Umbra lu' Șoșoacă. La Viena

Nesimțirea unora nu scuză tâmpenia noastră. De ce oferim cu atâta ușurătate Biserica lui Hristos drept spațiu de evenimente unora care, la o adică, ne vor răul, care ne spun că războiul nu este război, că Rusia este, de fapt, paradisul, că România trebuie să fie suverană, izolată și puternică în vârful limbii? Chiar nu mai are nimeni, de la mitropolitul abulic la parohul securist, simțul istoriei și al ridicolului? Ce face, atunci, Patriarhia? Doarme? Țineți cont: dacă deja acum se petrec cele pe care le vedem, ieri într-o parohie din Suceava, azi în capitala austriacă, ce credeți că o să fie la anul? Cât de lipsit de previziune, de minte limpede și de cuget drept poți să fii ca să te complaci, să te reduci la simplu luminist și mașinist al scenei pe care se produc scursurile ultime ale bolșevismului? 

Câtă vreme Șoșoacă și alții/altele ca ea or să apară în bisericile noastre, proferând tot felul de nerozii, cred că avem tot dreptul să le cerem socoteală parohilor și episcopilor să ne explice cum văd, de fapt, viitorul României și locul Ortodoxiei. În ceea ce mă privește, am tot spus, aici și mai ales la catedră, în cărți și în intervenții publice, cum văd, plecând de la actualele date, parcursul țării mele. Pe scurt: văd România, cu tot cu minunata ei zestre de oameni, emoții și fapte imateriale, printre care inclusiv suferința, dar și limba, cugetul și melosul, ca parte a unei lumi libere. Cu riscurile de rigoare. La urma urmelor, a acuza Occidentul de imoralitate este ca și cum ai fi, conștient și sistematic, supărat, negru de furie chiar, că Adam și Eva au comis-o.

DETOX!