"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În cele ce urmează, voi vorbi despre o organizație de rezistență armată anti-sovietică, care a activat în Basarabia, imediat după anii războiului. În luptă inegală cu regimul lui Stalin, ultimii luptători ai grupării au fost destructurați abia în toamna anului 1954. Deci, acești partizani curajoși au luptat de-a lungul a 10 ani, reprezentând cea mai longevivă și combativă organizație de rezistență armată anti-sovietică de pe teritoriul Basarabiei românești.
Gruparea a înregistrat mai multe segmente de timp în care au acționat luptătorii.
Startul activităților putem să-l considerăm a fi în anii 1944-1945, când primii haiduci au început activitatea lor clandestină. Urmează etapa a două, după iulie 1949, adică după ce s-au produs deportările basarabenilor în Siberia. Această etapă va mai ține cinci ani, până în 1954, perioadă în care Armata din Pădure – așa îi numeau oamenii pe partizani – s-a comportat ca cel mai combativ grup de rezistență armată din Basarabia. Titulatura „organizație contrarevoluționară, antisovietică”, întâlnită prin dosarele Securității, vine chiar din limbajul organelor de opresiune sovietice, care urmăreau în permanență lichidarea grupării, în toți anii aceștia.
Armata din Pădure a susținut mai multe confruntări de foc cu trupe regulate ale Securității, lupte cu strategii și tactici, de zi și de noapte, la distanță și corp la corp, cu morți și răniți, pe o parte și alta, cu spionări reciproce, Armata avându-și oamenii săi infiltrați printre securiști și funcționarii de stat, iar securiștii încercau mereu să-și plaseze și ei spioni prin zonele de acțiune ale organizației. Când luptătorii nu mureau în luptă, nimereau în mâinile Securității, arestați, judecați și condamnați la moarte. E drept, unor osândiți li s-a comutat sentința în 17-25 de ani de muncă silnică în Gulag. Au fost instrumentate numeroase dosare. Ca să aflu istoria luptătorilor Armatei din Pădure, am strâns și am studiat peste 15 dosare, plus volume întregi de documente din diverse arhive, note informative, corespondențe, rapoarte ale securiștilor și organelor de stat din acea vreme.
Succintă galerie a partizanilor eroi
Partizanii erau echipații cu armament german și sovietic, puști de vânătoare și pistoale de mai multe tipuri, toate dobândite pe cont propriu, dar și în mod organizat, planificat. Când se deplasau prin zonele lor de acțiune, cu toții erau înarmați, mereu pregătiți de luptă. „Când veneau pe la noi, țineau puștile și pistoalele în mâini”, mi-a spus doamna Ana Gălescu de la Gălești, care trăiește și astăzi. Dânsa a fost o susținătoare a organizației, iar soțul ei, eroul Ion Gălescu, s-a numărat printre luptătorii din pădure.
Trei combatanți aveau să piară pe câmpul de luptă, în ciocniri violente cu trupele Securității.
Martirii
La 23 aprilie 1950, Nicolae Cheptene din Recea, aflat în ilegalitate din anul 1946, a fost împușcat mortal pe dealul dintre satele Greblești și Chirianca. A luptat împreună cu partizanul Spiridon Magari, care, în cursul acelei bătălii, a fost prins viu, judecat și condamnat la moarte. Însă pe parcurs și pentru un scurt timp, pedeapsa cu moartea fusese eliminată din legislație, așa că sentința i s-a comutat în 20 de ani de muncă silnică. Există două versiuni ale morții lui Nicolae Cheptene – una fiind mincinoasă, nereprezentând altceva decât propagandă sovietică. Să reținem însă jertfa adevărată a lui Nicolae Cheptene, care a fost și a rămas eroul nostru, al românilor basarabeni, cum va fi fost și Spiridon Magari, întors acasă peste două decenii de grea detenție.
În noaptea de 27 spre 28 septembrie 1951, deci, la un an și jumătate după episodul expus mai sus, va muri eroic Afanasie Magari, de baștină din Recea, unul dintre conducătorii Armatei din Pădure. Prins într-o ambuscadă a securiștilor, singur, a pierit după o rezistență îndârjită. S-a tras în el ca la război, din trei părți, ciuruindu-i trupul. Asupra lui s-au găsit o carabină germană, 60 de cartușe și un pistol automat.
Un alt erou mort în lupta cu trupele Securității sovietice a fost Gavriil Andronache din Zubrești. La 18 august 1953, undeva la marginea Zubreștiului, spre Tătărăști, localnicul Gavriil Andronache, împreună cu Gavriil Botnari și Mina Cogan, din Greblești, au fost protagoniștii unei ciocniri într-o zdrobitoare inferioritate numerică cu trupele de Securitate. Andronache a căzut ca un martir al neamului românesc.
Aflat în clandestinitate încă din 1945, Gavriil Andronache mai luase parte la o încleștare cu securiștii, în 1947, în pădurea Ghirești, care se afla la intersecția satelor Zubrești, Recea și Tătărești. Fusese rănit în acea ciocnire și tratat de către medicul organizației, Isidor Dulgheru, șeful punctului medical din Recea și prietenul partizanilor.
