"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
„Abuz” este un eufemism inacceptabil în cazul ororilor săvârșite, pe parcursul mai multor decenii, în orfelinatele comuniste din România de partidul-stat cu complicitatea „rotițelor” acestei mașinării infernale de ucis: oamenii muncii din căminele respective care, adesea, cu un sadism greu imaginabil, au sporit suferința vulnerabililor prin nepăsare, neglijență, violență, violuri, furturi (care au continuat o vreme, în cele mai multe cazuri, și după căderea comunismului).
Mii de copii, cea mai mare parte dintre ei cu nevoi speciale, au fost pur și simplu exterminați de regimul comunist care i-a supus la tratamente inumane, lipsindu-i de asistență medicală, îngrijire adecvată, hrană și căldură. O arată cercetările vaste ale unor jurnaliști, istorici și o instituție a statului român care a și întreprins în acest sens demersuri în justiție, unele deja respinse de procurori. Detalii mai jos.
Nimeni nu a răspuns, până acum, pentru moartea prematură a miilor de orfani, pentru chinurile, umilințele, abuzurile teribile îndurate de alte zeci de mii, iar interesul opiniei publice pentru subiect s-a diminuat cu trecerea anilor, astfel că statul nu simte, azi, nici măcar presiunea unei declarații publice ipocrite după ce Consiliul Europei, din care fac parte 46 de state cu peste 600 de milioane de cetățeni, a votat, zilele trecute, în favoarea moțiunii inițiate de Justice Initiative, de a soluționa cazurile de abuz din trecut după modelul Elveției. În consecință, suferința trăită în copilărie ar trebui să fie recunoscută oficial în statele membre, cei afectați ar trebui să primească o despăgubire – indiferent de termenul de prescripție – și ar trebui să aibă loc o anchetă în fiecare țară în parte.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a făcut apel la toate statele membre să facă un bilanț al situației violențelor comise în instituțiile publice, private sau religioase împotriva copiilor, pentru a crea condițiile necesare victimelor să vorbească. În România, inițiativa își propune să aducă recunoașterea publică a abuzurilor suferite de copiii care au crescut în orfelinate în perioada comunistă precum și o formă de compensare și reparare, arată Justice Initiative România
În ultimele luni, publicația Europa Liberă a documentat amplu și a relatat, în mai multe episoade, atrocitățile comise de comunism, vreme de decenii, împotriva celor mai fragili și mai vulnerabili membri ai societății, arătând că, cu câteva excepții, nimeni nu pare interesat la nivelul statului român de aprofundarea serioasă a ororilor care au șocat, în anii 1990, întreaga planetă când imaginile cu orfanii români au făcut înconjurul lumii, de identificarea vinovaților, de tragerea la răspundere a acestora și nici măcar de compensarea suferinței supraviețuitorilor.
În primul din cele opt episoade, Europa Liberă dezvăluie că aproximativ „300.000 de copii români care au ajuns, în perioada 1954-1989, în orfelinate, case de copii sau cămine-spital, înființate de Guvernul Dej în 1954 și „perfecționate” în epoca Ceaușescu, despre a căror existență știau autoritățile comuniste, familiile și atât. Abia în 1990 a aflat și publicul.
Și imaginile cu copii malnutriți, legați de pat sau înghesuiți în subsoluri insalubre și reci au făcut înconjurul pământului. Lumea civilizată era consternată de ororile care se întâmplaseră în România în numele politicii de sporire a natalității.
Haine și alimente pentru persoanele nevoiașe, trimise în România de persoane fizice sau instituții occidentale, au ajuns în toate colțurile țării. Unele au avut soarta pe care o avusese mâncarea copiilor înainte de Revoluție - au dispărut. Mii de copii au fost adoptați în străinătate, în ciuda unui curent antioccidental care susținea că „toți capitaliștii ne fură copiii”.
