceste rânduri, Rusia săvârșește un genocid de proporții chiar lângă granițele României, în Ucraina invadată și sfârtecată de trupe rusești.
Avem datoria să nu uităm că, după momentul 23 august 1944, 200.000 de militari români au fost trimiși de sovietici în lagărele din Siberii de gheață. Dintre cei care nu s-au lăsat reeducați în diviziile ”Tudor Vladimirescu” și ”Horia, Cloșca și Crișan”, doar câteva mii s-au mai întors în țară. În volumul ”Un Katyn românesc”, Mihai Vicol precizează că în mlaștinile din Bălți, Basarabia, a fost descoperit un cutremurător osuar care cuprinde rămășițele pământești a zeci de mii de militari ai Armatei Regale.
(Memorialul de la Katyn)
În cele ce urmează, Podul.ro vă prezintă comentariile și concluziile cercetătorului britanic Martyn Whittock, referitoare la genocidul săvârșit la Katyn, așa cum apar acestea în volumul ”O istorie secretă: statul polițienesc al Rusiei sovietice. Cruzime, co-operare și compromis, 1917-1991” (Editura Publisol, 2020):
”NKVD-ul a distrus viețile ofițerilor polonezi căzuți în mâinile sovieticilor în 1939. Soarta lor avea să devina una dintre cele mai criticate și mai șocante atrocități comise de unitățile poliției secrete conduse de Beria. Ei aveau să fie victime ai organelor de securitate, în pofida statutului de prizonieri de război.
În pădurea Katyn și în alte locuri, în aprilie și mai 1940, NKVD-ul a împușcat 22.000 de ofițeri polonezi, funcționari publici și polițiști. A fost o mișcare deliberată de decapitare a statului polonez și de distrugere a celor care erau cei mai ostili regimului comunist impus în zonele din estul Poloniei ocupate de Armata Roșie în 1939.
După ce s-au predat sovieticilor, aceștia au fost închiși în lagărele de prizonieri din vestul Rusiei, administrate de NKVD. Condițiile erau îngrozitoare și mulți au murit; alții au fost folosiți la muncă forțată pentru construirea de drumuri în zona Carpaților, care atunci reprezenta granița de vest a URSS cu cel de-al Treilea Reich; alții au fost trimiși în minele din Ucraina. Atât de nepotrivite erau aranjamentele făcute de NKVD în ceea ce privea reținerea soldaților polonezi încât peste 40.000 dintre cei care locuiau în vestul Poloniei au fost predați germanilor, ca prizonieri. Inițial, ofițerii au fost tratați mai bine, dar această situație s-a schimbat rapid.
Un ordin al Biroului Politic, din 5 martie 1940, a decis eliminarea lor fizică. Luarea deciziei de a-i ucide pe aproape toți ofițerii aflați în mâinile sovieticilor și de a le deporta familiile în Kazahtan, timp de zece ani, a fost determinată de ura față de elita militară poloneză, care umilise Armata Roșie în Războiul Ruso-Polonez din 1920 – ei confruntându-se acum cu umilințe similare din partea finlandezilor (în Războiul de iarnă, din 1939-1940). Câțiva au fost cruțați, dată fiind potențiala lor utilitate. Restul aveau să moară.
Dotați cu arme și muniție germane, plutoanele de execuție ale NKVD-ului au fost trimise în diferite locuri, inclusiv în cel mai faimos loc de execuție în masă, pădurea Katyn, situată la vest de Smolensk. Alegerea unor arme germane poate indica faptul că, inclusiv în acel moment, vizau un potențial țap ispășitor pentru atrocitatea care-i caracteriza sau poate că, pur și simplu, motivul era că reculul pistoalelor germane (pistoalele Walther, Model 2) era mai mic decât cel al revolverelor sovietice Nagant M1895. Factorul decisiv ar fi putut fi protejarea călăilor NKVD de vătămarea produsă ca urmare a repetatelor declanșări ale armelor. Polonezii care urmau să fie executați cu un singur glonț în ceafă erau în număr mare, iar reculul armelor sovietice putea răni încheieturile ucigașilor NKVD, în timp ce își îndeplineau misiunea.
Această atrocitate a fost descoperită în 1943, când nemții, nici ei străini de execuții în masă, au găsit cadavrele și au făcut publice exhumările, în încercarea de a determina o ruptură între sovietici și aliații occidentali, inclusiv cu guvernul polonez din Exil. Atât de dornici erau nemții de a-i implica pe sovietici, încât ancheta a angrenat și Crucea Roșie Internațională, prizonierii de război aliați și jurnaliștii din statele neutre.
Drept răzbunare, sovieticii i-au acuzat pe germani de crime și au întrerupt contactele cu guvernul polonez aflat în Exil, acuzându-l de colaborare cu germanii într-o campanie anti-sovietică. Când Armata Roșie a reocupat, în cele din urmă, zona, în timpul războiului, NKVD-ul s-a apucat să fabrice probe și să intimideze martorii, astfel încât aceștia să confirme versiunea lor privind evenimentele. Morții au fost înzestrați cu documente false, pentru a da impresia că supraviețuiseră până în 1941și că fuseseră uciși de naziști. Era necesar ca data masacrului să fie amânată, întrucât, în caz contrar, prezența sumedeniei de cadavre poloneze pe teritoriul URSS nu ar fi fost justificată.