În anii războiului, Andronache fusese ajutor al șefului postului de jandarmi din Vâprova, Orhei, așa că, imediat ce au venit sovieticii, a fost căutat ca să fie arestat. În acest context a trecut în ilegalitate, luptând cu arma în mână din ‘45 până în ‘53.
Cei mai mulți partizani erau băștinași din Recea, apoi din Greblești, Zubrești, Gălești, Tătărești, Voinova, Codreanca, Teleșeu etc. Practic, toate satele din zonă aveau luptători și rețele conspirative pentru susținerea Armatei din Pădure.
Și numele starețului Mănăstirii Țigănești, Ion Bortă, l-am întâlnit în dosare. El îi găzduia iarna pe partizani, întrucât pe timp de iarnă e greu de trăit în pădure. Când se așternea zăpada, luptătorii se mutau pe la susținători sau la Mănăstirea Țigănești, unde îi ajuta starețul Ion Bortă.
Și Gheorghe Focșa din Tătărești era un țăran simplu, dar cu un caracter de oțel, recunoscut ca un gospodar de frunte al comunității, deși provenea din părinți foarte săraci și crescuse fără tată. În perioada interbelică a avut abilitatea să-și facă o gospodărie bună, profitabilă, pentru care, în ‘40-‘41, sovieticii l-au inclus pe lista chiaburilor. Însă Gheorghe Focșa, cu eforturi considerabile, a reușit să se salveze de la deportarea în Siberia. I-a păcălit cu ceva pe reprezentanții primăriei sătești și a scăpat. Însă, după război, alta era situația. Trebuie spus că, pe timpul războiului, Focșa fusese ajutorul șefului postului de jandarmi din Tătărăști, așa că a fost luat la ochi imediat. O coincidență extraordinară – după restabilirea administrației românești în sat, iulie 1941, se făcuse prieten cu șeful postului de jandarmi, pe acesta chemându-l tot Gheorghe Focșa, doar că era originar din dreapta Prutului. Gheorghe Focșa din Tătărăști, născut în anul 1901, a fost unchiul meu. Soția lui – Olga Focșa – născută în 1904 cu numele Mărzencu, era sora tatălui meu. Soții Focșa n-au avut copii.
În 1944, Securitatea l-a luat la ochi în mod aplicat pe basarabeanul Gheorghe Focșa. În arhivele KGB-NKVD, am identificat mai multe rapoarte de urmărire din anii ‘46-’47. (Amintim, erau anii Marii Foamete, organizată criminal de sovietici). Securiștii îl supravegheau de aproape, înconjurându-l cu diverse iscoade. Găsim în rapoarte turnătorilor Securității, precum că Gheorghe Focșa aduna la el în casă oameni din Zubrești, de la Recea, din Tătărești. Agenții secreți spuneau că, cel mai probabil, el a organizat o grupare antisovietică subversivă. Cum-necum, Focșa reușea să scape mereu de urmărirea securiștilor. În 1949, însă, a fost din nou inclus pe lista pentru deportări.
În noaptea deportării, 6 iulie 1949, soldații sovietici au dat năvală în curtea familiei Focșa, însoțiți de activiștii primăriei sovietice, pe care îi cunoaștem, dar nu le vom spune acum numele. Câinii au lătrat și au fost împușcați.
Înțelegând că au venit să-l ia, Gheorghe Focșa s-a strecurat pe fereastra din spatele casei și s-a făcut nevăzut. După bătăile insistente în ușă și în ferestre, Olga a înțeles că veniseră să o ia și pe ea. A sărit și ea pe fereastră, în cămașă de noapte, așa cum era îmbrăcată la ora aceea târzie. Olga avea să fie prinsă, fiindcă activiștii și soldații înconjuraseră deja casa. A încercat să se smulgă din mâinile soldaților și a început să strige la ajutor, cât putea. Atunci, torționarii au smuls perdeluța de la fereastră și i-au îndesat-o în gură, ca să-i înăbușe strigătele. Apoi au legat-o la mâini și picioare, au luat-o pe sus și au dus-o la selsovietul/primăria satului, unde au aruncat-o în beciiul adânc și umed. Un soldat luase pe vârful baionetei un covoraș, care era pe jos în casă, și i l-a aruncat peste trupul ei chinuit. Doar cu acest covoraș Olga Focșa trebuia să ajungă în Siberia, mai mult neavând nici merinde, nici alte lucruri necesare la drum lung.
Acum, grăbesc un pic subiectul, ca să anunț că acest covoraș a ajuns în Siberia și s-a întors la Tătărăști peste 9 ani, în lipsa stăpânei, făcând o istorie aparte, de mare anvergură etică.
”Când ne-au adus pe noi de acasă, tanti Olița (așa i se zicea în sat) stătea aruncată în colțul depărtat al beciului, dezbrăcată, în cămașă de noapte, cu mâinile legate și cu gura astupată de dopul perdeluța ferestrei” – e o mărturie a Silviei (Sira) Mărzencu, deportată și ea în noaptea ceea, la vârsta de 17 ani, împreună cu mama, două surori și doi frați mai mici, mărturie pe care am reușit să o consemnez mai târziu.