Timp de 20 de ani, peste ororile din cămine s-a așternut cenușa tăcerii. Căminele au fost închise sau transformate, copiii rămași în viață au devenit adulți. Unii au reușit să se integreze în societățile în care au ajuns, alții au ajuns la periferia societății românești sau au rămas asistați pe viață în spitale pentru adulți.
Legal, nicio persoană nu a răspuns pentru miile de morți. Istoricii au documentat, în ultimii șapte ani, activitatea din patru dintre spitalele-cămin din țară.
Istoricii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (IICMER) au numărat 2.207 copii morți.
Estimează un total de 15.000 de morți. Numai din căminele-spital, în care ajungeau copiii cu handicapuri fizice și psihice - unii recuperabili, alții parțial recuperabili, unii nerecuperabili.
Dosarele cu numele responsabililor au ajuns pe masa procurorilor. Unul a fost deja închis, celelalte au soarta incertă. Adevărul despre efectele pe care politica de creștere a natalității promovată de Decretul 770/1 octombrie 1966 al lui Nicolae Ceaușescu încă așteaptă să fie aflat.”
„În 1990, organizația Human Rights Watch aprecia că, la momentul căderii dictaturii ceaușiste, în jur de 100.000 de copii erau practic captivi în astfel de instituții, veritabile lagăre de exterminare. (…) Mărturiile strânse de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului estimează la 15 - 20.000 numărul celor care au murit între anii 1965 și 1989 în căminele pentru minori din România, în special în centrele pentru copii cu dizabilități.
Printre primele relatări și imagini difuzate din România de mass-media internațională după căderea regimului ceaușist au fost cele care au scos la iveală ororile din supraaglomeratele cămine de copii abandonați. Au șocat, atunci, condițiile inumane în care erau, practic, lăsați să moară cei mai slabi dintre minori, precum și modul sălbatic în care erau ținuți în viață cei care trebuiau la final să dea la număr pentru sporul natalității dictat de puterea politică. Soții Ceaușescu își propuseseră să aducă populația României la 30 de milioane de locuitori până în anul 2000, în special prin interzicerea avorturilor și a altor mijloace contraceptive.
În afara îngrijirii precare mai exista un flagel: epidemia de SIDA din leagănele de copii, care nu a fost recunoscută oficial decât după schimbarea de regim din 1989”, scrie și Deutsche Welle.
Precizările Justice Initiative:
„În decembrie 2006, președintele de atunci al României, domnul Traian Băsescu, a condamnat regimul comunist, descriindu-l drept ilegitim și criminal. Raportul comisiei prezidențiale în baza căruia a fost condamnat regimul comunist este un document lung și complex, de peste 600 de pagini, în cuprinsul căruia sunt abordate toate marile teme ale comunismului românesc. Închisorile și tortura, partidul unic și propaganda, învățământul, statutul minorităților, interzicerea avorturilor, rezistența din munți ș.m.a. sunt analizate cu atenție la detalii și pătrundere. Din tot acest univers descris de autori, apăsător pentru toți cei care au trăit acele vremuri de tristă amintire, lipsește o temă importantă, esențială pentru înțelegerea societății noastre: lumea orfelinatului românesc. Tristă și grăitoare abordare a uneia dintre cele mai cinice politici publice a statului român de către unii dintre istoricii și cărturarii săi de frunte. Interpretat într-o cheie strictă, acest detaliu aparent irelevant este echivalent cu un al doilea abandon al copiilor vulnerabili din România.
O incursiune în istoria recentă a sistemului de protecție a copilului este mai mult decât necesară, căci ceea ce s-a întâmplat după 1989 în orfelinate continuă, într-o măsură deloc de neglijat, un tip de practică care are o vechime apreciabilă. Mentalitățile, comportamentele și tipul de pedagogie funcționale în anii ‘70-’80 nu au dispărut complet în 1989. Nici nu avea cum să se întâmple așa ceva. Ele au persistat încă o bună perioadă de timp în anii scurși din 1989 și până astăzi. Pentru a înțelege mai bine de ce sistemul de protecție a evoluat într-o anume direcție, complet degradantă pentru ființa umană, trebuie precizate câteva dintre momentele sale esențiale:
A. Adoptarea Decretului nr. 770 din 1966 a fost factorul declanșator pentru nenumătare tragedii și drame, care au marcat societatea noastră. Interzicerea avortului a afectat femeile și familiile din țară. Urmările au fost extrem de brutale: peste 10.000 de femei au decedat în urma avorturilor făcute pe ascuns, în condiții improprii, numărul copiilor nedoriți a crescut exponential și abandonul devine fenomen de masă.
