Mineriada din 13-15 iunie – momentul care consfințește apariția „SISTEMULUI” și acapararea definitivă a României. Mărturia dramatică a unei protestatare care a emigrat, după ce a fost bătută cu sălbăticie de mineri. „În curtea interioară era un morman de 35 – 40 de cadavre lângă un zid, am văzut și doi ochi încă deschiși, încă vii…” / „Am început să urlu, cuprinsă de convulsii...”

Zilele acestea se marchează timid, tot mai fără speranță în soluționarea unui dosar care trenează de peste trei decenii, cumplita mineriadă din 13-15 iunie 1990, unul dintre cele mai nefaste, mai rușinoase și mai dureroase momente din istoria recentă a României. 

Dincolo de violențele șocante întâmplate în acele zile, când aproximativ 1200 de oameni au fost răniți, patru au fost uciși prin împușcare (dar numărul morților este, după multe păreri, mult mai mare), dincolo de rușinea unui popor care a aplaudat, în număr mult prea mare, venirea la București a minerilor conduși de liderul sindical Miron Cozma, la apelul lui Ion Iliescu pentru înlăturarea manifestanților anti-comuniști din Piața Universității, 13-15 iunie reprezintă practic momentul în care România, abia ieșită din sinistra dictatură comunistă, este acaparată pe termen lung de grupările securiste. Inșurubați, de altfel, cu destul de multă lejeritate în fruntea României, în vidul de putere creat imediat după fuga soților Ceaușescu, dar și grație „diversiunii teroriste” create special pentru deturnarea Revoluției populare, foștii securiști aveau nevoie să înăbușe orice formă de opoziție care le-ar fi putut zădrănici planurile de acaparare a puterii. 

Violențele care au loc în acele zile au fost stârnite parțial și de manipulările de tip kaghebist (modul de operare al Securității este foarte apropiat de cel pe care îl vedem aplicat și astăzi în Rusia lui Putin mai ales în cazul războiului din Ucraina) pe care securiștii și Iliescu le-au exercitat prin intermediul posturilor publice de televiziune și radio, dar și printr-o serie de publicații de presă scrisă care au continuat „tradiția” presei de partid. 

Mineriada din 13-15 iunie reprezintă practic momentul care indică fără dubii (a ceea ce am putea numi generic) monstruoasa „naștere” a „sistemului” post-comunist, emanat direct din structurile fostei Securități, „sistem” invocat de atâtea ori pe parcursul anilor în legătură cu evoluția României din punct de vedere economic, politic, juridic, social, educațional, instituțional etc. 

Stabilită la Houston, în Statele Unite, o româncă, care avea pe atunci doar 36 de ani, rememorează, într-o serie de texte publicate pe pagina sa de Facebook, cumplitele evenimente pe parcursul cărora a fost bătută crunt de mineri. Sunt mărturii cutremurătoare, nu foarte diferite de altele, dar esențiale pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci și ce se întâmplă acum. Monalisa Witherbee (Florica Todiruț Mears) a ales să părăsească România la scurt timp după acel moment dramatic și să nu se mai întoarcă niciodată. Cel mai probabil nu atrocitățile comise de mineri au speriat-o cel mai tare, ci faptul că a înțeles ce forțe abominabile acționează din umbră pentru eliminarea oricui le periclitează planurile de acapare a României. 

Monalisa Witherbee: 

„Da, prieteni, într-adevăr: textul acela l-am scris la cald, dintr-o suflare, deși de atunci au trecut peste noi toți câteva eternități, s-au așternut straturi succesive de amăraciuni post traumatice ale unei Românii pe care fiecare dintre noi a cărat-o în bagaj, în inimă, în suflet și în minte. Nu este mai puțin adevărat că pentru noi, cei plecați în vara aceea si în anii imediat următori, s-au adunat ani de muncă asiduă, dar și de cumplite frustrări generate de necunoașterea limbii țărilor de adopție, de nesiguranța zilei de a doua zi ca un pas pus în fața altui pas și înca unul… și încă unul… niciodată cu certitudinea că drumul ducea undeva, că la capătul lui se va fi aflat o împlinire, o cât de măruntă luptă câștigată onest, cinstit sau, dimpotrivă, neadaptarea, depresia, incertitudinile luate de la capăt, un alt început de drum, pe alte coordonate, într-un alt colț de lume.

Vreți să ma credeți pe cuvânt de onoare că nici macar o secunda (din momentul în care am cumpărat o bicicletă uzată, printr-un anunț găsit la mica publicitate, în iulie ’90 și până doi ani mai târziu, când pe Aeroportul J F K un funcționar al I N S m-a privit în ochi, mi-a strâns mana și mi-a urat, prin intermediul unui translator de germana – engleza: “welcome home”) nu m-am gandit ce voi face dacă nu voi reuși, dacă voi fi nevoită să mă întorc acasă?

Acasă nu mai există si nu voi recapitula evenimente deja știute, decembrie sinistru, aprilie – iunie sperând nici noi nu cred că știam prea bine ce dar… altfel nu s-a putut! Mă batuseră minerii și mă bătuseră rău nu din întâmplare, nu pentru că m-am nimerit în zona Kilometrului 0, prima zonă libera de neo – comunism (ah, cât de tineri eram…), ci pentru că deliberat, plină de furie și de inconștiență, am admonestat un grup de animale sosite în dimineața aceea la București și eu m-am dus spre ele, spre grupul de animale aflat în fața Asociației “21 Decembrie 1989” de pe strada Batiștei, le-am întrebat cine le adusese, cine le chemase, ce aveau de gând să facă, de ce credeau ca Bucureștiul este o junglă iar noi animale, că vor să ne vânzeze sau ce?!