A doua zi, dusă pe sus la vagoanele morții de la Strășeni, unde i-au eliberat mâinile din legătoare, Olga Focșa a reușit să iasă din vagonul acela blestemat, așa cum era în cămașă de noapte. S-a strecurat nevăzută printre baionetele santinelelor sovietice și s-a ascuns în mulțimea adunată în jurul gării. Se adunase multă lume acolo, din toată împrejurimea, ca să-și ia adio de la rudele sortite Siberiei pentru totdeauna. Demn de remarcat că, nimeni dintre cei prezenți n-a divulgat-o pentru evadare. Tot pe ascuns, cu ajutorul tatălui meu Ignatie, l-a regăsit apoi pe soțul ei Gheorghe Focșa și ambii au luat calea codrilor. În felul acesta, și covorașul, rămas în vagon, și-a făcut istoria sa până să se întoarcă acasă la stăpână, despre care vom povesti altă dată.
Așadar, în pădurea Ghirești, care unea mai multe sate din zona în cauză, Gheorghe și Olga Focșa i-au întâlnit pe Spiridon Magari și Afanasie Magari, doi gospodari din Recea, care se salvaseră și ei de la deportare, cam în același mod. Cei doi, ca vechi vânători, aveau puști de foc la ei. Ulterior, s-au unit și cu Gavril Andronache, din Zubrești, care lupta de ani de zile în ilegalitate, punând bazele acestei grupări de rezistență armată anti-sovietică. Toți cei nominalizați erau tocmai zubreștenii și răcenii, care anterior se adunau la Gheorghe Focșa acasă, în cadrul organizației clandestine, despre care informau turnătorii Securității. Acum lupta lor a luat alte proporții, a devenit decisivă, pe viață și pe moarte.
Pe parcurs, numărul luptătorilor a sporit. Au aderat la grupare Gavriil Botnari cu soția sa Emilia Botnari și Mina Cogan – toți din Greblești, care se salvaseră și ei de la deportare. A intrat în ilegalitate și zubreșteanul Sergiu Voinovan, căutat febril de Securitate. El era veteran de război, de pe frontul sovietic, dar a hotărît să lupte cu regimul. Au umplut rândurile combatanților Nicolae Cheptene, din Recea, veteran de război pe frontul românesc, ajuns prizonier, ilegalist pe cont propriu, încă din anul 1946, de când evadase din lagărul sovietic. Acesta l-a adus cu el pe Mihai Ninică, din Teleșeu, un alt ilegalist vechi, evadat și el, doi ani în urmă, din armata de muncă (obligatorie) a tineretului sovietic, numită FZO.
În toamna acelui an 1949, a intrat în grup și Ion Gălescu de la Gălești, născut în 1926 – cel mai tânăr din toată organizația. De altfel, pe dânsul l-am prins în viață, supraviețuise surprinzător până în zilele recente (a murit la 26 septembrie 2017). Am avut cu el o discuție lungă, de două zile, apoi ne-am mai întâlnit câteva ori, am mai discutat. Ulterior am publicat în presa de la Chișinău mai multe articole, cât și o secvență din interviul video cu neînfricatul Ion Gălescu.
Tot în toamna ceea, a aderat la grupul de luptători și Filip Magari, din Recea. Fusese vânzător la magazinul din sat. După deportări, bunurile celor trimiși în Siberia sau eschivați de la deportare fuseseră confiscate de către regimul sovietic criminal și comercializate prin magazinul acela. Filip știa cui aparținuseră lucrurile puse în vânzare, care treceau chiar prin mâinile lui. Astfel, el ascundea obiectele mai de preț, ca să le întoarcă foștilor proprietari, acum luptători din pădure - fie un palton, fie o pereche de încălțăminte, fie un covor. Alte lucruri le returna rudelor celor ce nu reușiseră să se salveze de Siberia, în speranța că aceștia vor reveni la baștină și că vor reintra în posesia bunurilor ce le-u aparținut. Până la urmă i-au identificat sabotajul antisovietic și l-ar fi arestat dacă nu punea și el mâna pe armă și nu pleca în codru. Până să ia calea pădurii, Filip reușise să-i restituie lui Afanasie Magari un cojoc mare și lung, unicul obiect cu adevărat călduros în pădurea aceea friguroasă. În memoria oamenilor din partea locului au rămas toate aceste gesturi puțin spus emoționate, de unde am cules eu informația.
O scurtă digresiune: Numele Magari poate părea cuiva peiorativ. Însă în satul Recea, raionul Strășeni, este cel mai numeros printre locuitorii satului. Aparține unor oameni și familii de mare prestanță socială și istorică. Am studiat ușor originea acestui nume. Poate proveni de la germanicul „mager” (om slab) sau de la elementele românești „mager” (ungurean) sau „mahăr” (personaj important), denaturat de pisarii sovietici etc. În lucrarea noastră, ne convingem că, numele Magari este purtat de oameni de treabă, cu toții valoroși, gospodari, patrioți ai neamului.