B. Adoptarea Legii nr. 3 din 1970, prin care este încurajată abandonarea copiilor în instituțiile statului. Copiii nedoriți de părinți, din motive personale și de natură economică, sunt lăsați în leagăne, orfelinate și centre pentru copiii cu handicap. În primii 5 ani de după adoptarea Decretului 770/1966 se nasc peste 2.000.000, perioada de vârf a demografiei românești. Copiii născuți în acești ani capătă numele de decreței.
C. La sfârșitul anilor ’70, începe fenomenul adopției internaționale. Timid la început, și mediat la cel mai înalt nivel al statului, acesta capătă amploare în primii ani ai tranziției românești. Estimări neoficiale menționează că ar fi vorba de peste 20.000 de copii adoptați de străini în primii 3 ani care au urmat Revoluției din 1989. Adopția internațională este stopată în anul 2001, la presiunile instituțiilor europene, în contextul procesului de aderare al României la UE. Baroneasa Emma Nicholson, fost raportor al Parlamentului European pentru România și monitor al progreselor înregistrate de țara noastră, menționa faptul că adopțiile de copii români au îmbogățit firmele intermediare, suma vehiculată pentru primii zece ani ai tranziției fiind de peste 1 miliard de dolari.
D. Interesul presei pentru universul orfelinilor a fost mare încă de la începutul tranziției, însă s-a concentrat pe elementele senzaționale, care vindeau ziarele. Abia în ultimii 10 ani au început să fie studiate problemele structurale ale sistemului de protecție: violența instituțională, practica răspândită a administrării de neuroleptice, abuzurile sexuale, rețelele de prostituție și adopțiile ilegale. Perspectiva a devenit una a duratei lungi a sistemului, fiind urmărite fenomene precum violența, abuzurile sexuale și traficul de persoane petrecute în ultimele decenii.
E. În ultimii 15 ani, organizațiile neguvernamentale se dezvoltă și devin capabile să pună presiune asupra instituțiilor care conduc sistemul de protecție, fiind parte importantă în procesul de elaborare a politicilor sociale specifice. Mulți tineri care au cunoscut experiența instituționalizării se implică în demersuri de recuperare a memoriei instituției de ocrotire și au initiative referitoare la investigarea abuzurilor petrecute în orfelinatele lui Ceaușescu și în centrele de plasament ale tranziției. Mărturiile despre abuzuri se înmulțesc. Relele tratamente aplicate tinerilor internați în căminele-spital din anii ’80 sunt documentate de cercetătorii IICCMER și se depun sesizări penale pentru moartea a 777 de minori în căminele-spital din Cighid, Păstrăveni și Sighet în anii ’80.
În cuprinsul raportului menționat la început, la pagina 181, sunt menționate 41 de tipuri de tortură (abuz) din anchete, din închisori și din lagărele de exterminare. Unele dintre aceste forme de abuz erau folosite și în casele de copii. O listă cu tipurile de violență utilizate în casele de copii (centrele de plasament) și în căminele spital ar fi o dovadă că imaginația violenților de care dădeau dovadă cei care torturau: umflatul botului, castana, perciuneala, bronzatul la neon, bătutul covoarelor la miezul nopții, spălatul toaletelor la miezul nopții, 500 de genuflexiuni, cu dulapul pe scări, bătaia cu papucul la palmă, tunsul în scară ș.m.a.
