"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Actualmente ofițer de informații, Denys a fost cercetaș al brigăzii operaționale a 15-a ”Kara-Dah”. Poartă indicativul ”Yevrey” (Evreul). Înainte de invazia rusească la scară largă, era marinar și deținea propria afacere. Cu toate acestea, imediat după 24 februarie 2022, Denys și fratele său au pus mâna pe arme și s-au înrolat în Forțele de Apărare ale Ucrainei.
În timpul sângeroaselor încleștări din direcția Zaporizhzhia, Denys și unitatea lui au nimerit într-un veritabil iad pe pământ. Au fost atacați de drone și artilerie, cei mai mulți murind. Denys a fost grav rănit – suflul unei explozii i-a amputat un picior, celălalt fiind afectat de schije. Puținii supraviețuitori din unitatea sa l-au considerat mort.
Timp de 11 zile, deși aflat în pragul pieirii, pierzând mult sânge, ”Evreul” a rămas într-un șanț, reușind să respingă mai multe atacuri ale unor efective rusești.
Danys și-a dezvăluit povestea într-un interviu acordat Pressing, un canal ucrainean de YouTube – detalii AICI.
Cu poza lui Putin pe noptieră
Denys s-a născut la Odesa, într-o familie de limbă rusă. Își amintește că mama sa a fost o înfocată susținătoare a lui Putin. Totuși, el spune că întotdeauna a știut și a înțeles cine este cu adevărat Putin: un dictator și un criminal în masă.
”Mama mea credea în Dumnezeu și în Putin. Din această cauză, eu și fratele meu n-am prea crezut în Dumnezeu și nu am fost atrași de religie. Pe Dumnezeu aveam să-l găsesc altfel. Putin nu ne-a plăcut niciodată. Ea pusese și o poză cu Putin pe noptieră. Și pe hol avea un portret uriaș al lui. Am avut un conflict constant cu ea. A murit de cancer”, relatează ofițerul de informații.
Invazia rusească
Din primele momente ale invaziei rusești, Denys și fratele său au hotărât să-și apere țara. Încă din a doua sau a treia zi, stăteau la coadă la biroul de înrolare militară. În perioada aceea erau mulți voluntari, așa că, cei de la birou au notat numele fraților și le-au spus că vor fi telefonați în perioada imediat următoare. Însă nu au mai fost contactați. În aceste condiții, fratele său a început să activeze în cadrul apărării teritoriale, iar Denys s-a prezentat la Garda Națională și a cerut să fie înrolat.
”Orcii nu au putut să-mi frângă spiritul”
”Știam că oamenii sunt sfâșiați în război, că mor în chinuri… Îmi imaginam lucruri diferite, însă niciodată nu mi-am închipuit că voi rămâne fără un picior… Dar, în ciuda acestei situații, orcii nu au putut să-mi frângă spiritul. După răni și după toate câte le-am experimentat, cred că am devenit mai puternic. Evident că nu e deloc plăcut că am ajuns așa. Mi-am amintit cum priveam eu oamenii cu dizabilități și mi-am dat seama cum mă privesc alții acum pe mine…
Apreciez viața în fiecare zi. Am fost norocos. Mulți alții se întorc în sicriu de pe front. Eu m-am întors viu. Supraviețuiești și începi să te bucuri de soare. E plăcut să văd casa, marea și copiii. Nu am nevoie de altceva. Nu am nevoie de milioane, de case… Am nevoie doar ca fiul meu și nepoții mei să trăiască și să fie sănătoși”, spune ”Evreul”.
”New York”. O poziție imposibilă
Deși cercetaș, uneori Denys a trebuit să ia parte la asaltarea pozițiilor inamice. Într-o astfel de împrejurare, a făcut parte dintr-un grup care a încercat să mențină o poziție intens atacată de ruși – un șanț destul de ”spațios”, având în vedere că alte poziții sunt în general ”găuri de iepure” pe care obuzele le îngropau cu ușurință, cum de altfel îi îngroapă și pe soldații din ele.
La 4 dimineața, îndreptându-se spre această poziție, Denys era conștient că s-ar fi putut afla pe un drum fără de întoarcere. Zilnic mureau militari ucraineni pentru a o menține. Mai mult, recent, acolo muriseră patru prieteni apropiați de-ai lui.