Armata din Pădure, o mișcare populară antisovietică
Grupul principal se afla mereu în bazele din pădure (mai multe locații). Raza de acțiunea cuprindea intersecția geografică împădurită a raioanelor Strășeni, Călărași, Bravicea, Orhei și Vadul lui Vodă, implicit localitățile din zonă. Pe timp de primăvară-vară, ei se aflau permanent în pădure. Săpaseră bordeie foarte bine camuflate, ascunzători pentru arme și provizii, aveau aparat de radio, unde ascultau știrile la Vocea Americii, aduceau știrile la cunoștința populației – toate acestea fiind ascunse în pădurile de la de la Cobâlca (astăzi Codreanca), Voinova, Gălești. În principal, se aflau în pădurea Larga de la Recea… prin acea pădure trece acum șoseaua de beton de la Chișinău la Bălți. Aveau mai multe baze în aceste zone împădurite. Dacă era depistată una, se retrăgeau în altele. Iarna se ascundeau în casele conspirative din sate sau din apropierea satelor, dar și la Chișinău, unde se mutase Gheorghe Focșa. Aveau foarte multe. Nu au fost deloc puțini oamenii care i-au ajutat și i-au adăpostit pe durata celor 10 ani de rezistență, într-o formulă sau alta. Securitatea a depistat zeci de nume ale celor care i-au ajutat pe partizanii anti-sovietici – în dosare există vreo sută de nume de acestea, iar represiunea a fost cumplită. Acești susținători au fost adevărați eroi ai neamului, alături de luptătorii din pădure.
După 1949, la Tătărești, părinții mei s-au numărat printre principalii care îi adăposteau și-i ajutau pe Gheorghe și Olga Focșa. Eram rude apropiate, ai mei i-au ajutat cu tot ce au putut. Copil fiind, deja în anii 60, aveam să descopăr în podul casei urmele unui locșor interesant, ferit, deosebit, păstrând încă semne de trai. Noi copiii ne jucam acolo, ziceam că-i statul major al luptelor noastre. Când au văzut, părinții ne-au spus să nu ne mai ducem acolo. Atunci nu ne-am pus întrebări. Uneori auzeam de la adulți că tanti Olga și bădița Gheorghe stăteau la nanu Colea, alt frate, sau pe la alte rude din sat… Peste ani, cu mintea maturului, am înțeles situația. Apoi am găsit toate aceste materiale, dosarele și povestirile urmașilor.
Titulatura ”Armata din Pădure” reprezenta un nume convențional, de fapt – așa le spuneau locuitorii satelor din zonă. Eu am auzit pentru prima oară denumirea aceasta – ”Armata din Pădure” sau „Cei din pădure” – din gura tatălui meu, în casa părintească, în aceiași ani 60, fiind copil. Vorbea cu un nene Vasile, tot Mărzencu, despre pistoale, despre un „nagan” – atunci am auzit prima oară și despre pistolul nagan. Vorbeau despre un revolver stricat ce avea nevoie de reparații. Secvența mi-a rămas întipărită în memorie. Nu aveam cum să înțeleg sensurile atunci, în copilărie dar, la maturitate, vezi totul cu alți ochi. Cu tata aveam să vorbesc mult prea puțin pe tema asta, iar când venea vorba despre așa ceva, acasă se vorbea mereu în șoaptă. Șoaptele acelea le rețin, cum și despre părinții și frații mamei deportați în Siberia. Ele păreau cele mai serioase și importante vorbe din casa noastră. Când am crescut, l-am întrebat câte ceva pe tata, dar tot nu mi-a povestit prea multe - eram încă pe timpul sovieticilor. De aceea, acum am marea responsabilitate și totodată marea plăcere de a investiga acțiunile oamenilor pe care i-am cunoscut, din vremurile acelea. Îmi pare bine că am reușit să găsesc la momentul actual foarte multe materiale, pe care intenționez să le adun într-o carte, dacă nu chiar în două, sau într-un film, dacă nu chiar în două, pentru ca lupta acestor basarabeni martiri să ajungă cunoscută de cât mai mulți semeni.
În timpul primului miting al foștilor deportați din Piața Marii Adunări Naționale, Chișinău, era prin 2010 sau 2011, am afișat niște panouri cu file din dosarele rudelor mele deportate în Siberia. Undeva mai la o parte, mă întâlnesc cu prietenul Ion Izvoreanu, colonel de poliție (de fapt, încă de miliție sovietică) în retragere. Și el m-a abordat, așa, cu o voce minoră, răscolitoare: ”Bine că sunt cinstiți, comemorați martirii deportărilor. Dar pe bunelul meu, Afanasie Magari, care a fost împușcat de sovietici, iar familia deportată în Siberia, cine să ajungă la el și la alții ca el să-i pomenească? El nu s-a împăcat cu regimul sovietic. S-a înarmat împreună cu alții și au luptat cu arma în mâini.”