Și animalele, vreo 15 – 20 la număr (dar animale – animale, nu securiști, nu nimica) s-au năpustit asupra mea, o femeie de 36 de ani, slăbuță, nu foarte înaltă, ochelaristă, încalțată în șlapi, îmbrăcată într-un tricou galben din bumbac și o fustă maro, tricotată, strângând în mână stangă bricheta ieftină, din plastic, cu care aprinsesem ultimul Carpați fără filtru de lângă ibricul de cafea pusă la răcit atât cât să dau o fugă în stradă, în intersecția din care, peste doar câteva săptămâni, aveam să plec de acasa odată pentru totdeauna.

M-au apucat de păr și m-au trântit la pământ, m-au înghesuit lângă zidul clădirii de lângă policlinica cu plata nr. 10. Am încercat o vreme, câteva ândelungi, agonizante minute, să rămân în picioare, să nu mă prăbușesc și tot în picioare să ajung cu spatele la zid, să păstrez o minimă șansă de supraviețuire pentru că din intersecție, de la doar 25 – 30 m distanță ma privea în tăcere o mulțime mută, curioasă doar, cu ochi de insecte cărora o mână invizibilă tocmai le opera niște ace lungi, înfipte direct în coloana vertebrală.

bocanci… ciomege… pumni… palme… furtunuri de racord… capul izbit ritmic de asfaltul trotuarului, apoi de pietrele cubice de pe mijlocul străzii, prin fața casei de cultura Friedrich Schiller, apoi prin fața A R L U S, hotel Intercontinental…

Hainele sfâșiate, șlapii pierduți, ochelarii smulși de la ochi, călcați în picioare, mâna stângă sucită la spate, pentru nenorocita aia de bricheta… m-au înghesuit într-o Dacie alba, m-au dus la Ministerul de Interne în curtea interioară a căruia zăcea un morman de aprox. 35 – 40 de cadavre lângă un zid, am văzut și doi ochi încă deschiși, încă vii… apoi nu i-am mai văzut dar nici nu i-am uitat! Niciodată! Ochii unui bărbat tânăr , parea muncitor sau mic meseriaș, era speriat dincolo de condiția de spaimă, dincolo de viață și de moarte.

Peste aprox. două ore sunam la ușa unui prieten de pe Str. Dr. Vasile Sion, intersecția cu Știrbei Vodă. Plină de sânge din cap pana în picioare, cu fața desfigurată de lovituri, buzele sparte, fractură de sept, fruntea brazdată de o crăpatură adâncă, urâtă, sângerând peste un pulover din lână albastră, bărbatesc (fusese dezbrăcat de pe unul dintre cadavrele calde încă, cadavrele al cîror sânge se scurgea pe cimentul apoi într-un canal din curtea aceea în care câteva animale au fost direcționate la un moment dat să ma ducă la mezaninul clădirii (M. I.) și să ma violeze, într-un w c la care am ajuns trecând prin fața unei camere mari, cu ușa deschisa, în interiorul căreia câteva viețuitoare de sex feminin, râzând în hohote, s-au oferit să mergă la sala de festivități de unde să-mi aduca o față de masa cu care să mă “îmbrac”.

Abia acolo, căzută peste ușa prietenului, cu mâna crispată pe butonul soneriei, a început să-mi fie groază că voi muri, mi-a intrat abia atunci în funcțiune instinctul de conservare și am început să urlu, cuprinsă de convulsii și, daca nu am murit atunci, fiecare zi care a urmat a fost una dăruită de Dumnezeu. Am convingerea aceasta!

Drumul către casa mamei, în Romana, trecând din nou pe la Universitate, prin fața câtorva magazine ale căror uși mi-au fost trântite în față, încuiate ostentativ: propaganda manipulativă de la TVR dădea primele rezultate, eu eram probabil “legionarii”, “destabilizatorii de neam și țară”, “iredenta maghiară” si… vai de capul și de zilele mele!

La Spitalul de Urgență m-am dus abia peste două zile, în data de 16 iunie când un medic de la camera de garda, nu mai puțin îngrozit decât mine, m-a sfătuit în șoaptă să plec imediat, să nu am și eu soarta celor ridicați de “niște civili” și duși cu dubele într-o directie necunoscută (la Magurele, cum am aflat ulterior).

Împreuna cu Florin (prietenul la ușa căruia am sunat în ziua aceea, 14 iunie, ’90) și cu alți doi prieteni (Eugen și Alexandru), am hotărât să plec din țară. Unde?! Fără adresă, oriunde, cât mai departe de casă, cât mai departe de România post decembristă. Nu aveam bani economisiți, salariile de până atunci, din România Socialistă, ne ajungeau cât să supraviețuim, nu aveam pașapoarte, nu aveam un plan, nu știam ce urma să facem a doua zi după plecare, nu aveam nimic, nu aveam pe nimeni, nu aveam decât prietenia care urma să testeze calitatea umană a fiecaruia dintre noi, luat separat și apoi și ca grup uman, cu o dinamică imprevizibilă, dar mânați de aceeași dorință: Libertatea!

