Ce nu trebuie să știm (curând) despre dictatura comunismului în România?

Înainte de toate, dat fiind regimul abuziv impus de actuala conducere a Ministerului de Interne arhivelor privind mai ales perioada 1947-1989, dar nu numai, nu avem voie să depășim nivelul atins. Adică, pentru moment, să ne mulțumim cu câteva instrumente de studiu precum dicționarele și enciclopediile, cu mulțimea de memorii ("laice" și religioase deopotrivă), nu toate utilizabile la nivel de informație istorică propriu zisă, dar având inevitabil o valoare secundară, importantă și ea, de voce, cu monografiile, încă departe de standardul internațional al genului, dedicate de pildă lui Dej și Ceaușescu sau unor figuri importante, politic și ideologic, precum Miron Constantinescu, cu relatările, anecdotele, pseudo-rezistențele și alte detalii ridicate abuziv la rang de surse primare. 

Da, s-au făcut până acum milioane de fotocopii după documentele epocii, începând de la unii membri harnici ai Comisiei Prezidențiale care, ironic, a adus argumente pentru condamnarea simbolică a comunismului, fără nicio consecință legală, trecând prin membrii CNSAS și ajungând la istoricii consacrați, doctoranzii, victimele sau urmașii acestora, unii, ca mine, preocupați să pună urechea pe membrana istoriei prin care respiră, sacadat, omul și șoptește, abia perceptibil, glasul lui Dumnezeu. 

Au mai scanat în stil mare, industrial, documente aparținătoare perioadei în discuție inclusiv entități aparte, precum Institutul "Elie Wiesel", Muzeul Holocaustului de la Washington etc. Și istoricii români au avut acces limitat la unele arhive de la Moscova, mai ales la cele privind soarta celor deportați sau locurile unde au căzut soldați ai Armatei Regale. Sofia, Budapesta, Belgrad, dar nici Atena nu au deschis sistematic tezaurul arhivistic. Un suflu nou bate din fericire de la Chișinău. Peste Ocean, FBI-ul a postat o serie de documente, așa cum se pregătește să o facă și Institutul Hoover de pe lângă universitatea din Stanford. Una peste alta, cu întârzieri sau/și cu țârâita, am lărgit și adâncit imaginea dictaturii proletariatului la noi și în contextul mai larg, dar acum, la București, s-a dat comanda de a coborâ siguranța. Ce "secrete de stat", repet întrebarea din postarea anterioară, reclamă acest avânt protector, cu ce scop și în lumina cărei explicații, care ne scapă, s-a ridicat brusc catapeteasma, separând pe cei din naos de misterele oficiate pe altarul zis al adevărului? 

Un "secret" ar fi continuarea, cu dovezile în mână, reconstituirea țesăturii umane - tovărășii, complicități, rudenii, solidarități etnice etc. - prin care comunismul a venit, a furat puterea și pe care, sub tot felul de măști, negociind asocierea unora noi, o exercită fără întrerupere. Știm deja multe despre mulți, dar banda de hoți nu este integral inventariată. Or, aceste lacune de CNP istoric permit tocmai jocul de roluri, mimarea democrației, a libertății de exprimare, a economiei de piață, a inteligenței naționale. Nu, nu este vorba despre identificarea la zi a filiațiilor, nimeni onest neputând acuza fiii pentru nelegiurile părinților, așa cum nici măcar acestora nu le poate fi refuzată, principial, posibilitatea convertirii, a recunoașterii tardive, fără urmări penale. 

Provocarea vine din faptul că, "întâmplător", ne tot întâlnim pe culoarele responsabilităților înalte ale unei țări membră UE și NATO cu tipologia cunoscută deja. Ce să înțeleagă românul când din primul Guvern post-ceaușist peste jumătate erau foști membri PCR, când lucrători plătiți și turnători dovediți ai Securității au prosperat, au cumpărat și revândut, au manipulat mediatic și, cum vedem la odraslele lor, au o neștirbită virilitate capabilă să insemineze fiecare epocă istorică, oricât de urâtă sau de promițătoare. Parafrazând, mama nelegiurii comuniste este mereu gravidă. 

Nici un Muzeu al Crimelor Comunismului în România - rezultatul în bună parte a muncii de arhivă - nu este, firește, dorit. Amânat, făcut uitat, proiectul primei generații a societății civile post-comuniste părea că a ajuns după 2006 la maturitatea trecerii de la dorință la faptă. În acel moment, cum am văzut, s-a încercat relativizarea miezului prin ciobirea carcasei, dimensiunea c-r-i-m-i-n-a-l-ă, în deplinul sens juridic al termenului, fiind edulcorată prin tot felul de propuneri legate de "atrocități", "viața cotidiană" etc. Toate aceste nișe muzeale ar fi avut un rost pedagogic și o acoperire morală dacă se făcea Muzeul Crimelor Comunismului în România (MCCR). Fără el, totul este diversiune pricepută sau nu ca atare. 

Cât am fost la IICCMER, mi-am răcit gura, am scris tot felul de adrese, am organizat o serie de dezbateri, am impulsionat alcătuirea unei rețele memoriale naționale cuprinzând inițiative publice și private la un loc, am organizat inclusiv un muzeu fără ziduri - expoziția de mari dimensiuni, itinerantă, "Comunismul în România" (există formatul gratuit ca eBook pe sait-ul editurii Humanitas) -, am câștigat aliați instituționali pe plan internațional - în zadar. "Guvernul meu" a făcut totul praf și cu el în față, zi de zi și pas cu pas, ne ștergem la ochi, nevenindu-ne să mai credem că a existat un stat în război cu proprii cetățeni, lipsiți de drepturi elementare, uciși și/sau marginalizați, urmăriți, adică o vreme, deloc îndepărtată, când nu aveam manuale. Și nici tablete. 

Să nu disperăm. Lupta memorială o dă mereu viitorul. Pentru ca acesta să fie însă pregătit, ceea ce putem face este esențial. Să îi punem așadar generației de mâine azi cartea în mână și, precum îngerul tânărului, branșatului și frivolului pe atunci Augustin, să le spunem doar atât:  TOLLE LEGE!