Mi-a povestit cum, după ce l-au omorît pe Fănase Magari, securiștii l-au expus public și i-au profanat cadavrul, care apoi a fost îngropat într-un loc neștiut de nimeni. Nu cunoștea nici nepotul mai multe, decât mi-a povestit în linii generale. Atunci mi-am spus că ar fi bine să aflu mai pe larg despre acest Afanasie Magari și grupul său, care au luptat cu arma în mână împotriva sovieticilor, o acțiune de mare curaj și jertfire. Nu am intuit nici eu că, investigațiile mă vor aducea la asemenea pagină eroică și că în ea sunt prezenți și rudele mele apropiate. Dar am lucrat mai mulți ani la rând, în mai multe arhive: cea Națională, apoi arhiva Securității, alta a Ministerului de Interne, dar și în cea a raionului Strășeni. Informația am adunat-o cu greu, dar ea este foarte relevantă. Numai așa am ajuns să identific și istoria securistului Șevcenco, mort de glonțul lui Fănase Magari, în 1951, și de atunci mormântul securistului a devenit solemn, aflat la loc de cinste, în parcul central din orașul Strășeni, pe lângă care trec oameni în fiecare zi, iar despre mormântul eroilor noștri, căzuți tot atunci, nu se știe nimic. (Ulterior, am identificat și locul unde a fost aruncat cadavrul lui Fănase Magari.)
Iată și un aspect curios – cum de fusese posibil ca Ion Izvoreanu să ajungă om mare, chiar în cadrul ministerului ce instrumentase prigoana, în care i-a fost ucis bunicul? Există și răspunsul: Ion Izvoreanu, fost colonel de miliție sovietică (și al R. Moldova „independente”), a ajuns în MAI, dar a putut s-o facă mult mai târziu, pe la sfârșitul anilor 70, și numai după ce și-a schimbat numele, din Magari în Izvoreanu.
Eu m-am întâlnit cam cu toți urmașii relevanți ai luptătorilor, care mai erau în viață, și am vorbit despre acești eroi. Toți cei patru feciori ai lui Spiridon Magari, bunăoară, își schimbaseră și ei numele, dar au respectat întotdeauna jertfa tatălui și a familiei. Vechea gospodărie a familiei Magari a fost confiscată, au suferit mult și au fost nevoiți să își schimbe numele pentru că își doreau o viață normală. Au făcut toți studii superioare.
Colonelul Jeglov, un mârlan fricos, iar mormântul securistului Șevcenco, pierdut în vremile parcului central din orașul Strășeni
Una dintre cele mai mari confruntări de foc, în plan militar și istoric, Armata din Pădure a susținut-o la 5 aprilie 1951, în satul Recea, și a durat o noapte întreagă.
Luptătorii se adunaseră în casa Elisabetei Donică, situată în dealul Recei, spre Tătărăști, lângă moara de vânt de atunci, unde pregăteau planul de acțiuni pentru noul sezon de luptă. În casă se găseau combatanții Afanasie Magari, Gavril Andronache și Filip Magari, toți înarmați cu carabine cu țeava retezată. Firește, era prezentă stăpâna casei, Elizaveta Donică, feciorul ei Dumitru, în vârstă de 18 ani, și sora ei, Feodosia, care avea 25 ani. Prin intermediul informatorilor, de prin vecinătate, Securitatea a aflat despre adunarea partizanilor. Detaliile luptei sunt descrise în mai multe dosare. Pe la miezul nopții s-a dezlănțuit iadul. Din partea exterioară a atacat un pluton de securiști, condus de colonelul Jeglov, șef al departamentului de luptă cu banditismul din cadrul Ministerului Securității din RSS Moldovenească.
Trebuie să fac și în cazul acesta o digresiune. Prin anii 70, în URSS a apărut filmul de cult, „Mesto vstreci izmeniti nelizea” (ro: „Locul întâlnirii nu trebuie fi schimbat”) acțiunea cărui se desfășoară imediat în anii postbelici și în care eroul principal este căpitanul Jeglov, șef al luptei cu banditismul în Moscova. Evident, acest erou, redat de celebrul actor sovietic Vladimir Vîsotski, se prezintă ca unul iscusit și curajos în fața bandiților, astfel devenind idolul generațiilor de atunci și mai captivează spectatorii până astăzi.
Numai că în Basarabia, (deja) colonelul Jeglov s-a dovedit mult mai slab decât partizanii noștri. Și nici urmă de ingeniozitate în acțiunile lui. Astfel, a plecat acasă rănit de glonțul haiducilor și cu un camarad mort – acel Șevcenco, care stă și astăzi în mormântul din parcul central al Strășenilor.
După ce plutonul lui Jeglov, înarmat până în dinți, inclusiv cu grenade și cinci puști-mitralieră, dar și cu câini mari de luptă, a intrat în gospodăria Elizabetei Donică și a înconjurat casa, ocupând poziții de luptă, pe la miezul nopții, Jeglov iese în față și ordonă cu tot orgoliul său de mare spaimă pentru ”bandiți”: „Magari, sdavaisea!” (ro: Magari, predă-te!). Au mai strigat către cei din interior să iasă afară cu mâinile ridicare deasupra capului.
În răspuns, Afanasie Magari, prin fereastra ușii, i-a tras un glonț în frunte, de i-a sărit căciula marelui colonel, care a căzut într-o groapă a ogrăzii. Asupra acțiunilor nesăbuite ale lui Jeglov au arătat apoi, în rapoartele lor, subalternii ofițerului. Cu atât mai mult că, după comandantul rănit la cap și căzut în groapă, a pierit locotenentul Șevcenco, cel care mai stă și astăzi în mormântul parcului central din Strășeni.