”Rușii ne-au lovit cu tot ce aveau – drone de atac, artilerie, sisteme de lansare rachete multiple, gaz otrăvitor și așa mai departe”, explică ”Evreul”.
Când Denys și ceilalți militari au ajuns în punctul cu pricina, au debarcat din mașină sub explozii de grenade, dronele rusești atacând în permanență. În scurt timp, comandantul companiei a fost grav rănit, fiind evacuat. Cu toate acestea, comandantul era singurul care avea informații despre locația fiecărui soldat din companie. Tot el era responsabil de programul serviciului de luptă, de evacuarea răniților și a morților.
Aflându-se în permanență sub foc inamic, Denys și doi dintre camarazii săi (cu indicativele ”Donbas” și ”Alabay”) abia au reușit să răzbească până la șanț. Poziția ar fi trebuit predată altor doi soldați, unul dintre aceștia purtând indicativul ”Pașa” (în vârstă de 54 ani).
Având numele operativ ”New York”, șanțul în care se afla Denys era situat la aproximativ 170 de metri de o altă poziție apărată cu greu de ucraineni, numită ”Roma”. În aceste condiții, ”Evreul” și camarazii săi nu doar că s-au apărat cu disperare, respingând atac după atac, dar au trebuit și să-i împiedice pe ruși să-i ocolească și să se apropie de ”Roma”. Pentru că, dacă ”Roma” ar fi căzut, singura ieșire din ”New York” ar fi fost blocată, toate celelalte rute din jur fiind minate.
”Am rămas fără un picior”
”În a doua zi, fagoții (se referă la ruși – n. red.) s-au hotărât să ne gazeze. Gazul e lansat din dronă, aproape că nu se aude. E într-atât de toxic, încât începi să te sufoci și de la o jumătate de răsuflare – lacrimi, tuse convulsivă, dureri în piept, atacuri de panică și așa mai departe. Am auzit dronele deasupra noastră. Știind ce urma, am ieșit din șanț și am încercat să fugim, căutând cu disperare un nou adăpost, însă fără succes. Exploziile ne-au cutremurat, aruncându-ne le pământ. ‹Pașa› a fost rănit foarte grav și eu la fel… am rămas fără un picior”, relatează Denys.
Cercetașul s-a târât înapoi în șanț, peste trupurile însângerate ale camarazilor care nu reușiseră să iasă. O perioadă, dronele au încercat să-l lichideze, dar a scăpat de suflul ucigător al grenadelor. Sângera abundent. Și-a montat imediat un turnichet la piciorul rănit și un altul deasupra amputației de la celălalt picior, pentru a opri hemoragia.
”Din păcate, prietenii mei Alabay și Donbas fuseseră uciși. Am petrecut încă 11 zile cu trupurile lor. Am mâncat, am băut și am dormit acolo, lângă ei”, spune Denys, apoi tace dintr-odată. E clar că îi este foarte greu să vorbească despre asta.
Trădătorul
Grav rănit, ”Pașa” a zăcut o perioadă îndelungată la marginea șanțului, timp în care Denys se târa până la el ca să-l trateze și să-l ajute cu orice putea, inclusiv cu necesitățile fiziologice. Așadar, doi soldați au fost uciși, iar alți doi au fost răniți. Însă acolo s-a mai aflat și un al cincilea soldat – cel care predase obiectivul către grupul lui Denys.
Ulterior, analizând situația și întorcând-o pe toate fețele, ”Pașa” și Denis au ajuns la concluzia că respectivul era un trădător. Nimeni nu știa din ce companie făcea parte. În timpul atacului cu gaz, individul nu a ieșit din șanț. Probabil că avea o mască de gaze, deși ceilalți nu aveau. Când Denys (rănit și sângerând masiv) i-a cerut soldatului misterios să-i dea un turnichet aflat în apropiere, acesta a refuzat. În plus, când ”Pașa” și-a venit în fire, respectivul a refuzat să-l ajute să ajungă în șanț. Mai mult, a refuzat să raporteze prin radio că în acea poziție sunt răniți și morți.
