Cioran

L-am cunoscut cu aproximativ doi ani înainte de declanșarea teribilei sale boli. Spre surprinderea mea, mă ruga să vorbim exclusiv românește, chiar dacă el mai strecura, din reflex, câte o expresie franțuzească. Am urcat în apartamentul din mansarda lui, în centrul Parisului, care mi s-a părut orice dar nu sărăcăcioasă. Austeră. La a doua întâlnire, am fost să mâncăm la un restaurant din apropiere. 

- A fost fratele meu, Aurel, în vizită la mine. L-am dus să vadă, bien sûr, turnul Eiffel, când, la un moment dat, forfotă. Donc. Un tânăr tocmai dorea să se sinucidă, aruncându-se de la ultimul etaj. Era aproape de mine și l-am auzit spunând: "Viața nu are niciun rost. Am citit asta și la Cioran!" "Cioran sunt eu!", m-am trezit spunând. Tânărul: păi să ne aruncăm împreună! Nu pot azi. Îl am în vizită pe fratele meu din România. A primit greu viza... În fața acestei banale fundamentări a refuzului unui gest extrem, a renunțat.

- Probabil că a făcut-o după aceea, de pe un pod peste Sena.

- Probabil...

- Și prietenul Dumneavoastră, Petre Țuțea, împins de durere, mi-a mărturisit că în toiul nopții i-a trecut prin gând să se arunce de la etajul opt.

- Cum așa?

- Eu, tânăr tembel, l-am întrebat: "Și de ce nu ai făcut-o, nea Petrache?"

- Nu am vrut să ai probleme cu Poliția, să dai declarații, să...

- Grozav! Înseamnă că Vă iubea, Radu! 

După prânz, am mai stat pe bancă, în Jardin du Luxembourg, câteva ore. La ultima întâlnire - mă avertizaseră Monica Lovinescu și Virgil Ierunca -, când deja semnele bolii psihice se puteau deja vedea, nițel, mi-a dăruit, cu autograf, volumul lui retipărit anastatic, "Schimbarea la față a României". Se vede că este fiu de preot, mi-am zis...

Dumnezeu să îl odihnească!