De altfel, după un atare debut al luptei și înțelegând că au în față nu doar un luptător, dar mai mulți, cam toți securiștii au ezitat să mai înainteze, apoi au declanșat un tir infernal asupra casei înconjurate. Partizanii răspundeau doar cu focuri răzlețe, din toate ferestrele și din pod. Cam așa a trecut toată noaptea. Abia dimineața, pe lumină, securiștii au reușit să pătrundă înăuntru. Dar i-a găsit acolo doar pe stăpâna casei, feciorul ei și pe Filip Magari. Însă Fănase Magari și Gavril Andronachi reușiseră să se retragă în noapte, sub tirul securist, deși înconjurați din toate părțile. Pe parcurs, Andronachi a fost rănit la picior, ajungând pe masa „de operații” clandestină a doctorului Isidor Dulgheru, care i-a tratat rana. (Doctorul Dulgheru era un văr și prieten cu tatăl meu. Îi țin minte mai multe vizite în familia noastră. El n-a fost deconspirat și n-a ajuns să fie judecat.)
Așadar, securiștii ruși criminali sunt puși la loc de cinste și primesc onoruri, dar eroii noștri, Afanasie Măgari, Nicolae Cheptene, Gavriil Andronache și alții, iată că au rămas fără morminte și nimeni nu știe pe unde le zac rămășițele pământești!
E o rușine că mormântul individului Șevcenco, originar din Saratov, Rusia, venit pe pământul Basarabiei ca să deporteze oameni în Siberia și să tragă din armă în alți oameni de-ai noștri, se mai află îngropat în centrul orașului. Pe timpurile sovietice, în Strășeni, exista și o stradă cu numele Leonid Șevcenko. Am discutat personal cu primărița Strășenilor, Valentiana Casian, încă vreo șapte ani în urmă. I-am oferit documente de arhivă și articolele mele, în care descriu lupta din aprilie 1951, de unde s-a luat toată istoria, căci ea tocmai se interesa cine o fi Șevcenco, dar nu putea să afle. Am rugat-o să scoată mormântul din parc și să-l mute la cimitir. Însă piatra de mormânt a securistului mai stă și astăzi în parc. Vara trecută mai era la loc, ce-i drept fără gardul de metal, care se pare că a fost înlăturat după ce am vorbit cu doamna primar.
Partizanii anti-sovietici din zona respectivă susțineau mai multe forme de activitate. În primul rând, își propuseseră să curețe Basarabia de regimul adus de tancurile rusești, indiferent de metode, inclusiv prin pedepsirea slugilor rusești ce i-au deportat pe basarabeni în Siberia. Aveau un jurământ explicit în acest sens, care suna așa: „Jur să lupt cu hotărâre contra bolșevicilor, trăiască Basarabia Română!”.
În 1950, în noaptea de 27 spre 28 februarie, partizanii l-au executat prin împușcare pe președintele sovietului sătesc (primarul) din Recea Vasile Cheptene, care în vara anterioară trimisese mai mulți consăteni în Siberia, inclusiv rude de ale luptătorilor. L-au scos pe primar din casă, i-au citit sentința privind condamnarea la moarte și l-au executat chiar în fața scărilor. Acolo l-au lăsat lat. Am tot dosarul, mărturii, poze, expertize… Mai multe dosare vorbesc despre această execuție.
Inițial, partizanii aveau în palan să-i pedepsească la fel pe toți slugoii sovietici din satele din jur. Cu toate acestea, unora le-au administrat doar pedepse corporale sau câte o bătaie serioasă. La Recea, Zubrești, Tătărăști, Chirianca, Voinova etc. de exemplu, însă n-au mai executat pe nimeni, fiindcă au dat curs unei schimbări de tactică. Ei au amânat judecățile cu execuție pentru mai târziu, după ce va începe mult așteptatul război între SUA și Imperiul Britanic, pe de o parte, și URSS, pe de altă pare. Se vorbea forte mult despre asta, grupul fiind gata să se alinieze acestui război pe viață și pe moarte, cu toate plutoanele sale de prin sate, dacă războiul într-adevăr ar fi răbufnit. Odată alungate trupele rusești de ocupație, plănuiau să îi aducă în fața judecății pe toți colaboraționiștii Rusiei, ca aceștia să plătească pentru genocidul la care au luat parte.
În așteptarea marelui război dintre Vest și URSS, care iată că nu a mai pornit, partizanii își pregătiseră plutoane conspirative în fiecare sat din acea zonă. Oamenii care le alcătuiau dețineau arme sau le primeau de la baza organizației. S-a întâmplat de multe ori ca vânătorii și paznicii să fie abordați și întrebați dacă voiau să intre în organizația de rezistență. Dacă refuzau, îi dezarmau, însă armele ajungeau la luptători. Tatăl meu era comandantul plutonului de la Tătărești. Există toate aceste dosare și mărturii care spulberă minciunile ”istoricilor” și propagandiștilor ruși ce insistau că în Basarabia postbelică nu ar fi existat rezistență armată anti-sovietică organizată, ci doar întâmplătoare. Păi se organiza fiecare după cum putea, iar organizarea a existat și a fost cât se putea de serioasă.
