Dubiul (predica pe scurt)

Toma zis impropriu necredinciosul este în centrul a mii de pagini de exegeză, de literatură, în picturi sau filme. Asemeni lui Iov, Iuda, a Fiului rătăcitor sau a lui Saul devenit Pavel, acest ucenic al lui Hristos provoacă la maxim, pune pe gânduri, scutură solzii certitudinilor de pe ochi, aparent contestă și, în general, spune lucruri nemaiauzite, îndrăznețe până la, tot aparent, nerușinare. El este însă același care a fost de față la învierea lui Lazăr, fratele Martei și al Mariei din Betania, dar nu și a Domnului la prima Lui arătare de după Învierea proprie, atunci când trece prin ușile încuiate. Nu știm cu exactitate pricina absenței lui. Poate era dus, pe fugă, lipit de ziduri și cu ochelari fumurii, la bancomat să mai scoată ceva bani pentru mâncarea fraților din contul prăduit de Iuda. Am putea spune însă că, alături de ceilalți Apostoli, știa cum „arată” generic o înviere, o trezire din somnul morții, revenirea la viață, motiv să vadă în întâlnirea cu Hristos înviat altminteri, Hristos istoric fiind, ecco!, mort, ceva ciudat, neconform, suspect de-a dreptul. Cum poate învia Hristos fără Hristos, cine să îi poruncească adică Domnului, precum Acesta lui Lazăr, să iasă afară? Cu toate că s-a bucurat de privilegiul învecinării cu El, nu făcea încă diferența dintre o înviere și alta, fiind astfel bulversat, confuz, cu dureri cumplite de cap. Bine, nu știa nici cum să tâlcuiască profețiile, iar de alegorie și paradox nici că auzise, cum nici nu-i trecea prin simțire faptul că Hristos va călca "moartea cu moartea", că va comite cea mai glorioasă tautologie din istoria umanității. Nimic din toate acestea. De aici și dubiul.

Pe acesta îl exprimă fără să nege fundamental „posibilitatea” învierii. Dimpotrivă. Repet: a fost martor nemijlocit la cea din Betania, dramatică, oglindă fidelă a celei care nu peste mult timp se va consuma în mormântul din afara zidurilor Ierusalimului. Alegoria, anticiparea prin prezent a viitorului, nu îi erau, cum spuneam, la îndemână. Prima arătare a Celui înviat nu a durat mult, așa încât Toma, întors între timp din oraș, află de la ceilalți, entuziaști în plină frică de represaliile autorităților, închiși în foișor: „Am văzut pe Domnul!” Se uită la ei ca la niște duși cu capul, ca unii care de atâta autocarantină ar fi căzut în dambla georgistă. Până să-i întrebe, ironic, despre tunelurile din Bucegi, le spune sec “condițiile” credinței lui, nedorind să intre în psihoza colectivă: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Ragazzi, avete capito? Curând însă, peste doar opt zile, Domnul reapare, de data asta Toma fiind de față ochi și urechi. Același scenariu: Înviatul trece prin ușile încuiate precum o nălucă. Cunoscând duhul lui Toma, tulburarea lui, îi spune cu blândețe, de unde tragem concluzia că demonstrația nu trebuie să fie obligatoriu de și în forță, cum cred unii moștenitori creștini ai sinedriului: “Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios!”

Cum știm, Toma nu are nevoie de “probele” cerute și exclamă rușinat-bucuros: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” Dar Domnul nu slăbește demonstrația: “Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” În traducerea valabilă mai ales azi: se uită că actul credinței nu exclude nesiguranța, deznădejdea, furia, neputința, lacrimile amare, cearta cu Dumnezeu, chiar până la batjocorirea numelui Său ruptura demonstrativă de El precum un copil/adolescent care nu vrea să vorbească cu părinții după o mare boacănă, transformând frica de pedeapsă (oricum, deloc aspră) în aroganță, în tăcere sfidătoare. Exact ca într-o mare și mistuitoare iubire. Că am trecut deja sau nu încă prin așa ceva, fiecare dintre noi are în viața de aici cel puțin o clipă cioraniană de durere camuflată în cinism, de nostalgie dată drept indiferență, de dor nemărturisit. În fine, nu obosesc să le spun studenților mei că teologia însăși este o știință a cunoașterii, una în care se pun întrebări, în care acestea din urmă sunt de-a dreptul obligatorii, credința nefiind o înșiruire de convingeri negândite, de dogme înșirate precum perlele pe ața minții și a sufletului deopotrivă. Ipoteza nu duce în chip necesar la ipotetic, la probabil, la un posibil mai curând imposibil, ca să mă exprim astfel, ci face parte din drumul către certitudine. Toma nu este un provocator cu orice preț, un Gică Contra, un banal comentator din social media care la oricare postare faci fie te trage de urechi că ai uitat o virgulă, fie că un cuvânt este scris anapoda – frecvent, și nu este o scuză, de un autocorector incorigibil –, fie că problema este mai complexă, că, pe scurt, el știe opusul corect. Nu, Toma ne încurajează, mai ales în epoca post-adevăr, să ne autochestionăm, să mai cercetăm, să mai citim, să umblăm cu întrebarea, pentru a folosi expresia filocalică. La urma urmelor, a avea dubii nu te face dubios. Ba din contra, motiv să afirmăm lămurit și tare la capătul tuturor îndoielilor care au dat credinței încredințarea:

Hristos a înviat!