Acei ani mai relaxați ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, adică în perioada cuprinsă între sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, se puneau bazele și se trasau limitele politico-morale ale fenomenului pe care îl putem numi, pe urmele lui Alexandr Soljenițîn, Arhipeleagul Orfelinat. Acest imens spațiu, cu cele peste 700 de instituții de îngrijire a copiilor, cu zeci de mii de angajați și cu peste 100.000 de copii la finalul regimului Ceaușescu era, în fapt, un laborator al experimentului social care era în desfășurare de decenii. Scopul acestui demers era crearea omului nou, așa cum îl percepea regimul comunist: devotat total conducătorilor regimului și implicat în construirea paradisului socialist. Dimensiunile umane exacte ale acestui mecanism instituțional nu sunt cunoscute, deoarece statisticile românești nu au fost niciodată precise, în acea epocă înregistrându-se nenumărate intervenții asupra datelor generale ale societății. O estimare prudentă, bazată pe datele existente, indică faptul că cel puțin 500.000 de copii au trecut prin instituțiile de protecție în ultimii 75 ani.
De-a lungul timpului, toate societățile au trecut prin evenimente istorice care au lăsat în urmă dosare sociale nerezolvate și un număr foarte mare de oameni traumatizați. Una dintre temele cele mai delicate din orice societate este cea a situației copiilor aflați în grija statului. Pentru o lungă perioadă, această problemă a fost un subiect tabu, autoritățile considerând că este mai bine să nu se vorbească despre ea. Nicio societate, oricât de avansată, nu a scăpat de ea. Irlanda, Norvegia, Marea Britanie și Australia, țări aflate în avangarda lumii, au trecut prin procese ample de investigare și de recunoaștere a abuzurilor îndurate de copiii îngrijiți în instituțiile de stat. În aceste ţări revendicările asociaţiilor formate din foști beneficiari ai sistemului de protecție sunt inclusiv de natură financiară, prin programe de compensare (‘redress and compensation’, în limba engleză) a celor care au fost abuzaţi.
Ascunse opiniei publice pentru mult timp, abuzurile petrecute în orfelinate/case de copii/centre de plasament au fost scoase la suprafață prin intermediul investigațiilor jurnalistice curajoase și al mărturiilor unor victime. Martorii și jurnaliștii au dezvăluit defecțiunile sistemului de protecție. A fi copil al statului însemna, în fapt, al nimănui. Investigarea și recunoașterea abuzurilor nu înseamnă, automat, că fapte reprobabile nu se vor mai petrece, ci reprezintă o garanție simbolică că aceste fapte nu vor mai fi ascunse și că cei care le-au comis vor fi trași la răspundere.”
Mărturia pe care Sîrmanca Fekete, reprezentanta României, a relatat-o în fața Consiliului Europei în sprijinul moțiunii înaintate de Justice Initiative. Sîrmanca Fekete a fost internată, în 1988, în căminul Cighid din județul Bihor, care a funcționat doar doi ani, între 1987 și 1989, și unde mortalitatea atinsese „performanțe” uluitoare: 70% dintre copii internați au murit în doar 30 de luni.
,,Bună ziua! Numele meu este Sirmanca Fekete din România. Am 37 de ani și sunt mama a 2 copii pe care îi cresc singură. Ei sunt singura mea mândrie și motivul pentru care trăiesc.
Povestea mea începe în timpul comunismului lui Ceaușescu. În 1988, când aveam 3 ani, am fost dusă într-un cămin pentru persoane cu handicap, deși nu eram deloc handicapată. Eram doar puțin mai slabă decât alți copii de vârsta mea. Dar Ceaușescu vroia o țară plină de copii puternici și sănătoși. Cei care păreau slabi nu erau considerați folositori și, astfel, erau trimiși în instituții ca să murim.