La confiscarea armelor din gospodăriile colective sau de la paznici și vânători, cei mai activi erau Ion Gălescu și Sergiu Voinovan. Dosarele descriu în amănunte munca lor de dobândire a armelor, nominalizându-se toate cazurile identificate. Se spune în ele că, atunci când îi abordau pe paznici și vânători, uneori direct pe câmpuri, Voinovan și Gălescu lăsau recipise, în care promiteau că armele vor fi restituite după războiul dintre Vest și URSS.
Mâncarea, hainele și informațiile despre mișcarea trupelor Securității veneau de la oamenii care îi susțineau pe partizani. Ultima susținătoare care mai e în viață e doamna Ana Gălescu, de loc din Gălești. Am fost împreună în pădure și mi-a arătat copacul unde ducea legătura de plăcinte sau o oală de mâncare etc. Le agăța ascuns în copacii marcați, ca să nu dea vreun animal peste ele. Partizanii știau prea bine lucrurile, veneau ulterior și își găseau bucatele. Când lua calea pădurii, femeile se făceau că se duc la prășit sau la o altă muncă de pe deal, dar de fapt aduceau mâncare partizanilor. Am filmat mărturiile, la fața locului.
Când am scris prima oară despre Armata din Pădure, eu nu mai credeam că, dintre eroi, ar mai putea fi cineva în viață. După un articol în ziarul „Jurnal de Chișinău”, în care am înșirat mai multe nume, s-a prezentat la redacție un tânăr, care spunea că este feciorul lui Ion Gălescu: „Dumneavoastră scrieți că tatăl meu este erou, dar să știți că el mai trăiește, are nouăzeci de ani și ține minte toate lucrurile de atunci”. Am plecat imediat la Gălești, la domiciliul luptătorului. Așa l-am cunoscut pe Ion Gălescu și am aflat mai multe amănunte - o povestire eroică de un preț deosebit.
Un om realmente fabulos. Mi-a strâns mâna cu o energie tinerească, deși cu un ușor tremur de Parkinson, și mi-a spus că a citit articolul și mă aștepta de-o viață, fiindcă nimeni nu mai scrisese despre toate acestea. A povestit cu poftă despre toate. Un patriot înflăcărat și la acea vârstă înaintată. Mi-a spus că fusese implicat trup și suflet în Mișcarea de Eliberare Națională a Basarabiei, de la sfârșitul secolului trecut, participase la toate manifestațiile și mitingurile Frontului Popular. Vizibil, un mare patriot român, un luptător pentru dreptate.
- Când am văzut că i-au luat pe oameni să-i deporteze în Siberia, ce trebuia să facem noi? Să facem drujbă cu sovieticii? Am pus mâna pe arme și ne-am ascuns în codru, de unde am început a vorbi cu ei, mi-a declarat decisiv Ion Gălescu, în obiectivul camerei de luat vederi.
Fusese arestat în vara lui 1953, pe când locuia la casa conspirativă a Mariei Calancea din Tătărăști, ulterior fiind condamnat la 17 ani de muncă silnică în Gulag. Mi-a povestit că, în cei 17 ani de lagăre ale morții, de trei ori a fugit din colonie, dar a fost mereu prins, fiind pedepsit în plus.
- Sunt român și vreau Unirea. Și astăzi, la anii mei, dacă trebuie, pun mâna pe armă și plec la luptă pentru libertate, pentru românism! Trăiască România! – astfel a continuat el să vorbească pentru aceeași cameră de luat vederi, din care trebuie să realizăm un film.
Tot acolo, am aflat-o și pe soția sa, Ana Gălescu, despre care am vorbit mai sus, susținătoare a partizanilor.
Ținuta morală și patriotică a luptătorilor „Armatei din Pădure” se regăsește în faptele lor. Gheorghe Focșa (care avea să fie condamnat la 25 de ani de pușcărie, pentru terorism împotriva conducătorilor sovietici), Spiridon Magari, condamnat la moarte, și Afanasie Magari, fost primar la Recea, căzut în luptă cu trupele Securității, fuseseră gospodari formidabili în satele lor de baștină. Și-au clădit gospodării notabile, din munca lor susținută. Dacă aveau mai mult decât alții, asta era pe sudoarea lor. Luaseră împrumuturi de la băncile vremii pe care le-au restituit până la venirea rușilor în ‘40. Un nepot de-al lui Spiridon Magari, Andrei Slănină, și el un gospodar actual, apicultor important, mi-a povestit că bunicul său restituise împrumutul cu numai câteva zile înainte de intrarea rușilor în Basarabia.
Apropo, în dosare, toți acești partizani și susținători ai lor semnau românește. Erau țărani cu câteva clase, dar clase serioase, românești, și aveau caractere mari. Înțelegeau nu numai jertfa, dar și importanța, măreția luptei lor. Știau pe propria experiență ce iad însemnau URSS și bolșevismul. Și-au asumat lupta până la cele din urmă consecințe.
Intelegența și igeniozitatea luptătorilor, factori importanți ai longevității de acțiune
Doar câteva cuvinte despre jocul de-a mâța cu șoarecele dintre Armata din Pădure și Securitate, căci se pot povesti multe și la acest subiect. După cum am mai spus, organizația armată antisovietcă în cauză a activat pe parcursul a zece ani. Longevitatea aceasta putea fi efectul doar al unei conspirații profunde, deși partizanii erau nevoiți să susțină și confruntări directe. Cum au reușit ei să acționeze tocmai până în toamna anului 1954?