A vândut fiecare dintre noi (în talciocul din Bariera Vergului) puținele posesii: discuri din vinilin, cărți, îmbrăcaminte, încălțăminte, obiecte de uz casnic, mobilier, covoare și, cu banii obținuți, și-au cumparat și ei câte o bicicletă, am făcut rost de patru rucsaci pe care le-am umplut cu conserve, ness, zahăr, câteva tricouri, săpun, hârtie igienică, adresele prietenilor lasați în urmă, eu am luat și o mică Bibile, format de buzunar și, pe data de 24 iulie 1990, din Gara de Nord, am plecat în lume și plecată sunt și în ziua de azi!”

EMIGRARE Gara de Nord, 24 Iulie 1990

„- Ai grijă, mamă, să-mi dai telefon imediat cum ajungeți acolo. Ai grijă de pașaport, vezi unde-l pui, să nu se piardă. Ai grija să mănânci la timp, să te porți cu respect. Ai grija, mamă...

- Florine, tu nu trebuia sa pleci, te-ai înhăitat cu haimanalele astea? Mai ai timp sa te răzgândești, timp să te întorci acasă la cărțile, la muzica ta, să-ți gasesti o fată cumsecade, să-ți faci un rost al tău, poate și câțiva copii, dacă o vrea bunul Dumnezeu.

- Eugene, un lucru să ții minte: nimeni nu se gândește la bunul tău, nimănui nu-i pasă, nimeni nu-ți va purta de grijă. Deci: mare atenție ce faci cu sacul de dormit, nu care cumva să-i lași pe aștia să se atingaăde el. Sacul de dormit, de acum înainte, va fi bunul tău cel mai de preț, viața îți va depinde de el, să-mi spui la telefon, de acolo, ce s-a ântamplat cu sacul de dormit, da?

- Bine, tată, am să-ți spun, promit!

Lui Alexandru - celui mai în vârstă din grupul de patru dezmoșteniți ai soartei, porniți către nu se știa deocamdată unde, nu-i fusese făcută nici o urare, nu fuseseră vărsate lacrimi, nu-i fuseseră date sfaturi, nu-i fuseseră încredințate obligații domestice. Poate a fost mai bine așa. Fusese absolvit, a priori, de orice fel de vină, n-ar fi urmat să aibe nici merite, nici sentimente ale vinovației, nici responsabilități. De el nu-i păsase nimănui, nu suficient de mult încât să se fi aflat acolo, pe peronul Gării de Nord, într-o zi toridă, de vară, printre papornițe și geamantane jerpelite, printre lacrimi, desparțiri definitive și jurăminte de credință eternă.

Ai lui, familia, prietenii pe care îi va fi avut la un moment dat, se vor fi bucurat că scapă de el, de minciunile lui frizând patologicul, de histrionismul lui zgomotos, de personalitatea lui sunând a bidon gol, a mai nimic. Aventura începuse câteva săptămâni mai devreme pe bancheta din spate a unui taxi al cărui șofer, trăgând cu urechea la câteva frânturi de frază spuse în șoaptă, gasise de datoria lui să le dea câteva sfaturi:

- Vă spun eu ce să faceți, e clar că vreți s-o tăiați de aici și, dacă eram mai tânăr, dacă n-aș fi avut-o pe pizda asta de nevastă cicălitoare și datorii la ceareu, aș fi tăiat-o și eu cu voi. Înțeleg că sunteți lefteri. Faceti rost de ceva biștari vânzând la talcioc toate bulendrele pe care le aveți prin casă, oricum nu veți mai avea nevoie de ele. Căutați prin ziare, la mica publicitate, biciclete de ocazie, uzate, să nu vă coste prea mult, să vă rămână și ceva mărunțis, cât să vă descurcați la început. Vindeți bicicletele, în caz ca ajungeți la Budapesta. Ungurii o duc mult mai bine ca noi dar pe o bicicletă, oricât de jerpelita, luați o groază de bani, mai ales dacă reușiti să le trageți și o mică țeapă, cât să nu se ginească fraierii.

Fuma nervos, înjurând fără adresă, poate viața lui de căcat, nevasta cicălitoare, copiii care îi vor fi dat bătai de cap sau doar deruta socială care cuprinsese o lume în pragul dezastrului, o lume debusolată, căutandu-și un drum al ei, propriu, drum pe care avea să-l găsească abia câteva decenii mai târziu.

Refuzase plata cursei făcute în toiul nopții pe străzile unui București inert, devastat de ciomegele minerilor, un oraș traumatizat, încă nevenindu-i a crede că ceea ce începuse in iarnă, în Piața Universității, ca o maree a descatușării spre libertate, sfârșise grotesc, în bălți de sânge, oase și vise sfărâmate. Taximetristul oprise mașina în fața unui bloc de locuințe anonim, a cărui adresa n-o știa prea bine și de la care urma să ridice un colet cu cărti furate de la Casa Scânteii într-o vreme în care fiecare se descurca la nimereală, ad-hoc. Mici furtișaguri, bișniță cu valută, câte un oral scurt, făcut la repezeală, prin tufișuri sau stații de tramvai, pe sume derizorii, cât să pună pe masa copiiilor câte ceva de'ale gurii.

- Lasați, fratilor, fac eu cinste, nu-mi datorați nimic. Pomeniți-mă uneori în rugăciunile voastre adresate lui Dumnezeu și, dacă există un dincolo, poate ne vom mai întalni vreodată, poate nu... Hai, baftă cât cuprinde, dați-vă'n căcat, dispăreți și uitați că m-ați întâlnit.