Această instituție numită Cighid, cu aproape 100 de copii, era de fapt un leagăn al morții. Nimeni nu ne ținea în brațe și nu se jucau cu noi. Ne legănam singuri înainte și înapoi. Asistentele nu ne dădeau haine, eram dezbrăcați, nu exista încălzire, primeam doar puțină mâncare foarte rea și eram lăsați în întuneric împreună cu șobolanii care ne mâncau de vii. O amintire urâtă pe care o am este aceea că noi, copiii, plângeam mult pentru că asistentele ne lăsau goi în paturi pline cu urina noastră și în fecalele noastre. Mulți dintre noi au fost, de asemenea, bătuți si violați de o parte din personal, iar noi eram prea mici ca să ne apărăm singuri. Asta s-a întâmplat acum 33 de ani, dar și astăzi am coșmaruri și mi-e foarte frică de întuneric. Fiica mea mă trezește noaptea și îmi spune că strig „nu mă bateți”.
Am fost salvați după 3 ani, la revoluție, când s-a schimbat directorul de la Cighid și a venit domnul Oancea Pavel. De atunci copiii nu au mai murit.
Din pacate felul în care s-au purtat cu mine mă afectează până astăzi. Pentru că nimeni nu s-a ocupat niciodată de mine, am dificultăți în viața mea. Am probleme în a avea încredere în oameni și nu îmi fac ușor prieteni. Am probleme financiare, iar recent m-au amenințat că îmi taie curentul și că mă dau afară din apartamentul social în care locuim. Iar când soțul meu m-a părăsit în urmă cu 1 an, am intrat in depresie si am încercat să mă sinucid pentru că încă o dată m-am simțit abandonată.
Recent am aflat că fosta directoare a instituției din perioada comunistă încă lucrează ca medic. Nu se simte vinovată, nu îi pare rău pentru ce a făcut și nimeni nu face nimic. Aproape o jumătate de milion de copii au fost în astfel de instituții și nimeni nu știe câți dintre ei au murit sau dacă au nevoie de ajutor. De aceea este atât de important să reevaluăm istoria și să oferim suport victimelor ca mine. Dar din păcate mi-e frică ca în continuare nu se va face nimic de către statul roman. Așa că vă rog pe voi, cei din sală care sunteți români să ne ajutați.
La Cighid au murit 138 de copii în 2 ani din cauza lipsei mâncării și a infecțiilor. Uneori mă duc să-i vizitez la cimitir și mă întreb de ce m-a salvat Dumnezeu tocmai pe mine. Dar sunt foarte bucuroasă că sunt o supraviețuitoare și știu că într-o zi vreau să fiu îngropată în același loc, pentru a fi pentru totdeauna alături de prietenii mei.’’
Eurpa Liberă scrie că „intrarea într-un cămin-spital echivala, în cazul celor mai mulți dintre copii, cu o condamnare la moarte, spun istoricii IICMER (Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc). Tratamentele psihiatrice îi transformau pe cei mai mulți în legume. Alții făceau boli tratabile, dar erau neîngrijiți și mureau. Cu cât erau mai mici, cu atât scădeau șansele de supraviețuire”
Cazul Siret
Europa Liberă: „8.589 de copii au fost internați la căminul-spital Siret, între 1 aprilie 1956 şi 6 iunie 2001.
1.541 au murit între 1965 și 1989.
Cei mai mulți au murit de: bronhopneumonii, epilepsie, afecțiuni cardiace, renale, gastrointestinale, traumatisme cranio-cerebrale.
Este o estimare făcută pe baza documentelor pe care cercetătorii IICCMER au reușit să le recupereze.
Doar pentru ianuarie 1980 - mai 1991, au fost documentate 356 de morți.
Cel mai negru an a fost 1981 - în numai 12 luni, au fost înscrise în catastife 81 de morți.
Între 1983 și 1984, actele căminului Siret arată că numărul copiilor internați și al celor morți a scăzut considerabil. Istoricii IICCMER s-au întrebat ce s-a întâmplat.
