Aroganța

Aroganța este cel mai mare dușman care locuiește într-un om, devenind a doua lui natură. În politică, asta se plătește scump. Din aroganță, poți lua măsuri tembele sau să amâni altele înțelepte, să pui la zid pe unii, capabili, și să-i promovezi pe cei care te laudă. Arogantul este cel mai nesigur și toxic personaj în funcții publice, laice sau religioase, în armată sau în universul cunoașterii.

Arogantul confundă stăpânirea de sine, conștiința propriei sale valori, cu diktatul, cu porunca și cu arbitrariul. Este un proces psihosomatic complex: pe baza unor premize neelucidate, te crezi brusc ca fiind peste alții. Cu drept de moarte și de viață.

Să recunoaștem: este o monstruozitate caracterială fundamental incompatibilă cu democrația, cu sinodalitatea, cu deciziile luate în grup, cu managementul oricărei firme sau comunități de credință. Oricât de neghiobi ar fi cei din jur, lumina proprie se stinge făcând uz impropriu de ea.

Mai ales dacă nu are o bază culturală, dacă se revendică din puterea motorului mașinii sau din extrasul de cont, dar și atunci când se bazează pe studii, diplome sau alte confirmări, aroganța ucide: pe șosele, în trafic, în instituții, sub cupola credinței sau a parlamentarismului, la ultimul etaj al companiei sau în alte, nebănuite, locuri.

În limbaj bisericesc, nu este deloc întâmplător, dar chiar deloc, că mândria este "temelia" tuturor nenorocirilor pe care le poate comite un om în raport cu sine și, mai ales, cu alții. Dacă te prinde demonul ăsta, te va alimenta cotidian, mai ales că acum are și instrumente tehnice ideale.

În fine, arogantul/mândrul va fi contra "elitelor" pe care le va diaboliza, știind că nu le va aparține veci, vehiculând așadar un discurs pe măsură. Trump este, din acest punct de vedere, un exemplu de manual. Alături, firește, de un Musk, mai ales când este "influențat".

Doxa!