Iși strânseseră mâinile fără să se privească în ochi, fără comentarii, fără întrebari care nu-și aveau rostul. Îi ghiciseră lacrimile vărsate mutește, în întunericul opac, îi simțiseră omenia din glas, frustă, necontrafacută. Nu-l întrebaseră cum îl cheamă, nici nu l-au mai întalnit. Poate "dincolo", presupunând că există un dincolo în care totul se plătește, și bunele, și relele, deopotrivă.

Patru rucsacuri, patru biciclete uzate, patru destine ale unor oameni care, prin forța împrejurărilor, încheiaseră un nescris contract de supraviețuire în comun. Cu orice cost, indiferent ce ar fi fost să urmeze, indiferent de bolovănisul inevitabilelor hârtoape de pe un drum fără borne kilometrice, fără hărți, fără busole, fără unități de măsurare a unui timp incert, cu valoare abzoluta zero. Ar fi putut sfârși în pușcărie, de asta le era cel mai frică. O nenumită groază, aproape materială, asemenea unei răsuflări mortale, paralizându-le cefele, de foarte aproape: frică de omniprezentă Securitate, pornită în căutarea, în lichidarea lor, sau... cel puțin așa credeau și de groază aceea este foarte posibil să nu scape, cu adevărat, niciodată chiar dacă drumul început împreună, în vara lui '90, pe peronul Gării de Nord, s-a bifurcat ulterior în cele mai nebănuite direcții, aruncându-l pe fiecare dintre ei într-un capăt de lume nici măcar bănuit în ziua in care, cu câteva ultime îmbrățișări, își luaseră la revedere de la rude și de la cei câțiva prieteni care ii conduseseră la trenul care avea să-i scoată din țară, odată pentru totdeauna.

Cu o mica spaga data Nasului, aburcasera biciletele in vagonul pentru coletarie de unde aveau sa le recupereze la destinatie, indiferent care va fi fost sa fie aceea. Trenul de Oradea? Sigur ca da. Si ce daca? Macinati de confuzii, traversati deopotriva de incredibile atacuri de panica, ar fi putut cobori in orice moment, s-ar fi putut intoarce acasa, numai ca, prevazatori fiind si anticipand starile de confuzie, isi lichidase, fiecare in parte, propria "Acasa". Incuiasera usile in urma lor, aruncasera cheile in canal, dadusera drumul pisicilor, isi lasasera cainii in grija prietenilor si ghivecele cu flori in fata portilor, acolo de unde le vor fi cules cei care ramasesera in urma, cei fara acel curaj al disperarii, curajul Emigrantului in necunoscut, catre nicaieri.

Eva si atat! O gasisera deja instalata, cuminte, citind o carte in compartimentul neaerisit, imbacsit de atotstapanitorul gri sobolan, culoarea caracteristica pana si ultimului ungher de Lagar Socialist dintr-o Romanie suferind de foame, de deznadejde, de boli netratate, de puscarii si stabilimente psihiatrice pline pana la refuz, mult peste capacitatea maxima.

Se ingnorasera o vreme, reciproc. Ei galagiosi, gregari, vorbind unul peste celalalt, luandu-si unul celuilalt vorba, completand inceputuri de fraza spuse cu sufletul la gura, in febra plecarii intempestive, la japca, pe nepregatitelea desi luase ceva vreme pana sa-si vanda fiecare putinele posesii, pana sa faca rost de bani de drum, pana sa arda toate podurile, sa stearga urmele care i-ar fi putut ajuta pe eventualii "curiosi" sa le dea de urma, sa-i intoarca din drum, zadarnicindu-le planurile. Isi lepadasera vechile epiderme, isi omorasera visele, isi abandonasera iubirile pe care, de altfel, nici nu aveau sa le mai recupereze vreodata.

Eva si atat pentru ca memoria nici unuia dintre ei nu inregistrase, pentru viata inceputa acolo, in compartimentul trenului pornit pe drumul fara intoarcere, sectionandu-le vietile anterioare cu precizia unui scalpel al destinului, numele celei care avea sa-i puna pe o traiectorie rectilinie, de nimic intrerupta decenii ce aveau sa urmeze intr-un bizar conglomerat de plecari, despartiri, reveniri la matricea initiala, cea a grupului format din patru disperati nepricepandu-se la prea mare lucru, la nimic ce i-ar fi putut ajuta sa inceapa o viata decenta, suficienta siesi intr-o lume despre care stiau doar din auzitelea, din firimituri de informatii scapate de sub controlul cenzurii.

Eva si atat fusese mana lui Dumnezeu. El si nimeni altcineva, nimeni si nimic sa hotarasca sinuozitatile unor vieti in deriva, sa-i invete onestitatea, camaraderia, mila, empatia fata de cei in nevoie. Doar Dumnezeu i-ar fi putut calauzi pe drumul invizibil, nici macar banuit la ora aceea suspendata in imponderabil, rupti brutal de predictibilitatea cotidianului in care fiecare obiect isi avusese locul bine stabilit intr-o monotonie ucigatoare, lipsita de sperante, de perspective, de planuri facute macar de pe o zi pe alta.

Doar mana lui Dumnezeu ii putuse impiedica sa recurga, in momente de criza circumscrise unei lumi in degringolada sociala, sa se "aranjeze" intr-un fel sau altul, sa recurga la metode nu atat ne ortodoxe, cat sa-i fi pus in antagonism cu normele general acceptate, sa-i fi plasat in conflict cu legile, asa strambe cum erau.