”Până la urmă, individul a înțeles că, în curând, rușii vor lua din nou cu asalt pozițiile. Așa că a așteptat momentul potrivit pentru a se face nevăzut. A dispărut într-o noapte, când s-a întâmplat să fie o oră de liniște, luând cu el toate walkie-talki-urile și o cameră termică. Așa că am rămas fără comunicare, răniți și neputând să ne mișcăm. Am fost șocați de comportamentul lui, care este încă un mister pentru noi, pentru că, de fapt, nu avem trădători, toți suntem uniți de o singură idee, așa că avem încredere în toată lumea. De exemplu, pe ‹Pașa› l-am întâlnit chiar în ziua aceea, când am luat în primire poziția, dar el a devenit imediat fratele meu. Prin urmare, credem că acel trădător a lucrat pentru Rusia”, explică Denys.
”Am crezut că am murit deja și că acesta e iadul nostru etern”
După aceea, ”Pașa” și Denys au rămas 11 zile în acel șanț parțial întărit cu niște bușteni. ”Pașa” abia dacă se putea mișca, iar ”Evreul” nu a putut decât să se târască.
”Piciorul drept mi-a fost smuls de sub tibie, dar a rămas atârnat, așa că am încercat să țin cele două cioturi împreună. Știam că îmi pierdusem piciorul, însă încercam să reduc din sângerare. Am fixat turnichetul cât mai aproape de rană, dar sângele nu s-a oprit. Am mai montat un turnichet și abia atunci s-a oprit sângerarea. Nu am mai simțit durere. Am fost norocos că era iarnă. Dacă s-ar fi întâmplat vara, nu cred că organismul meu ar fi făcut față infecției”, își amintește Denys.
”Mi se părea că ăla era iadul și că noi ne vom petrece veșnicia aici, așteptând o evacuare care nu se va întâmpla niciodată”
”Totuși, mai rea decât durerea e deshidratarea. Ești pe moarte, însetat și uscat. Aveam oarece provizii de hrană, dar nu și apă. Apa s-a terminat în prima zi. Când ești rănit, bei mult, ai nevoie de hidratare. În câteva zile, ne-am confruntat cu o deshidratare critică. În tot acest timp am trăit de la o noapte la alta, pentru că numai nopțile bombardamentele se mai atenuau cât de cât. La un moment dat, m-am gândit că totul era foarte ciudat – de parcă noaptea asta ar dura pentru totdeauna. Și i-am spus lui ‹Pașa› despre chestia asta, iar el mi-a răspuns:
– N-am vrut să-ți spun, dar suntem deja morți.
Și m-am uitat în jur – peste tot murdărie, șobolani, șerpi, totul era acoperit de sângele nostru și al prietenilor noștri, ale căror trupuri moarte zăceau acolo, în imediata noastră apropiere. Când și când, bezna era luminată de bombardamente. Și l-am crezut pe ‹Pașa›. Mi se părea că ăla era iadul și că noi ne vom petrece veșnicia aici, așteptând o evacuare care nu se va întâmpla niciodată. Dar până la urmă a venit dimineața și ne-am dat seama că halucinam de la deshidratare.
Minunea
În acel moment, s-a întâmplat o minune – picături mici de apă au prins să șiroiască pe buștenii ce întăreau șanțul. Ne-am udat degetele și le-am lins. În timp, am înjghebat niște recipiente astfel încât să colectăm puțină apă. Așa am supraviețuit. Cred că acea apă ne-a fost facilitată de niște forțe superioare, altfel nu-mi pot explica. În fiecare zi ne confruntam cu deshidratarea critică. A fost o dimineață în care eram cu totul disperați, nici măcar apa aia puțină nu se colectase, ca să ne umezim buzele… Deși iarnă, era o zi destul de caldă. Toată ziua ne-am rugat lui Dumnezeu să ne dea apă. La un moment dat, rușii au atacat puternic în direcția unei poziții vecine. Știam că acolo erau uciși frați ucraineni. Mi-a fost rușine să cer apă în acele clipe. M-am gândit că oricum Dumnezeu nu-mi va da apă, pentru că nu sunt special. Și chiar atunci a început să plouă. Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu există cu siguranță”, mărturisește Denys.
Vezi întregul interviu AICI
Foto deschidere: Denys și fosta sa companie
(VA URMA)