În noiembrie 1983, Marin, fratele liderului comunist Nicolae Ceaușescu, ar fi vizitat orașul Siret și ar fi văzut copiii agățați de gratiile de la geamurile căminului. Nu i-ar fi plăcut imaginea și ar fi cerut ca poporul să nu mai vadă așa ceva. Conducerea căminului de la Siret a găsit soluția: o parte dintre copii au fost transferați în alte județe.
872 de copii pleacă chiar în acel an.
Copiii sunt trimiși la căminul - spital din Sasca, jud. Suceava (peste 150), căminul-spital Tulgheș, jud. Harghita (272), căminul- atelier Odobeşti, jud. Vrancea sau căminul- spital din Huşi, jud. Vaslui.
O parte dintre foștii angajați au susținut, în cadrul anchetei cercetătorilor IICCMER, că, din cei „750 de copii care au plecat din spital la finalul lunii noiembrie 1983, o mare parte, în special cei cu părinţi necunoscuţi, nu au ajuns la destinaţiile de transfer, fiind izolaţi pe un câmp şi lăsaţi să moară fără a fi înregistraţi” - se arată în denunțul făcut de IICMER și trimis Parchetului General, în 2017”.
În Căminul spital de la Siret a avut loc, vreme de doi, și un experiment cu un medicament creat de celebrul institut de gerontologie Ana Aslan, cobaii fiind copiii cu deficiențe psihomotorii. Totul pentru faima peste hotare a regimului comunist.
Conform Monografiei Spitalului de Neuropsihici Siret - scrisă de fostul director Grigorie Popescu și publicată după Revoluția din 1989 - Aslavitalul infantil a fost introdus în terapia spitalului pe un grup de 100 de subiecți. Savanții comuniști au lăudat rezultatele terapiei, dar studiile clinice paralele din Occident au arătat că era apă de ploaie.
Cazul Siret a fost primul documentat de istoricii de la IICCMER. Ei au trimis dosarul la Parchetul General pentru identificarea și trimiterea în judecată a celor vinovați. Procurorii au identificat o parte dintre lucrătorii de la Siret din perioada comunistă. Pe unii i-au și audiat, inclusiv pentru administrarea Aslavitalului. După șase ani de anchetă, dosarul a fost închis. Pe de o parte, pentru că arhiva a ars, pe de alta, pentru că nu au existat date că faptele unora dintre angajați ar reprezenta infracțiuni.
Căminul-spital Plătăreşti
În decembrie 2023, IICCMER a organizat o conferința de presă „Ocrotiți prin exterminare” în care a detaliat rezultatele cercetărilor privind decesul a 436 din totatlul de 881 de copii internați, în perioada februarie 1978 – iunie 1991, în Secția de minori a Căminului-spital Plătăreşti.
Conform actelor de deces, 436 de minori au decedat în timpul internării, iar 38 au decedat la scurt timp de la părăsirea Căminului.
Căminul-spital nr. 4 Plătăreşti, aflat la aproximativ 20 km de Bucureşti a fost înfiinţat în 1952, în incinta Mănăstirii din Plătărești, practic în chiliile mănăstirii și era destinat persoanelor adulte cu afecţiuni neuropsihiatrice cronice. Pentru că la nivelul municipiului București, în anii 70, nu exista o unitate de profil pentru minorii cu deficiențe, se ia decizia înființării unei secții speciale, într-o clădire nouă, special construită, care ținea administrativ de spital. Această secție de minori a funcționat între februarie 1978 și iunie 1991.
Comparativ cu investigațiile anterioare desfășurate de IICCMER pentru celelalte Cămine-spital care au existat pe teritoriul României în perioada regimului ilegitim și criminal comunist, în această investigație, IICCMER a solicitat medicilor un raport de analiză medicală a cazurilor din Căminul- spital nr. 4 Plătărești, pentru a demonstra, în fapt, că nu toți pacienții internați în Secție erau irecuperabili, cum, de asemenea, ridică suspiciuni durata de spitalizare scăzută și rata crescută a mortalității pentru un camin-spital în care sunt internați pacienți cu patologie cronică.