Se facuse dintr-o data liniste, intr-un anume sens. O liniste ca un travaliu dureros, cuprinzandu-i in meandrele ei secrete, indescifrabile, pe toti patru deopotriva. Isi lepadau vechile epiderme, sa scuturau de trecut, aproape perceptibil. Se puteau auzi clar, aproape material in aerul imbacsit de praf, de spaime si angoase paranoice, sfasierile epidermelor si sfaramaturile oaselor, ale coloanelelor vertebrale. Avea ficare, ascuns undeva, in strafundul fiintei, in launtrul insondabil al propriei constiinte, taine carora nu le-ar fi dat glas nici in fata preotului, la o eventuala spovedanie.

Isi aranjasera putinele, saracacioasele bagaje, in asa fel incat sa nu le scape din vedere in eventualitatea ca ar mai fi aparut si alti "excursionisti" care, asemenea lor, isi vor fi luat hamul si prastia si vor fi pornit in lumea larga sa-si caute nu atat norocul, cat locuri de refugiu, de evadare din lumea care se prabusise cu zgomot in urma tuturor, lasand loc oricaror ticalosii, tradari, furturi marunte, futaiuri cu japca, jafuri, batai... Nu mai existau legi, nici limite ale unui precar bun simt, era doar care pe care. Fumau in tacere de-acum, cu ochii atintiti la pestele gigantic vopsit pe un interminabil zid din triajul Chitilei, imediat dupa podul Basarab.

- Mergeti departe? Voce timida, speriata de propria indrazneala, gata sa retracteze, sa-si ceara scuze pentru indiscretia intrebarii puse, avea sa se dovedeasca in curand, cu scop precis, nu la intamplare, nu doar sa se afle in treaba, nu doar sa ucida interminabilele ore intr-un fara de adresa periplu al tovarasilor de calatorie. S-ar fi putut astepta la orice din partea ei, a tinerei cu par castaniu, tuns scurt, fata prelunga cu ten luminos, stralucitor in penumbra jegos prafuita a acceleratului de Oradea. La orice altceva din partea unei tinere abia iesite din adolescenta, calatorind neinsotita in lumea aceea ostila in care pericolele pandeau la tot pasul, in care i s-ar fi putut intampla oricand (cel putin prezumptiv) ceva rau, mai ales in spatiul acela ingust, fata in fata cu patru necunoscuti vorbind surescitat, povestindu-si unul celuilalt niste grozavenii intamplate relativ recent.

Vocile intretaiate, cu respiratii sacadate savarseau parca o exorcizare, ca un fel de garantie a veridicitatii cumplitelor incercari prin care trecusera si pe care Eva, la fel de socata, le ascultase in liniste din spatele cartii a carei lectura o simula nu mai putin terifiata decat cei patru, anonimii ei tovarasi de calatorie.

Comunicatiile cu restul tarii si cu strainatatea fusesera strangulate pe o perioada indefinita; de la Bucuresti, dinspre puterea proaspat instalata in ceea ce avea sa intre in Istorie drept "Duminica Orbului", unul dintre cele mai bizare, mai de neinteles procese electorale de dupa acel fatidic an in care Comunistii venisera pentru prima data la conducerea tarii dar, foarte adevarat, sub directa obladuire a Rusiei Sovietice, erau disipate doar minciuni ordinare, informatii trunchiate, neconforme cu nici un fel de adevar: adevarul Mineriadei care insangerase Bucurestiul aruncase Romania, in felul acela monstruos, inapoi in caverne, la conditia primordiala, aceea de primate manate de la spate cu lantul, cu bata, cu furtunul de racord.

Lesne deci de presupus, despre toate acestea Eva nu avea nici un habar sau doar informatii succinte, deformate de nostalgicii unui Comunism ce continua sa pluteasca pe deasupra tuturor, incarcat de incertitudini, de nenumite, nevazute amenintari din partea celor care, temandu-se ca pot pierde puterea in orice moment, la fel de facil cum o obtinusera intr-un Decembrie sinistru, printre rafale de simulatoare de arma automata si senile de tancuri strivind tot ce intalnisera in cale, lasand in urma trupuri strivite, cadavre, balti de sange, asmutisera cainii nu demult defunctei Securitati.

Singura femeie a micului grup, aflata in stare de soc, aproape cataleptica, se uita absenta pe fereastra compartimentului numarand, dintr-o mai veche obsesie compulsiva, stalpii curentului de inalta tensiune, copacii si vagoanele trenurilor circuland din directia opusa, mergand catre un Bucuresti pe care, fara ca ea s-o fi banuit in clipele acelea, il parasise pentru totdeauna. Lasase in urma mormane de amaraciune: amintirile unei copilarii bantuita de fantome violente, in stare de ebrietate, violuri, batai, o permanenta senzatie de foame intinsa de-a lungul unor indelungate decenii, atat cat isi putea aminti despre propria existenta intr-o familie saraca, dezorganizata, arestari, executari de pedepse cu inchisoarea, indiferenta meschina a barbatilor pe care ii iubise, neiubind-o la randu-le...

