"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Acest joc juridico-hermeneutic în jurul "Legii Vexler" este doar ilustrația unui proces deschis prost, dus înainte ca atare cu mari lacune și cultminând în politici memoriale șchioape. Chestiunea extremismului, printre care, firește, a antisemitismului este deja reglementă multiplu: de la Legea Fundamentală la Codul Penal și de la o Hotărâre de Urgență a Guvernului la o altă lege de acum un deceniu.
Nevoia de a reveni aproape ceremonial-periodic asupra temei arată, evident, deficitul educației istorice, dar asta se știa de la început prin faptul că, în mandatul lui Ion Iliescu, în 2004, era înființată comisia de studiere a Holocaustului, autoarea unui raport voluminos și apoi baza unui Institut în domeniu. Tema Gulagului comunist a fost tratată secundar, în primul mandat al lui Traian Băsescu, în 2006. Cu raport, condamnare simbolică și instituție guvernamentală cu tot.
Din experiențele de până acum, inclusiv dacă vedem cum au funcționat rotițele în cazul proiectului prezidențial "România educată", asemenea gesturi doar confirmă rezervele deja preexistente ale unora sau altora. O rezervă majoră, pe care am exprimat-o la rândul meu în epocă, a fost existența unei legislații privind antisemitismul, dar nu și una privind procomunismul, ca să spun astfel. Gustul amar că trecutul recent este tratat cu două măsuri diferite aveam să îl regăsesc și la un dizident german precum Joachim Gauck, fost Președinte federal. Dar nu doar la el.
Este un secret public că asocierea celor două crime în masă nu-i privită cu ochi buni de linia excepționalismului și unicității tragediei etnice a evreilor (dar și ale altor categorii, inclusiv social-medicale, precum cei cu forma severe de dizabilități). Or, de la un context istoric și zonal la altul, chestiunea trebui pusă nuanțat. Tocmai că la mijloc sunt destine aneantizate, nu le putem transforma în pretexte, abordarea trebuind, după o minte sănătoasă și corectă, să-i cuprindă pe toți cei care au suferit în cele două totalitarisme inclusiv pe aceeași stradă sau chiar în aceeași casă.
Din toată lupta asta, cine este mai relevant în fața morții, care sunt vinovații simbolici și/sau nemijlociți, care este statutul de victimă, mai mult sau mai puțin inocentă etc. - aceste aspecte au fost frecvent marginalizate prin ieșiri publice ale vârfurilor de propagandă din ambele direcții: unii au încercat să pună lințoliul uitării și oprobiului asupra unor întregi biografii de oameni de cultură din interbelicul românesc, în vreme ce alții văd încă în antisemitism rezultatul aducerii la putere a comunismului, mai întâi în Rusia apoi în restul Europei de Est.
Dacă în domenii tehnice, inclusiv în cele care țin de justiție, ne folosim de "scurtături", știind despre ce vorbim, în cazul acesta am rămas în linii mari la un nivel caricatural de receptare integrală a istoriei noastre recente. Iar din această confuzie, doar iarăși întărită de o Lege care nu aduce nimic fundamental nou care să nu fi fost deja pozitivat, se hrănesc suveraniștii, aiuriții de toate culorile. Spre satisfacția unei Rusii putiniste cultivând ca politică de stat schizofrenia memorială, Stalin fiind "eliberator" al Europei de holera nazistă, indiferent de ciuma dictaturii proletariatului pe care a instaurat-o ulterior.
Una peste alta, ținând cont inclusiv sau mai ales de munca enormă a istoriografiei noastre de după 1989, de publicarea a sute de mii de pagini din arhivele regimului abuziv, de alte mii de pagini de memorialistică, de tentativele traducerii traumei istorice inclusiv în termeni artistici, la ora actuală stăm încă foarte prost: din 2020 nu s-au mai făcut săpături arheologice privind victimele, IICCMER încheind astfel efortul doar aparent minor și chiar gratuit în ochii unora, de a contrazice pe cei care văd în comunism doar o ideea bună aplicată prost; organele judiciare au închis toate dosarele, cel mai mare, la care am lucrat, fiind plângerea penală privind cele câteva mii de victime minore din căminele-spital; nu s-a înaintat mai deloc în direcția unui Muzeu al Crimelor Comunismului, cum nici unul privind Holocaustul nu avem în București. În schimb o ținem langa, neacademic vorbind, dacă o stradă sau liceu să poarte numele lui Mircea Vulcănescu sau Petre Țuțea. Or, zgândărirea sensibilității difuze a unei societăți încă nereașezate nu ține loc de educație civică. Dimpotrivă.
Radicalizarea și polarizarea aferentă ei la care am asistat mai ales în aceste luni electorale - cu preluarea tuturor obsesiilor: străinii care ne fură, dacismul liber, voievozii, ortodoxismul care a concurat și o face și acum pe față Ortodoxia etc. - reprezintă nu în ultimul rând plata pentru politizarea excesivă a tematicii memoriale, de la nivel executiv la cel legislativ și retur. Și iarăși: conglomeratul acesta de idei neterminate, prejudecăți și confuzii, vine mănușă unei Rusii din ce în ce mai agresive inclusiv la nivel de rescriere a istoriei. Cu riscul de a mă repeta: în cazuri de conflict, nu doar pe câmpul militar, ci în toate locurile (de la comunicare la percepție de sine), esențială rămâne motivația profundă a rezistenței. Iar ea are la bază o memorie care motivează și responsabilizează. Cine se lasă pe urechea folclorului proletcultist, pe împărțirea arbitrară de merite sau defecte, pe filmele lui Sergiu Nicolaescu, neținând cont de deturnarea de sens continuă, poate da oricâte legi. Suma lor nu repară golurile din ce în ce mai mari din țesătura socială, ci le cartografiază și cu mai mare precizie. Ceea ce este, da, un risc de țară.
Doxa!
PS Președintele Cehiei a promulgat zilele acestea, la Praga, legea care incriminează comunismul, alături de nazism, ca ideologie criminală și totalitară.