Totodată, IICCMER a anunțat în cadrul conferinței de presă că a depus un Denunţ la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, denunț ce conţine un număr de peste 1500 de file, probe privind organizarea unui regim caracterizat prin tratamente inumane și degradante aplicate minorilor internați în Căminul-spital nr. 4 Plătărești care au dus nemijlocit la decesul a 436 dintre ei, jumătate dintre cei internaţi şi și la provocarea de suferințe inimaginabile unui număr cel puțin la fel de mare de minori care au supraviețuit aceluiași regim.
Prezentul demers judiciar are la bază prevederile HG nr. 1372/2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea IICCMER, care fixează scopurile și atribuțiile acestei instituții. Astfel, la art. 2 lit. e din HG nr. 1372/2009 se arată că printre scopurile înființării IICCMER se numără și investigarea științifică și identificarea crimelor, abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum și sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situații de încălcare a legii.
,,Tratamentul administrat copiilor considerați „irecuperabili” din Căminele-spital a fost și el subscris politicii productiviste a regimului, care favoriza investițiile ce puteau aduce venituri, de preferință în valută, și de reducere uneori până aproape de zero a cheltuielilor fără impact economic.
Copiii în cauză, prin faptul că purtau eticheta de „irecuperabili”, ceea ce însemna că urmau să necesite asistență pe termen foarte lung sau chiar pe tot parcursul vieții, fără a discuta despre temeinicia medicală a încadrării lor într-o astfel de categorie, reprezentau pentru statul român de la acea vreme o cheltuială inutilă, având în vedere că cei mai mulți dintre ei erau considerați incapabili să îndeplinească cândva o muncă utilă din punct de vedere social. Pornind de la această situație, statul român comunist era deplin interesat în scăderea numerică a acestei categorii, prin orice mijloace, dar în principal prin tolerarea și încurajarea efectelor pe care le producea asupra acestor copii privarea sistematică de resurse și personal de specialitate.
Mai mult, plasarea acestor Cămine-spital sub autoritatea Ministerului Muncii și Ocrotirii Sociale urmărea două efecte majore. Primul, scoaterea acestor instituții de sub incidența legilor și regulamentelor specifice instituțiilor medicale, care prevedeau repercusiuni legale clare. Al doilea, ascunderea cifrelor mortalității din Căminele-spital. Personal nu am întâlnit până acum în niciunul dintre rapoartele de bilanț ale Ministerului Muncii date despre mortalitatea instituțiilor de asistență socială din subordinea sa, iar Ministerul Sănătății nu o consemna fiind în afara autorității sale’’, a precizat în cadrul conferinței istoricul Cosmina Popa, cercetător în cadrul Institutul de Istorie ,,Nicolae Iorga’’ al Academiei Române.
Europa Liberă: „Gheorghiu Panait, directorul Căminului Plătărești din anii 80, a trimis numeroase memorii către Ministerul Aprovizionării - spunea în scrisori că drumul Bucureşti - Plătăreşti (circa 20 de km) este deseori blocat de zăpezi și că spitalul nu are cum să se aprovizioneze.
Din cauza lipsei de căldură - spune fostul director într-una dintre scrisori - „copiii prezentau degerături ale extremităţilor şi ajungeau să moară «pur şi simplu din cauza frigului»”, pentru că „din cauza cotelor mici de combustibil uşor ce ni se repartizează lunar, temperatura în saloane nu poate depăşi 7-8 grade, iar spălarea lenjeriei se face foarte greu şi mai ales uscarea (spălătoria fiind complet mecanizată) fapt ce ne obligă să-i învelim cu lenjerie umezită care determină diferite boli care până la urmă duc la decese.” (sursa: Memoriu Gherorghiu Panait către Ministerul Aprovizionării, 23 decembrie 1985)
Niciunul dintre copii nu avea la dispoziţie suficiente schimburi; majoritatea erau ţinuţi mai mult dezbrăcaţi. De altfel, lipsa hainelor este un element comun găsit în toate spitalele cercetate pînă acum de IICCMER.
