"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Revoluția anticomunistă din Ungaria răbufnește la 23 octombrie 1956, pe fundalul persecuțiilor staliniste din ce în ce mai pronunțate. După numai câteva zile, la 30 octombrie (în timp ce, la Budapesta, situația degenera letal, via Moscova, Revoluția urmând a fi zdrobită de șenilele tancurilor rusești), studenții din Timișoara reușesc o lovitură de proporții la adresa regimului: fentând vigilența Securității, peste 2000 de tineri (jumătate din numărul studenților timișoreni) organizează o amplă manifestație anticomunistă în cadrul căreia își declară public susținerea pentru cauza studențimii maghiare. Mai mult, solicită ca trupele rusești să părăsească teritoriul României și cer eliminarea obligativității studierii limbii ruse. Vocea lor a fost o rază de lumină vie.
Așa ceva era de neconceput în România acelor ani și cu atât mai puțin într-un astfel de context. Represiunea va fi imediată și de o brutalitate exemplară, cei mai mulți dintre studenți înfundând, după torturile din anchete, pușcăriile și lagărele patriei comuniste, de unde unii nu s-au mai întors niciodată.
Destructurând rapid și fără pic de scrupule rezistența de la Timișoara, atenția Securității rămâne ațintită asupra mediilor studențești din București de unde se aștepta la o reacție similară. Și aceasta chiar era planificată pentru data de 7 noiembrie, când un grup de studenți (printre care Marcel Petrișor și Alexandru Ivasiuc) intenționa să organizeze o manifestație anticomunistă în Piața Universității, cu aceleași revendicări ca la Timișoara.
Despre acest plan, cât și despre urmările sale, care nu s-au lăsat așteptate, am discutat pe larg (detalii AICI) cu unul dintre protagoniști – medicul Constantin Iliescu (92 ani / foto sus), care în toamna lui ‘56 era student în anul al IV-lea la Facultatea de Medicină Generală.
”Nu eram mulți, eram chiar puțini. Realitățile din jurul nostru se dovedeau strivitoare, nimic nu încuraja astfel de atitudini. Ne aflam în plină teroare comunistă, cu toții știam de valurile de arestări, de persecuțiile regimului. În general, n-aveam niciunul îndrăzneala să mergem prea departe decât cu gândurile. Acum voiam să ne învingem teama, să ieșim în stradă și să spunem ce gândim”, a punctat.
Manifestația nu a mai avut loc. La 5 noiembrie, cu două zile înaintea datei stabilite, Securitatea a intervenit în forță și reprezentanții grupului au fost arestați la grămadă. Brutalitățile și torturile din anchete aveau să atingă culmi ale sălbăticiei și sadismului. Întruchipând un monument de modestie, domnul Iliescu a evitat să intre în detalii, dar m-a asigurat că tuturor studenților bucureșteni arestați le-a fost alocat exact același tip de tratament despre care regretatul Marcel Petrișor (foto jos) mi-a relatat, într-un interviu înregistrat în urmă cu opt ani (detalii AICI), că i-a fost alocat lui Alexandru Ivasiuc. În aceste condiții, pentru ca cititorii să înțeleagă mai bine la ce mă refer, în cele ce urmează voi prezenta un fragment din interviul amintit.
Cum a fost torturat Ivasiuc
Marcel Petrișor: Imediat după arestare, când securiştii m-au dus în beciurile de la Interne, mi-au luat şireturile şi mi-au făcut înscrierea în celulă deopotrivă cu celelalte proceduri. Apoi m-au împins pe scări până la unul dintre etaje şi au deschis uşa unui birou spaţios. Vă mărturisesc că am înţepenit când am văzut sala aceea...
Acolo erau două mese dispuse în colţurile îndepărtate, iar Enoiu se plimba rânjind prin încăpere, total dezbrăcat de la brâu în sus, în timp ce şoldurile şi picioarele îi erau acoperite de un cearșaf stropit cu sânge, care avea rolul de a-i păstra curaţi pantalonii uniformei. Pe parchet erau dâre goase de sânge. Ce mai... un spectacol de abator modern, dom'le!