Desigur, acest fapt nu constituia un mister, întrucât comuniștii comiseseră cu adevărat atrocitatea pe teritoriul lor. Dar poziția oficială a fost că acei polonezi muriseră uciși de naziști. O comisie oficială sovietică a reiterat versiunea în 1944, și aceasta a fost, timp de 46 de ani, poziția sovietică standard în privința atrocității. Unii ofițeri germani au fost chiar spânzurați de sovietici pentru presupusa lor participare la uciderea ofițerilor polonezi. Minciuna a fost susținută cu vigoare.
În mod șocant – dat fiind faptul că polonezii fuseseră aliați în timpul războiului, iar britanicii intraseră în război, în 1939, în sprijinul Poloniei –, autoritățile britanice și americane au acceptat această versiune sovietică a evenimentelor în timpul conflagrației și imediat după aceea, pentru a nu intra în conflict cu aliații ruși. Părea că polonezii nu erau indispensabili și că masacrarea lor nu reprezenta un inconvenient pentru cooperarea interaliată.
Această atitudine bazată pe compromis avea să fie manifestată și în ceea ce privea guvernul polonez din Exil și trupele poloneze care luptau în Occident. Și unul și celelalte aveau să fie trase până la urmă pe linie moartă, pentru a evita intrarea în conflict cu URSS.
La procesele privind crimele de război, de la Nürnberg (din iarna 1945-1946), sovieticii au încercat să ridice problema asasinării în masă a ofițerilor polonezi, ca o acuzație la adresa germanilor. Deși au cooperat tacit cu sovieticii în evitarea identificării vinovatului, pentru aliații occidentali acesta ar fi fost un pas mult prea mare de făcut, motiv pentru care acuzațiile au fost retrase. Drept urmare, nimeni nu a fost pedepsit pentru atrocități și, oricum, nu NKVD-ul lui Beria.
URSS și-a recunoscut vina abia în aprilie 1990. Ulterior, în 1992, președintele rus de la acel moment, Boris Elțîn, a oferit acces la o serie de documente cândva strict secrete. Printre acestea se afla memorial trimis de Beria lui Stalin, pe 5 martie 1940, recomandând sacrificarea prizonierilor polonezi. Era semnat de Stalin și de alți membri de frunte ai Biroului Politic și aproba execuțiile.
Un alt document, datat 3 martie 1959, i-a fost trimis de Aleksandr Șelepin (vicepreședinte al Comitetului pentru Securitatea Statului, KGB) liderului sovietic de atunci, Nikita Hrușciov. El se referee la uciderea a aproape 22.000 de polonezi și la distrugerea documentelor referitoare la aceștia, pentru a acoperi crima.
În 2013 (când o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului a constatat continuarea secretizării, de către ruși, a unor documente relevante pentru lămurirea acestei chestiuni), un lot mare de documente legate de Katyn a rămas clasificat de guvernul Federației Ruse drept ‹Strict Secret›, un număr important de alte materiale fiind puse la dispoziția statului polonez. Aceste documente încă secretizate pot oferi o perspectivă bună asupra crimelor făcute de NKVD, precum și dovezi ale colaborării dintre NKVD și Gestapo.
Anterior, în 2007 și 2008, articolele din presa rusă care susțineau implicarea nazistă în crimă au provocat îngrijorări că Kremlinul lui Vladimir Putin încearcă să repună pe tapet vechea tentativă sovietică de a absolvi de vină Rusia. Această chestiune rămâne incertă, dar un lucru este sigur: secretele criminale din anii ‘40 nu au fost aduse în întregime la lumina zilei în statul rus de astăzi (cu un fost șef KGB deținând controlul ferm).
(Slavomir Rawicz)
Nu tot personalul polonez arestat în 1939 a fost executat. Mulți alții au fost azvârliți în sistemul lagărelor de muncă. Unul dintre ei a fost Slavomir Rawicz care, după ce a supraviețuit săptămâni la rând într-un vagon de vite, mărșuluind apoi mai bine de 1.600 kilometri prin zăpadă, de la Irkutsk până la un lagăr de muncă din partea de nord a râului Lena, a evadat în cele din urmă din captivitate și a mers spre liberate până în India, străbătând deșertul Gobi și Tibetul. A fost un exemplu extraordinar de suferință și totodată de rezistență.
În noile state baltice anexate, aproximativ 56.000 de persoane (majoritatea din rândul clasei de mijloc) au fost arestate și trimise în lagăre de muncă. Pentru a evita rezistența, instrucțiunile NKVD precizau că atât ‹îndepărtarea membrilor familiei deportatului, cât și a capului acesteia va fi făcută simultan› și fără nicio notificare prealabilă a separării care urma să le fie impusă. A fost începutul unei nopți întunecate de represiune, care a pus amprenta autorității sovietice asupra acestor state (cândva independente)”.