Una din formele lor de conspirație era prezența oamenilor lor de legătură în organele de stat și în Securitate, de unde primeau informații prețioase, dar nu numai informații. Bunăoară, toți haiducii din pădure, când se deplasau deschis prin orașe, aveau cu ei documente personale de acoperire, pe nume false: certificate pe nume propriu, pașapoarte sovietice și chiar livrete militare. Dosarele spun că Mina Cogan purta livret militar pe numele Rotaru Alexei. Gavril Botnari purta documente pe numele lui Grosu Pavel. Mihai Ninică a fost reținut în toamna anului 1954, având la el livret militar pe numele Chircă Grigore și tot așa. Se mai spune în dosare că primărița sovietică din Greblești, Vera Constantinovna Țaca, care era și ea susținătoare a partizanilor, le oferea alte documente necesare, îi înscria în registre și îi scotea de la evidența primăriei, de câte ori le trebuia. Evident, primărița, după ce a fost identificată, s-a ales și ea cu ani grei de Gulag.
Prin 1951-1952, pentru identificarea partizanilor, Securitatea și-a făcut numeroși informatori prin localitățile din zonă. De asemenea, își trimitea agenți direcți, prin eventualele locuri de apariție a lor. Cel puțin, am identificat un agent secret dintre aceștia, cărui nu-i voi divulga numele, deoarece are astăzi nepoți de treabă. Pot spune doar că, agentul acela era fotograful atelierului foto din Strășeni, având o rudă apropiată la Tătărești, de unde am aflat toate amănuntele. Acest agent a fost îmbrăcat în haine de călugăr, vechi și ponosite, și trimis să „hoinărească”, zile la rând, pe dealurile din Recea, Zubrești, Greblești și celelalte, unde putea să se întâlnească cu partizanii și să le stabilească locația. La Tătărești, însă, Ș. R. a fost deconspirat de susținătorii „Armatei…” și dat pe mâna celor din pădure. Sursa spune că aceia au discutat strâns cu „călugărul pribeag”, care de atunci a început să facă jocul partizanilor, devenind un agent important al lor între pereții Securității.
Și mai vreau să informez despre ceva aparent colateral, dar ce se încadrează perfect în subiectul nostru.
Când mă deplasam prin sate pentru a aduna informații despre Armata din Pădure, am vorbit cu mulți oameni. Iar când la Zubrești, bunăoară, întrebam diverse chestiuni elementare. „Voi cunoașteți că aici au luptat pentru libertatea basarabenilor niște partizani anti-sovietici? Știți că în satul vostru a murit un erou al rezistenței armate antisovietice?” - răspunsurile m-au mirat și m-au îndurerat deopotrivă. Mai toți răspundeau că, încă din timpul războiului se știa că, pe vremea „ocupației române”, la marginea satului, fusese împușcat un evreu. Care evreu, de unde era, cum îl chema?, îi întrebam. „Nu știm de unde era, așa se vorbește la noi”, îmi răspundeau vorbitorii. La Recea, Greblești, Tătărăști sau Chirianca și Voinova mă întâlneam cu același fenomen – toți știu că la marginea satelor lor, românii au împușcat câte un evreu sau vreo evreică, dar nu cunoșteau, la concret mai mult nimic. Desigur, se mai găsea cineva care avea și numele asasinului, că el, chipurile, era dintre consăteni și colabora cu ocupanții. Dar și aceștia ridicau din umeri, când îi întrebam în profunzime.
Chestia cu evreii împușcați pretutindeni sunt minciuni inventate de serviciile secrete ruso-sovietice, căci lucrurile acestea chiar nu pot fi confirmate. Altfel organizațiile evreiești ar fi monitorizat de atunci orice caz. Ca istoric vă spun că, după război, a fost lansată o directivă propagandistică anti-românească, ce stabilea, ca fiecare localitate de la noi să aibă câte un evreu împușcat la marginea de sat. Și atunci au apărut invenții de genul celei descrise mai sus.
Zvonul cu evreul împușcat la marginea satului trebuia să se așeze în capul oamenilor și s-a propagat ani și ani. Dar iată că, despre partizanii, haiducii noști uciși la hotarul satelor nu vorbește nimeni. A venit momentul ca, în locurile unde au luptat și, mai ales, unde au murit ei, să se ridice însemne / monumente, numele lor să fie scrise cu aur în palmaresul eroilor martiri ai neamului, iar fapta lor să intre în manualele școlare din dreapta și stânga Prutului.
Glorie eroilor!
Foto deschidere: Spiridon Magari, din Recea, unul dintre cei mai aprigi luptători ai Organizației de Rezistență armată antisovietică „Armata din Pădure”. Arestat în aprilie 1950, a fost condamnat l moarte. Ulterior, pedeapsa capitală i-a fost comutată cu 20 ani de muncă silnică. S-a întors la baștină și a trăit până în 1985. Foto din dosarul penal;
(Gheorghe Mărzencu - foto sus - este istoric, scriitor și publicist basarabean)
