Mărul

Eram deportați în taigaua siberiană din regiunea Kurgan. Un loc pitoresc și plin de vietăți, special dăruit de Dumnezeu oamenilor de acolo, în contrast cu dificultățile pe care le aveau de înfruntat. Pe o jumătate a malului erau întinse ca un șirag de mărgele vreo 15 case de lemn și două băi mai aproape de apă. În spatele caselor erau loturi de vreo 6 arii pentru fiecare, rar îngrădite cu niște nuiele, ca să fie apărate de vitele pe care le avea fiecare băștinaș și le păștea liber. Cultivam numai cartofi și castraveți în bălegar. 

Cândva, cred că acolo a fost un cătun al unui moșier, ucis sau deportat de comuniști și mai departe, în adâncul Siberiei. Așezarea se numea Orlovka.

Ne aduseseră în 1949 pe noi, deportații din Basarabia noastră scumpă. Eram vreo șase familii din diferite sate. Drumul lung și foamea ne-au unit strâns în jurul domnului Petru Cazacu, care știa bine rusește. La început ne-au aranjat într-o baracă pe toți. Apoi au început să se înțeleagă cu rușii care aveau câte o odaie în plus să ni le vândă nouă în rate pe zile-muncă. Familia noastră – compusă din tata Nicolae, bunica Sofia, fratele Emil de 10 ani și eu de 6 ani – a fost repartizată la o rusoaică văduvă cu două fete mari. Și așa am început viața osândiților. 

Basarabenii, fiind harnici și gospodăroși, au început a se stabili și a-și crea mici înlesniri. În primul rând, am săpat o fântână, căci nicidecum nu puteam suferi să bem apă din lac, unde se scăldau copiii și animalele. Am fost apreciați și de băștinași pentru gestul acesta. Fântâna era lângă drum, cu apă rece și dulce. 

Imediat ne repartizaseră la muncă silnică și ne zbăteam ca peștele pe uscat pentru a rezista. Și dacă vara prindeam pește, strângeam ouă de la rațele sălbatice, ne duceam în pădure după pomușoare și ciuperci, apoi iarna mâncam numai cartofi, dar nici aceia nu erau îndeajuns, și beam ceai din ierburi fără zahăr; cum arăta uleiul – uitaserăm definitiv. 

Realitatea era crudă și nemaipomenit de inumană: ni s-au luat două gospodării frumoase în care au făcut ambulatoriu (casa bunicii) și școală, la Mihăilenii Noi, ca să îmbogățească colhozurile comuniștilor, pe noi ducându-ne în Siberia ca hrană lupilor. Și dacă până acum ziceam: nu da, Doamne, nici dușmanilor noștri așa ceva, acum zic: dă-le, Doamne, celor care nu cred, ca să vadă și ei raiul bolșevicilor și poate că așa se vor întoarce spre Dumnezeu… Pentru că și realitatea zilelor noastre e inumană – bazată pe frică și masacre. 

Este impresionant că nu pot uita cum ne rugam noi, copiii nevinovați, zi și noapte, să scăpăm de marele Stalin: da, el a pierit în 1953, dar rădăcinile sale au rămas ici-colo. 

Și așa ajunserăm în iarna anului 1952. Tata și fratele meu munceau la pădure, tăind și cărând lemne, aducând fân și paie pentru ferma de vite și de oi, iar eu cu bunica stăteam acasă. La ”școală” mergeam numai când scădea gerul, altfel nu aveam haine groase și n-aș fi rezistat. Abia prin aprilie-mai dacă frecventam ”școala”. Nici nu merita să se numească ”școală” – era vorba despre casa ”directorului”, care avea două odăi și o tindă, una dintre încăperi fiind ”școala”.  Acolo ”învățau” toți copiii câți erau în cătun, de la 7 la 16 ani, doar să știe a scrie și a citi în rusește. 

Nu era în Orlovka nici poștă, nici telefon, nici magazin – sălbăticie și atât. Când murea cineva era pentru localnici o mare bucurie, căci aveau prilej pentru a bea, a cânta ”șumel kamâs” și altele. Noi basarabenii ne miram ca de mare poznă – cum poți să cânți la praznic? 

Cimitir, ca atare, nu era. Se îngropa în pădurea din apropiere pe sub un mesteacăn sau brad și se puneau două bețe legate în cruce. Peste doi-trei ani se uita locul, căci pășteau animale pe acolo iar legătura de la cruce putrezea, bețele cădeau și erau strânse la foc de alții. Iarna era destul de greu să sapi mormântul în pământul înghețat – dacă reușeau să-l adâncească la 40-50 cm era bine. Primăvara se găseau numai oasele, fiindcă între timp interveneau lupii. Iată așa trecea timpul în acest loc uitat de Dumnezeu. 