Bietul Saşa Ivasiuc zăcea prăbuşit într-un colţ, dar nu l-am putut recunoaşte din prima clipă, fiindcă părea un şomoiog de zdrenţe care sângera. Am observat că era înconjurat de vreo opt vlăjgani înarmaţi cu bâte împletite, speciale. Îl masacraseră... Ivasiuc fusese călcat în picioare şi lovit în cap cu bâtele până când îşi pierduse cunoştinţa.
Gheorghe Enoiu – supranumit „Măcelarul de la Interne” – era regizorul animalic al acelui masacru. La un moment dat, Enoiu l-a apucat pe Ivasiuc de păr, i-a ridicat spre mine faţa tumefiată şi m-a întrebat, fixându-mă cu ochii lui inexpresivi, bovini
– Bă, tu-l cunoşti p-ăsta?
În acel moment, mi-am dat seama că bucata aia de carne vie era Ivasiuc, dar am negat că l-aş cunoaşte. Atunci, Enoiu i-a poruncit unui sergent:
– Ia aruncă, bă, două găleţi peste leşinat, ca să-l recunoască ăsta!
Zis şi făcut. Apa rece ca gheaţa l-a readus în simţiri pe Ivasiuc. Enoiu l-a înhăţat din nou de păr, cu un gest brutal, şi i-a ridicat capul încă șiroind de sânge. De data aceasta, Măcelarul l-a întrebat pe Alexandru Ivasiuc, indicându-mă cu degetul:
– Bă, 'da tu-l cunoşti p-ăsta?
Înainte ca victima să poată articula vreun răspuns, orişicare, Enoiu a dat drumul părului din strânsoarea pumnului, astfel că Saşa s-a izbit cu fruntea de duşumea. După aceea a început bătaia mea, care a durat săptămâni întregi”.
Două sinucideri
Revenind la domnul Constantin Iliescu, în prezentul articol vă voi prezenta o serie de fragmente din interviul amintit în care dânsul relatează despre cum se murea la Jilava, marea închisoare de tranzit:
Răzvan Gheorghe: Mureau mulți deținuți la Jilava?
Constantin Iliescu: Mureau destui, asta era inevitabil în condițiile de acolo. Se știa că mor oameni, au murit și de la noi din cameră. Lucrurile astea erau cunoscute de toată lumea. Am avut și două cazuri așa, mai speciale. Un băiat de vreo 35 de ani – Negrea, student la Filologie – s-a spânzurat în celulă. Fusese supus unor brutalități cumplite, ajunsese delabrat mintal. S-a spânzurat în toiul nopții, noi dormeam și n-am prins de veste. Avea patul lângă fereastră, sus-sus, la nivelul al treilea – paturile erau etajate pe trei niveluri. Până jos să tot fi fost aproape 2 metri. Și-a pus cureaua de gât, a prins-o cât de bine a putut și aia a fost… Dimineață l-am găsit țeapăn, atârna lângă noi. În cameră s-a mai spânzurat un student, care a procedat la fel ca Negrea, dar am uitat cum îl chema.
Cu toate acestea, ia în calcul și că, în raport cu ce se întâmpla în Casimcă (detalii AICI), noi am avut totuși un regim oarecum acceptabil. Nu mai era chiar ca în ‘48-‘49, dar de Neagra tot nu scăpa nimeni.
Vestibulul morții
Mulți deținuți au pierit măcinați de tuberculoză, întregul mediu era infestat cu bacilul Koch. Cum să-ți reziste organismul în condițiile alea mizerabile, fără hrană adecvată și fără o asistență medicală reală? Doar tinerii aveau o șansă.
La un moment dat și pe mine m-a doborât boala, eram vlăguit cu totul. Atunci m-au băgat în camera tuberculoșilor unde am văzut multă moarte și suferință. În perioada aia se murea pe capete de tuberculoză, mai ales bătrânii, care suportau foarte greu regimul carceral. Puterea lor de a se adapta era foarte, foarte scăzută. În genere, dacă aveai peste 60 de ani nu mai ieșeai de-acolo decât cu picioarele-nainte. Pentru bătrâni, camera tuberculoșilor era un vestibul al morții. Oricum, de-acolo nu mai ieșeai întreg, asta-i o certitudine. Ieșeai dărâmat ca vai de tine, cu plămânii distruși, cu ficatul praf, cu probleme psihice… Obligatoriu, rămâneai cel puțin cu o tară fizică. Ce să mai vorbim despre cele psihice?