Situaţia se agravează în a doua jumătate a anilor ’80, când măsura raţionalizării consumului de gaze naturale şi energie electrică prevede o diminuare a consumului cu 30%. (…)
Mai mult, sistemul de evaluare aplicat în Căminul-Spital Plătărești clasifica copiii drept „nerecuperabili” cu ușurință excesivă, spun istoricii IICCMER care au cercetat documentele găsite la spital.
Această etichetare precoce a copiilor proveniți din medii defavorizate sau instituții precare îi împiedica să beneficieze de programe de recuperare adecvate și îi condamna la un parcurs dificil și nesigur.
Hotărârile Comisiei Județene de Ocrotire a Minorilor în privința repartizării copiilor către Căminul-Spital Plătărești echivalau cu sentințe severe și pe termen nelimitat, afirmă istoricii.
În realitate, internarea, care se făcea pe termen nelimitat, era adesea o condamnare pe viață sau chiar la moarte. Transferurile către secția de adulți din cadrul aceleiași instituții, în cazul supraviețuitorilor, se făceau la majorat.
În 1984, a existat o inițiativă de reevaluare și transferare a unor minori spre centre de recuperare. Datele arată că doar 14 dintre cei internați au beneficiat de această posibilitate.
Printre cei care au ajuns la Plătărești au fost copii de generali, ingineri, actori sau pictori. Toți aveau deficiențe și nu erau „bine-văzuți” de sistemul care considera că nu corespund cerințelor. Mai mult, partidul comunist român avea nevoie de oameni ai muncii activi, iar un copil cu probleme însemna concedii medicale și extragerea părinților din câmpul muncii - ceva total inacceptabil pentru regim.
Pe 29 februarie 1978, ora 14:30, a fost internat primul minor la secția de copii. Era Luiza Bugeac, în vârstă de 17 ani, născută în București pe 30 mai 1960. Diagnosticul ei: leuconevraxită și debilitate mintală, boli care necesitau tratament continuu. (…)
După 34 de ani, o instituție a statului trimite Parchetului General un denunț de 120 de pagini cu mărturii și probe care demonstrează, spun istoricii-anchetatori, exterminarea unei categorii sociale lipsite de apărare. Un sistem pus la punct de statul comunist și întreținut și de oamenii simpli care au lucrat în cămin.
În perioada de funcționare, între februarie 1978-iunie 1991, Căminul Spital nr. 4 Plătărești a fost condus de doi directori, Gheorghiu Panait (februarie 1978-iunie 1986) și Ioana Melinte (iulie 1986 – iulie 1991).
Gheorghiu Panait, primul director, a lăsat mărturii scrise despre ceea ce se întâmpla de fapt în spital. Documentele lui sunt probe esențiale 30 de ani mai târziu. Panait a murit între timp, directoarea care i-a urmat în funcție, Ioana Melinte, ar fi în viață.
„Din cei 436 de minori decedați la Plătărești, un număr de 208 au decedat în perioada în care la conducerea Căminului-spital nr. 4 Plătăreşti s-a aflat Ioana Melinte, în calitate de medic-director. În această funcţie, prin acţiuni şi inacţiuni sistematice, a contribuit la decesul celor 208 minori, la care se adaugă aproximativ 160 de minori decedaţi în perioada în care aceasta a activat ca medic principal neuropsihiatru la secţia pentru minori a Căminului-spital”, se arată în denunțul IICCMER.
„Mai putem afirma, fără dubiu, faptul că o bună parte din mâncarea destinată beneficiarilor era sustrasă în mod constant de către angajaţii centrului, de multe ori cu complicitatea conducerii. Pot fi invocate aici sancţiunile aplicate angajaţilor, prezente în dări de seama sau dosarele personale”, se mai arată în documentul trimis de IICCMER la Parchetul General.”
Lagărele lui Ceaușescu, ep.5 | Ce s-a ales de copiii de la căminul-spital de la Sighet