Picatura cu picatura, stalpi de inalta tensiune si copaci defiland-i prin fata ochilor abia intredeschsi intr-un inutil, dureros efort, se golea, constient, de viata anterioara. O facea deliberat. Vroia sa uite, sa nu mai stie nimic, sa n-o mai doara, sa nu-i mai pese chiar daca, sau mai ales stiind ca nu are nimic de pus in loc. Acela era momentul ei de respiro, de zero absolut: nimic indarat, nimic inainte!

Nu fusese singura niciodata, nici un moment. Milioane de alte singuratati, de vieti malformate intr-un sistem politic represiv, cenzurat dincolo de limitele suportabilitatii absurdului, isi traisera propriile singuratati, propriile mizerii, frustrari si insatisfactii in paralel cu ale ei muta, surda, oarba dar la fel fusesera toti ceilalti nevazuti, necunoscuti, impiedicati sa comunice intre ei de niste legi de un absurd ermetic: perceptele "Eticii si Echitatii Socialiste". Se petrecuse in lunile din urma, cele scurse intre Decembrie - Aprilie, un adevarat miracol. Ca prin niste capilare ale omenescului, ale firescului, oamenii incepusera, in sfarsit, sa se vada. Sa se auda. Sa se stie unii pe ceilalti dar, mai presus de orice, sa aibe incredere in necunoscuti, in oameni de care pana mai ieri fugisera cu capul adanc varat intre umeri, nestiind care dintre ei este informatorul Securitatii. Putea fi (si chiar fusese) oricine: membri apropiati ai propriilor familii, soti, sotii, prieteni, vecini sau doar cunostinte intamplatoare, pandind din cotloanele in care se ascunsesera disimulandu-si (si facusera din asta o adevarata arta) realele intentii: vanatoarea semenilor, datul in primire, para, delatiunea abjecta de multe ori de nimic justificata, nici macar pecuniar.

Iesise din compartiment ca dintr-o transa profunda, fara sa vada pe unde calca, nepasandu-i. Plecasera de acasa dimineata foarte devreme, se apropia deacum pranzul dar ei nu-i era atat foame cat o urgenta nevoie de un colt de intimitate in care sa-si spele sangele de pe picioare. Menstra dureroasa pana la agonie, pana la tipat, formase o crusta groasa, urat mirositate, de cadavru in descompunere. Se incuiase in cabina ingusta a wc-ului, singura cu gandurile, cu spaimele, cu duhoarea de animal in rut, de femela, inainte de toate. Uitase sa fie femeie. Clipocitul apei calde, o cojita de sapun si un chilot curat devenisera singurul, supremul scop. Se spalase cu apa rece, fara sapun, asa cum avea s-o mai faca de cateva ori, in goana altor trenuri care, intr-un echilibru precar, o dadusera cu capul de pereti. Nu-i mai pasa. Nimic nu mai avea importanta de mai'nainte, dintr-o vreme a lipsurilor predictibile. Se intorsese in compartiment la timp cat s-o auda pe Eva facand niste incredibile dovezi de omenie, de cumsecadenie in stare pura:

- Bai tipilor, uitati care e treaba. Nimeni dintre cei care v-au vazut familiile si prietenii plangand, strangandu-va in brate ca pentru o ultima oara, pe peronul Garii de Nord, acum cateva ore, n-a crezut ca voi chiar plecati in excursie, cu bicicletele iar din discutiile pe care, prin forta imprejurarilor, le-am ascultat, am inteles ca incercati sa emigrati, sa plecati din tara. Vom ajunge la Oradea seara, tarziu, dupa lasarea intunericului. Veti fi deja obositi franti, murdari, flamanzi... Ce ziceti de propunerea de a va gazdui peste noapte, cat sa va trageti sufletele, sa va imbaiati, sa va spalati hainele de pe voi, eu sa va fac intre timp ceva de mancare iar maine dimineata sa plecati mai departe unde veti vedea cu ochii, acolo unde va va lumina Dumnezeu...?

Sporovaisera tot drumul, mancasera impreuna, bausera cafea, fumasera, isi povestisera vietile ca intr-un tarziu, scapati din corsetul mai vechilor spaime, sa indrazneasca oarece timide planuri de viitor, de macar azi pe maine. Incredibila Eva si atat! Cu ea isi incepusera drumul spre afara. Cu increderea deplina pe care si-o acordasera unii altora. Ramasese de rezolvat o singura, aparent insurmontabila problema. In scurtul rastimp scurs de la noaptea taximetristului cumsecade, plangandu-le de mila in intunericul dens ca de sfarsit de lume al unui cartier muncitoresc, scuipand cu obida si bagandu-si picioarele in ea de viata, la modul general, si pana in seara din fata blocului Evei, Florica nu invatase sa mearga pe bicicleta. N-a invatat, de altfel, niciodata. Acela fusese drumul disperarii, al sansei unice, irepetabile. Se urca pe bicicleta si isi juca la ruleta vietii sansa aparuta parca de niciunde, oferita de soarta careia i se facuse intr-un tarziu mila de ea, sau... N-a existat "sau"!

Nu era timp de pierdut, se lasa deja intunericul in parcarea dintre blocurile unui oras necunoscut, inconjurati de potentiale pericole. De obsesia Securitatii, pornite in cautarea lor cand grija ei fusese nu sa-i gasesca si sa-i intoarca din drum, ci sa se asigure ca s-au dus dracului odata pentru totdeauna asa cum facuse deja un incalculabil, la ora aceea, numar de alti disperati, de Golani ai Pietei Universitatii si ca, odata cu emigrarile masive se disipa probabilitatea unei opozitii politice viabile, de mai lunga durata.

