Falimentul memorial (despre vânzătorii de trecut)

Legea Vexler face valuri: indignare, revoltă, contestații, porniri patriotice, înjurături și pusee antisemite abia mascate. Deloc surprinzător. Principial, ca unul care m-am opus public Legii 217 din 2015, nu cred în istoriografia dictată prin lege, în exegeza securizată sub amenințarea penală, în transformarea trecutului într-un teritoriu supravegheat de procurori. Istoria trebuie cercetată, predată, discutată, nu păzită cu bastonul normativ la intrarea în arhivă. Acolo unde începe frica de a interpreta, se termină știința istorică. Iar unde nu mai ai voie să întrebi, să distingi, să contextualizezi, să compari și să verifici, rămâne doar pedagogia administrativă a cumințeniei. Adică opusul memoriei vii.

Numai că o lege proastă sau discutabilă nu îi transformă automat în martiri ai libertății pe cei care o contestă. Unii dintre adversarii ei vocali nu apără libertatea cercetării, ci propriile fantasme identitare. Nu îi interesează nuanța, ci reabilitarea. Nu îi doare abuzul juridic posibil, ci imposibilitatea de a recircula, sub ambalaj patriotic, vechile otrăvuri. Nu vor istorie liberă, ci istorie capturată de partea cealaltă. De aceea, în vacarmul actual, trebuie spus simultan: da, statul nu trebuie să scrie istoria prin lege; nu, antisemitismul nu este opinie; da, libertatea de expresie trebuie apărată; nu, cultul criminalilor politici nu este memorie; da, trecutul trebuie scos din mâna activiștilor de serviciu; nu, trecutul nu trebuie livrat aventurierilor resentimentari care confundă arhiva cu altarul și martirajul cu marketingul.

Problema reală este falimentul memorial al României. Timp de peste trei decenii, nu am construit o cultură publică solidă a trecutului recent și nici a interbelicului. Nu am predat cum trebuie comunismul. Nu am explicat fascismul românesc fără isterie și fără fard. Nu am pus în relație crimele, complicitățile, iluziile, oportunismele, lașitățile și eroismele. Nu am făcut muzee pe măsura suferinței. Nu am educat reflexul documentului. În schimb, am lăsat memoria pe mâna campaniilor, a politicienilor flămânzi de poze lângă victime, a ONG-urilor dependente de subvenții simbolice și a comercianților de trecut, specializați în ambalarea suferinței în funcție de sezonul electoral. Rezultatul: când apare o lege, societatea nu are anticorpi. Unii aplaudă penalizarea ca pe o igienizare morală. Alții urlă că li se fură țara, când, de fapt, li se cere doar să nu mai vândă minciuni cu panglică tricoloră.

Aici se află punctul nevralgic, mereu ocolit din teamă, comoditate sau calcul: nu folosim aceeași măsură în legătură cu Shoah-ul și Gulag-ul. Fără a relativiza în vreun fel specificul exterminării evreilor și a romilor în timpul nazismului și al aliaților săi, inclusiv responsabilitățile românești, trebuie spus că memoria comunismului nu beneficiază de aceeași densitate instituțională, pedagogică și juridico-simbolică. Antisemitismul este, pe bună dreptate, sancționat moral și legal; nostalgia comunistă trece adesea drept pitoresc biografic, opțiune socială sau melancolie după „siguranța” de altădată. Cultul fascismului este identificat rapid ca pericol public; cultul comunismului se strecoară încă aproape senin prin manuale incomplete, reflexe de limbaj, iconografii pop, glume de cartier și admirații discrete pentru „ordinea” dictaturii. Or, o cultură a memoriei care apără selectiv victimele ajunge, inevitabil, să le folosească pe unele împotriva altora. Iar aceasta nu mai este memorie, ci contabilitate morală cu două registre.

