Celebrarea memoriei celor care au murit în temnițele comuniste e o datorie fundamentală a unei societăți democratice. Ei au plătit în avans, cu sânge și suferință, libertatea noastră a tuturor

Celebrarea memoriei celor care au murit în temnițele comuniste reprezintă o datorie fundamentală a oricărei societăți cu adevărat democratice, întrucât libertatea noastră a tuturor a fost plătită cu sânge și suferință, în avans, de sutele de mii de deținuți politici aruncați în temnițele și lagărele de exterminare ale Gulagului românesc, punctează pagina de Facebook Memorialul Aiud, ale cărui clarificări le prezentăm în integralitate: 

”14 mai – Ziua Națională de Cinstire a Martirilor din Temnițele Comuniste!

Celebrarea memoriei celor care au murit în temnițele comuniste reprezintă o datorie fundamentală a societăților democratice. Libertatea noastră a fost plătită în avans de către cei care au suferit în Gulagul românesc. 

De altfel, încă din primele veacuri, creștinismul a supraviețuit prigonirilor tocmai prin cultivarea memoriei celor care se jertfeau pentru Hristos. Arenele romane au fost deopotrivă spații ale martirajului, ale supliciului, dar mai ales chivote ale amintirii, mormintele martirilor devenind ‹locuri ale memoriei› și altare ale jertfei euharistice. Cultivarea liturgică a memoriei martirilor era împlinită și livresc. Se făcea astfel cunoscută creștinilor mărturisirea și pătimirea pentru Hristos a acestora. Actele Martirice sunt expresia fidelă a convertirii în memorie liturgică a dimensiunii documentare a martirajului. Astfel, procesele-verbale ce transcriu desfășurarea supliciului devin primele sinaxare ale Bisericii.

14 mai – Ziua Națională de Cinstire a Martirilor din Temnițele Comunistemunității eclesiale, transfigurând Biserica într-o cultură a memoriei. Deși s-a dorit a fi o ruptură de trecut, căruia îi nega legitimitatea, modernitatea a fost nevoită să ‹traducă› secular dimensiunea memorială a Bisericii, tocmai pentru a ‹lupta› împotriva amneziei ce risca să facă posibilă repetarea ororilor. Astfel, după Holocaust și Gulag, memoria face parte din instrumentarul profilactic al societăților contemporane.

Conștiința acestui patrimoniu imaterial l-au avut cei închiși chiar în timpul detenției. Încă de atunci, deținuții celebrau memoria colegilor de suferință și, mai mult, imaginau formule concrete de cultivare a acestei memorii după căderea comunismului. Relevantă în acest sens este discuția dintre Aurel Călin și Ghiță Ungurașu, redată într-o notă informativă, ce a avut loc în celula 55 din Zarca Aiudului în Sâmbăta Mare a anului 1961. Poziția profetică a lui Aurel Călin se vede împlinită azi în proiectul Memorialului Aiud.

‹Aici la Aiud să se ridice o Catedrală a neamului, ceva care să întreacă cele mai moderne catedrale din lume, ceva măreţ şi aici trebuie mobilizat tot creierul, specialişti – de a gândi, de a da o arhitectură, să punem tot sufletul pentru realizarea acestei măreţe catedrale pentru că asta va fi o mărturie în istorie pentru învierea neamului românesc. Tot aici la Aiud să se facă un muzeu şi dacă se poate aduna urmele tuturor celor care au murit, cu câteva date biografice ca să rămână numele celor morţi pentru învierea neamului›”.