In pofida a tot ceea ce crezusera ca se poate intampla rau micului grup, din partea lui Florin, cel pe care maica'sa il sfatuise sa nu-si faca de lucru cu toate "haimanalele" si care era chinuit, inca din adolescenta, de schizofrenie, echilibrul emotional al grupului fusese mentinut, constant, tocmai de el, schizofrenicul nedespartit de Biblia din care le citise tot drumul si din care avea sa le citeasca in continuare, ori de cate ori aveau sa-i mai chinuie incertitudinile, spaima unui fiasco, al nereusitei temerarei lor intreprinderi.

- Bai, uite o gagica, ma duc dupa ea. Stati aici, asteptati-ma, sper sa nu dureze mult. Ma duc dupa ea pana acasa, sper sa nu ma refuze, apoi mergem inapoi la Eva, ma asteptati, da?! Acestea fiind spuse, disparuse dupa coltul strazii, in umarirea gagicii, nu inainte ca Florica sa-l fi atentionat, clar, categoric:

- Florine, nu care cumva sa indraznesti macar in vis, macar din greseala sa te dai la Eva. Fara apropouri porcoase, fara aluzii stravezii, fara sa-i pui mana pe cur sau pe tate gandind ca daca e singura acasa, cu barbata'su plecat la munca, in strainatate, singura ei grija va fi fiind sa se incurce cu primul handralau pe care, culmea, l-a adunat cam de pe strada, incercand sa-l ajute sa... La prima miscare pe care o faci in sensul acesta, sarim pe tine, te rupem cu bataia, iti dam pasaportul si suficienti bani incat sa iei trenul indarat, pana la Bucuresti, apoi gata, te aruncam in strada fara nici o remuscare si n-ai decat sa te duci direct in pizda mati, ti-e clar, da?!

Daca sau nu l-a socat directetea neechivoca a amenintarii Floricai sau daca chiar a realizat absurditatea scenariului, cert este ca de amabila lor gazda nu indraznise sa se apropie mai mult decat uzantele educatiei, ale bunului simt, in schimb plecase dupa gagica aia, printre blocuri si dus fusese pana a doua zi dimineata, cand ramasese sa-si cumpere biletele de tren pana la Budapesta. Fusese sugestia Evei. Aventura vietii lor putea incepe. Nu si daca nu reaparea Florin, in timp util. Impreuna plecasera de acasa, impreuna aveau sa ajunga la destinatie, indiferent ce ar fi fost sa fie.

Reaparuse, in cele din urma: cu hainele in dezordine, ciufulit, nespalat desi cu doar cateva ore mai devreme facuse si el, asemenea celorlalti, o baie fierbinte, aromata, odihnitoare. Eva le gatise mai intai o ciorba consistenta. Ii privise in tacere sorbind hamesiti licoarea binefacatoare, apoi se apucase sa le spele hainele cu care plecasera de la Bucuresti, ca spre a indeparta urgia unui blestem, dezlipind solz cu solz, pana cu pana, fulg cu fulg si vise de groaza, amaraciuni adunate in ani de zile, singuratati si nelinisti si toata nefericirea pamantului adunata in epidermele cenusii, devitaminizate dupa ani indelungati de subnutritie, in danturile facute praf din cauza lipsei de calciu, in mainile cu degete descarnate, semanand izbitor cu cangile ghearelor unor pasari de prada.

Cel mai tanar din grup, Eugen, prudent si banuitor ca o nevastuica fugarita de ogari parea cel mai lejer, cel mai in stare sa mimeze nepasarea ca si cum nu pe drumul fara de intoarcere al emigratiei politice plecasera dintr-un Bucuresti devastat de hoardele dezlantuite ale scotocitorilor prin maruntaiele pamantului, ci ca la o plimbare prin parc, pe o alee marginita de copacei decorativi si tufe de trandafri frumos mirositori in zefirul netulburat al unei nopti ramase doar in amintirile lor, pe bancheta din spate si pe scaunul de langa soferul unui taxi. 

Lucrase pana cu cateva luni inaintea bizarelor evenimente politice ale verii aceleia, la un post de radio proaspat infiintat dupa Revolutie si de acolo, de la postul de radio avea primele amintiri despre libertate, acolo isi incepuse ucenicia intr-ale comunicarii fara oprelisti, fare teama de cenzura multelor decenii de "Socialism Stiintific", cea care nivelase, pana la totala obnubilare, constiinta unei intregi natiuni.

Parasise cochetul apartament al Evei cu noaptea in cap, lasandu-i pe Florica si Alexandru in fata canilor de cafea aburinda, cu scrumiera debordand deja de chistoacele primelor tigari ale zilei, ingrijorati pana peste poate de soarta lui Florin, a schizofreniei lui niciodata tratate in vreun alt fel, cu doar indiferenta criminala a medicilor si cu groaza ca, internat intr-un spital psihiatric, acolo i-ar fi putrezit oasele: sedat, batut, legat de pat, lasat sa moara de inanitie. Mancase deja la Militie, cu ani in urma, inca adolescent fiind, o ingrozitoare mama de bataie pentru vina de a fi incercat sa-si contacteze un prieten ramas "afara", dintr-o banala excursie.

