Impozitul progresiv este în esență regresiv (o lectură social-teologică)

România, după eliminarea elitelor de către comuniști și tranziția furată de securiști, abia de două decenii în UE și cu mari inegalități sociale, nu doar între urban și rural, are nevoie, ca de aer, de clasa de mijloc, de Mittelklasse, de Middle Class, adică de acel segment care, prin bunăstarea produsă prin muncă proprie, finanțează sectorul terțiar, investește în educație, în cultură și sport, care merge la Biserică, vizitează mânăstirile și cumpără inclusiv cărți, opere de artă. Desigur, este jenant să repet lucruri arhicunoscute și validate.

Firește, când depășește o sumă-limită, de să zic un milion de euro/dolari pe an, cei din această categorie trebuie, prin impozitarea corectă, să semnalizeze solidaritatea, să finanțeze nemijlocit drumurile publice și alte nevoi colective. Asta însă nu se întâmplă mai niciunde în lumea liberă. De ce? Pentru că mai mulți bani, oricât de mulți, sunt plasați în fonduri de investiții, imobile și alte asemenea. Cu un cuvânt: nu doar că banul produce bani, dar face posibile și locuri de muncă, achitându-se astfel de datoria subsidiarității, oricâte voci ale resentimentului și invidiei se ridică. 

În ceea ce ne privește, România are un profil economic de țară specific: majoritatea dintre noi suntem proprietari ai celor patru pereți între care ne ducem existența. Este un beneficiu indirect al perioadei comuniste, mai precis a celei de după 1989 care a permis și încurajat, din nevoi curat financiare, cumpărarea locuințelor de către proprietari. Evident, a fost practicată și o formă de injustiție socială la scară istorică prin celebra lege 112/1995, cea care a făcut retrocedările nu doar lente, dar la rigoare imposibile. 

Una peste alta, cum ne-a arătat și recenta polarizare socială în perioada electorală, România trăiește de peste un secol pe baza unui conflict nestins între proletariat și burghezie, mult mai intens decât cel din interbelic dintre "țăran" și "orășean", dintre "arhaic" și "modern". Or, starea aceasta de fapt și de spirit se răzbună. Printre cei care simt răsuflarea ei în ceafă sunt chiar slujitorii de cult. Ei sunt acuzați de furt, de faptul că duc o viață opulentă etc. Nu spun, există și astfel de cazuri, scandaloase de-a dreptul, în funcție de caracter sau, mai precis, de lipsa acestuia. În general însă, un preot căsătorit este, legat de clasa de mijloc, un vector de creștere, de progres real al societății: școală bună pentru copii, meditații, ore de muzică, excursii în vederea descoperirii țării și a lumii etc. 

În fapt, teza nu este deloc nouă în sociologia religioasă modernă: odată cu Reforma, în mod eronat originată exclusiv în tezele lui Luther, ea fiind prezentă cu cel puțin un secol înainte, prin faptul că preoții ex-catolici au putut să aibă familie la vedere, legală, a pus bazele nu doar burgheziei și nu doar clasei de mijloc deja amintită de două ori până acum, ci inclusiv, precum analizează Habermas, societății civile. Clerul, indiferent de confesiune, da, și cel catolic, a prins curajul opiniei, a participat, chiar pe durata Reformei, beneficiind de invenția tiparului și apariția propagandei scripto-figurative, la disputele vremii, lăsând o amprentă indelebilă asupra chipului societății moderne pe care unii bravi teologi de-ai noștri, posesori de iPhone, o reduc la un termen pe care nu îl înțeleg, adică la secularizare. 

Toate acestea, ulterior, au putut fi securizate și fructificate prin politici fiscale echilibrate, astfel încât mai mult pentru o persoană nu înseamnă automat mai mult pentru societate, în condiții de impozitare ajunsă pedeapsă pentru succes, dar și în condițiile în care taxarea excesivă a bunăstării a dus și duce inclusiv azi la dezangajarea financiară din contractul social, la faliment sau, război de gherilă, la evaziune. Capitalismul, contrar analizei magistrale, da!, a lui Marx, nu poate fi corectat prin comunism, prin faptul că unul din zece muncește și ceilalți nouă își primesc salariul. Același cu cel al conducătorului "locomotivei". Nu poate exista egalitate de șanse dacă nu le folosesc toți, cum nu poate exista egalitate materială dacă unii se întorc pe cealaltă parte, sforăind sonor. 

Îmi cer scuze pentru acest demers divulgativ, la limită inevitabil simplist, mai ales că nu am citat nume și opere clasice ale domeniului, dar a înțelege cum funcționează circuitul economic este baza cetățeniei, baza obiectivă, antimitologică, a opțiunii politice și combustia planurilor (realiste) de viitor. Pentru a încheia: la ora actuală, cu profilul social al României, ținând cont că, ani de zile, banii trimiși de diaspora, precum moroșenii, ca să dau un exemplu colectiv - miliarde de euro!!! -, au ridicat România înaintea fondurilor europene de preaderare, că mult înjurații corporatiști, dar și cei care țin la suprafață IMM-urile, firmele de familie, plătind la zi taxele și eliberând bon fiscal, la un loc, au fost și sunt în continuare motorul nevăzut al unei prosperități din păcate distribuite inegal. A le tăia elanul, a o ține langa socialistoid, nu social, cu impozitul progresiv reprezintă calea scurtă și dramatică a regresului. 

În doar câțiva ani, precum în geopolitică, apărare sau alte domenii, o politică economică idioată păgubește o țară mai grav și mai adânc decât orice sau oricine. Putem să îi înjurăm pe "popi", revenind la ei, cât vrem: nu au specii speciale, slujesc uneori până mor în Altar, plătesc TVA ca toți ceilalți, își cresc copiii, își îngroapă inclusiv soțiile biruite de boală și de grija de a îi susține la maxim, renovează, civilizează, luminează, îndrumă și, în general, mai ales în raport cu ierarhia, frecvent sunt tratați drept proletarii supuși ai unei nomenklaturi abuzive. Iată de ce, când auziți tot felul de voci care cer impozitarea Bisericii, să știți că există doar două explicații: cei care propun asta ori nu știu, ori sunt ticăloși de-a dreptul. Ori se iau, pavlovian, după alții, lătrând la stele. 

Doxa!