De aici indecența majoră: memoria victimelor este folosită fără a fi slujită. Evreii exterminați, romii deportați, deținuții politici, țăranii împușcați, preoții anchetați, intelectualii zdrobiți, partizanii aruncați în gropi, copiii uciși în centre-spital, femeile umilite de statul totalitar — toți sunt convocați, pe rând, ca martori muți în procesele noastre de imagine. Unii îi folosesc pentru a cere mai multă lege. Alții, pentru a cere mai puțină rușine. Aproape nimeni nu întreabă ce pretinde, de fapt, memoria lor: adevăr, rigoare, instituții, manuale, muzee, cercetare, decență, discernământ. Nu lozinci. Nu isterii. Nu dreptul de a confunda libertatea cu reabilitarea răului.

Cine are voie să administreze trecutul? Răspunsul corect este: nimeni singur. Nici statul, nici strada, nici partidul, nici comunitatea rănită, nici majoritatea, nici institutul, nici influencerul de arhivă, nici nostalgicii cu crucea într-o mână și citatul fals în cealaltă. Trecutul nu se administrează ca o parcare publică și nu se închiriază pe ore de talk-show. El se cercetează, se plânge, se discută, se predă, se expune, se contrazice, se lasă să doară. Când îl reduci la lege, îl usuci. Când îl reduci la mit, îl falsifici. Când îl reduci la capital politic, îl vinzi. Iar vânzătorii de trecut sunt, moral vorbind, mai periculoși decât ignoranții: aceștia din urmă nu știu; primii știu suficient cât să manipuleze.

Opoziția față de o lege cu formulări problematice trebuie dusă cu instrumente curate. Nu cu ambiguități patriotarde. Nu cu insinuări antisemite. Nu cu recuperări legionaroide pe sub masă. Nu cu lacrimi false pentru libertatea de expresie, vărsate de oameni care, dacă ar putea, ar înlocui imediat cenzura altora cu propria lor poliție simbolică. Libertatea istoriei nu se apără prin minciună, după cum demnitatea victimelor nu se apără prin lene juridică. Avem nevoie de criterii, nu de reflexe; de distincții, nu de tabere; de instituții memoriale, nu de tribunale ale memoriei; de manuale bune, nu de rechizitorii mascate pedagogic; de arhive deschise, nu de sentințe emoționale.

O societate matură nu se teme de propriii morți. Nu îi ascunde, nu îi cosmetizează, nu îi exploatează, nu îi scoate la paradă și nu îi pune să voteze postum. Îi ascultă. Iar ascultarea morților cere liniște, nu vacarm. Cere cunoaștere, nu parolă ideologică. Cere recunoașterea faptului că România a avut victime, călăi, complici, profitori, lași, eroi și foarte mulți oameni prinși între frică și supraviețuire. Această complexitate nu scuză nimic, dar explică mult. Fără ea, nu avem memorie, ci propagandă inversată. Nu avem istorie, ci dosar de presă. Nu avem conștiință, ci tabere înarmate cu morți selectați convenabil.

În concluzie, da: nu vreau istorie penală. Dar nici bazar memorial. Nu vreau procurori ai interpretării. Dar nici samsari ai suferinței. Nu vreau legi care să țină loc de cultură istorică. Dar nici libertatea toxică de a reambala fascismul, antisemitismul sau cultul violenței politice în hârtie de cadou național. Și, mai ales, nu vreau o memorie cu două măsuri: vigilentă față de Shoah, somnolentă față de Gulag; severă cu antisemitismul, indulgentă cu nostalgia comunistă; rapidă în a identifica extremismul brun, ezitantă când se întâlnește cu extremismul roșu. Între aceste imposturi — memoria administrată, memoria vândută și memoria selectivă — se află singura cale onorabilă: adevărul greu, documentat, neconvenabil, uneori usturător, dar eliberator. Restul este zgomot. Iar zgomotul, știm prea bine, este metoda preferată a celor care nu vor ca istoria să vorbească.

Doxa!