- Imi este teama si pentru el, si pentru noi, spusese Alexandru, simuland o atenta ingrijire a unghiilor doar spre a masca ingrijorarea, teama ca intreprinderea lor ar fi putut esua inainte de a fi inceput cu adevarat. Daca se apuca sa-i povesteasca tipei aleia ce si cum despre intentiile noastre, presupunand ca aia l-a luat si in serios, si acasa? Adevarul este ca am ramas fiecare cu propria pizda a mamei, daca e sa vorbim pe cinstitelea. Nu avem voie sa dam gres, aceasta ne este unica sansa si cum alti bani nici nu mai avem... Reticenta inca de la bun inceput in ceea ce privise aducerea lui Florin in grup, Florica venise cu o propunere de bun simt, omeneasca:

- Ii lasam aici, la Eva, rucsacul, buletinul de identitate, pasaportul si suficienti bani pentru un bilet de tren indarat, pana la Bucuresti, nu inainte de a-i da un telefon doamnei Ionescu, sa-si astepte feciorul cu paine, sare si groaza ca-i cade iar pe cap. Stiai ca era violent si fata de ea, nu-i asa? Ca o batea frecvent, ca distrugea lucrurile din casa, ca nu-si putea controla accesele de furie, ca-i lua toti banii si ii impartea cersetorilor din Cismigiu intr-o de neinteles, de nesatapanit pornire filantropica cand el si maica'sa abia isi duceau zilele, de pe una pe cealalta? Sirul de injuraturi cu care Alexandru intentionase sa reactioneze fusese intrerupt de reintoarcerea intempestiva a lui Eugen, plecat la o agentie de bilete pentru trenul lor fara destinatie precisa.

- Bai fratilor, e groasa. M-am intalnit cu Florin, era in fata blocului, vine si el imediat. Injura si blestema ca un birjar, nu l-am vazut niciodata in halul asta. Nu-l mai vazuse asa, sigur ca nu pentru ca nici in prada celei mai adanci crize de pierderea contactului cu realitatea imediata, Florin nu ar fi fost agresiv verbal si fata de un barbat, intotdeauna avea ce avea de impartit cu femeile, victimele sarmului, ale textelor, ale violentei lui devenite proverbiala.

- Sa va ia dracu de nenorociti, de bestii ordinare, de criminali inconstienti. De ce nu mi-ati spus de la bun inceput ca nu vreti sa ma luati cu voi? De ce m-ati mintit, de ce m-ati lasat sa sper ca pot veni cu voi, ca ma considerati atat de normal incat sa va fiu si egal, nu numai cobai, nu doar animal de experienta? Am batut toata noaptea in usa, m-am milogit de voi, am plans, v-am amenintat, totul a fost in zadar, chiar incepusem sa ma intreb in cate zile, in cate saptamani as ajunge la Bucuresti, mergand pe jos. Dati-mi macar actele si rucsacul, m-o ajuta Dumnezeu s-o scot la vreun capat si fara "ajutorul" vostru. Bulangiilor! Si continuase asa, cu parul valvoi, cu ochii injectati de nestapanita, nedisimulata furie, mai bine de jumatate de ora.

Gagica de care sperase sa se lipeasca se dovedise in cele din urma a nici nu fi fost o "gagica", ci o tipa decenta, din absoluta intamplare aflata in calea unei "bicilete" pe cat de in erectie necontrolata, pe atat de inconstienta. Il pizduise rapid in ma'sa, scapase de el si isi vazuse linistita de drum. Nu acelasi lucru il facuse si Florin, nici pe departe. Se intorsese, dupa mai putin de o ora unde reusise sa-si aminteasca de blocul Evei, de scara la care locuia, nu si numarul apartamentului care era un etaj mai sus de usa celui la care batuse toata noaptea milogindu-se, injurand, batand cu pumnii si cu picioarele, amenintand cu toate nenorocirile pamantului.

Eugen plecase in cele din urma la agentia CFR din oras, de unde cumparase patru bilete pentru un tren accelerat de Budapesta, valabile o luna de zile. Se despartisera de Eva si nu "numai atat", ci de Eva pe care, nu avusesera nici un dubiu in sensul acesta, doar Dumnezeu le-o putuse scoate in cale. Doar El, conform unui de neinteles algoritm, le netezise drumul catre afara, catre libertate, departe de etica si echitatea socialista. Spre disperarea intregului grup, in fata blocului, gata de plecare dupa ce se asigurasera ca au toate bagajele cu care plecasera de acasa, actele si ceea ce le mai ramasese din suta de dolari care urma sa fie impartita egal dupa ce Alexandru, in drumul de la Bucuresti la Oradea pierduse 25 jucand pocker cu un tip care nu avusese nici un scrupul in a-i scutura buzunarele si asa aproape goale, constatasera ca Florica nu stia sa mearga pe bicicleta si fara ea nici pomeneala n-ar fi fost sa-si continue drumul, fiecare dintre ei devenise piesa de rezistenta a unui indestructibil puzzle. Ea stiuse ca nu stie si tacuse. Sperase intr-un miracol, sperase nici ea nu stiuse ce, exact. Amintirea bataii infioratoare pe care i-o administrasera minerii, cu doar cateva saptamani mai devreme, frica de moarte si obsedanta Securitate cu omniprezentele ei tentacule, o redusesera la tacere, o facusera sa spere ca si pe Florin, ca si pe ceilalti doi de altfel, ca le mai fusese acordata o sansa, ca mai aveau dreptul sa spere, sa fie oameni liberi, pe propriile picioare, in fata lui Dumnezeu si a propriilor constiinte.”