Într-o zi de toamnă târzie, eram cu toții acasă, am auzit că bătea cineva la ușă. Am strigat să intre. Era un om necunoscut, de statură mijlocie, cam la vreo 50-60 de ani, suplu, dar îmbrăcat călduros. Și, desigur, imediat ne-am dat seama, după căciula neagră de miel, că era de-al nostru. Așteptam cu gurile căscate să se prezinte, dar el era ocupat cu aducerea geamantanului greoi de după ușă și de-abia văzându-l în siguranță s-a prezentat și ne-a spus de unde vine. (Spre marele meu regret, nu am reținut nici una, nici alta, dar mult sper că, poate citindu-mi rândurile, îl va recunoaște cineva, poate unul dintre urmașii lui). Întrucât era cam frig în odaie, dumnealui s-a apropiat de sobă și de noi, zicând:

– Iată că încă nu am nimerit la ai mei. Din cauză că nu știu limba rusă. Nu știți unde stă alde…

Desigur că știam cu toții, dar bunica și tata tare voiau să mai vorbească, să afle ce se mai face pe meleagurile noastre și apoi să îl conducă la rude. Eram numai ochi și urechi. Totul ne părea extrem de interesant, dar omul se grăbea să-i vadă pe ai săi. 

În final, deschise geamantanul greu și scoase un măr, dându-mi-l de sufletul cuiva. Mă fâstâcisem de-a binelea și nu știam ce să fac. Eram atât de surprinsă de ceea ce se întâmpla, încât mă uitam stupefiată la tata, apoi la bunica, și pe urmă iar la măr. Credeam că e un vis, nu realitate, sau o glumă proastă a omului necunoscut. 

Stând așa, la îndoială, fratele meu Emil îl înșfăcă iute, ca nu cumva să se răzgândească omul. Îl strânse cu ambele palme, dar mărul era mare și printre degete se vedeau fâșii ba roșii, ba galbene. Bunica a mulțumit mult pentru acest dar neașteptat și tata l-a petrecut pe bărbat la rudele sale. Întorcându-se, ne-a găsit pe toți trei la masă. Mărul trona în mijlocul mesei, mândru și fălos de parcă ne întreba: ”Ei, cine va îndrăzni să strice o așa frumusețe?”.

S-a așezat și tata, punându-și coatele pe masă și uitându-se cu tandrețe la măr, apoi l-a luat atent și l-a dus la nas, mirosindu-l îndelung. După aceea ni l-a transmis nouă. L-am mirosit pe rând cu o plăcere nemaipomenită și toți am exclamat concomitent:

– Parcă suntem în Basarabia, în grădina noastră!

Revedeam pomii plini de rod în toamnele arămii și aurii, holdele îngălbenite de paloarea soarelui, simțeam mirosul de mere coapte. Așa am stat până seara cu toții, uitând să ne mâncăm porția de cartofi. L-am tot învârtit și mirosit, amintindu-ne de grădina noastră cu diferiți pomi roditori, de vie și pășuni, de mieluții frumoși, negricioși sau brumării, de oițe și de Florica – vaca noastră nărăvașă, care, când se sătura, ne târa cu frânghie cu tot, nu pe drum, ci pe de-a dreptul, prin grădinile oamenilor, drept acasă –, de calul nostru, negru-lucitor, cu numele ”Țigan”, și de toate celelalte ce ne erau dragi și scumpe. Și am început cu toții a plânge, prima fiind bunica. Cu cât ne uitam mai mult la măr, cu atât mai mult ne răscoleau amintirile și ne învăluia jalea.

Ne miram de omul care venise la atâția kilometri depărtare în taigaua sălbatică, neștiind limba rusă. Ne părea un viteaz din povești, un neînfricat luptător, un Om cu o inimă dumnezeiască, nemaipomenit de bună. Pe când rudele noastre, rămase acasă, nici măcar scrisori nu trimiteau și bunica ducea marele dor al fiicelor ei dragi. Crescute bine, înzestrate și măritate pe la casele lor, au uitat de mama care le-a dat viață, nemaivorbind de fratele lor și de noi, nepoții. De aici sunt înclinată să cred că omul avea în Siberia o fiică sau un fecior, nicidecum invers. Numai un părinte face orice pentru binele copilului său. 

Dar mă întorc la măr. Ne-am dus la culcare lăsându-l neatins. Nici prin cap nu-i trecea nimănui să-l taie și să-l mâncăm. Am adormit târziu de tot, ducând și în somn frumusețea lui și mirosul îmbătător. Trei zile mărul a rămas neatins. 

A venit și Sfânta Duminică. Bunica, ca de obicei, dimineața ne-a pus în rând cu ea în genunchi să ne facem cruce la iconița străveche a Maicii Domnului. Apoi a luat mărul în mâinile tremurânde, l-a tăiat în patru bucăți egale și, ca pe o anafură, ni le-a înmânat solemn fiecăruia. Întâi ne tot uitam la ele, le miroseam, apoi am simțit sucul care se scurgea din felii. După vreo două ore am început să mușcăm câte o mică bucățică, savurând-o îndelung. Nu am cuvinte să descriu emoțiile, gustul, plăcerea pe care le simțeam în acele clipe, care nici până acum n-au dispărut din memoria mea și a fratelui meu Emil. 

Nu aș dori nicicând copiilor și nepoților mei să afle gustul merelor în Siberia rusească. Sper cu toată inima că mare este Dumnezeu și că ne va scăpa de molima comunistă, dar pentru asta au fost necesare jertfe. Și poate că mai avem nevoie de jertfe.