Partizanii noștri

Nu a existat niciodată o rezistență anticomunistă ”democratică” și o rezistență anticomunistă ”antidemocratică”. În munți și păduri, în pușcării și lagăre, oamenii aceștia au luptat / rezistat împreună împotriva totalitarismului comunist și tot împreună au mers la moarte, împărtășind gropi comune. Dacă ei nu au făcut deosebiri și distincții de-astea, pentru că așa ceva nu a existat, de ce le-am face noi acum? Facem segregări între morți? Așa e ”corect politic”?

Dictatura comunistă era dușmanul lor comun. Partizanii noștri au colaborat și s-au ajutat reciproc în fața aceluiași inamic. Cei mai mulți partizani cu arma în mână au fost simpli țărani neafiliați politic. Astfel de țărani au luptat în toate organizațiile de rezistență armată, inclusiv în cele în care majoritari erau partizanii legionari – de exemplu, țărani nelegionari au luptat alături de partizanii din grupările ”Spiru Blănaru-Petru Domășneanu”, ”Liviu Vuc-Ioan Beg” sau ”Nicolae Fudulea-Gogu Puiu”, organizații alcătuite majoritar din luptători cu vederi legionare. Ce facem, potrivit zisei Legi Vexler, cu numeroșii nelegionari care au luptat alături de ei împotriva trupelor de Securitate? Componența grupărilor s-a tot schimbat de la o zi la alta – unii mureau în luptă, alții cădeau arestați. Vine cineva cu un fascistometru, cu un legionarometru pentru a măsura caracterul organizației? 

Pe de altă parte, astfel de grupări s-au bazat pe susținerea a zeci și sute de țărani români care nu aveau nici cea mai mică legătură cu legionarismul. I-au ajutat pentru că luptau împotriva comunismului. Pentru că inamicul era comun și se afla în altă parte. Ce facem, îi înjurăm și îi scuipăm pe țăranii aceștia? Îi acuzăm de ”ajutor legionar”? 

Așa cum partizanii care aveau convingeri național-țărăniste nu făceau național-țărănism pe munte și așa cum partizanii cu vederi național-liberale sau social-democrate nu făceau național-liberalism sau social-democrație în pădure (haideți să fim serioși), tot așa, partizanii cu vederi legionare nu făceau legionarism prin codrii. Singura politică a acestor oameni a fost anticomunismul manifest. 

Dovezile sunt peste tot. Național-țărănist cu vechime, colonelul Ion Uță le va trimite emisari lui Spiru Blănaru și Liviu Vuc, propunându-le să colaboreze pe diversele planuri ale rezistenței, mai cu seamă în perspectiva insurecției armate pe care o viza la Caransebeș și Timișoara. Răspunsurile au fost afirmative. Cu Blănaru (care îi solicita sfaturile) va colabora în repetate rânduri, iar cu Vuc nu va mai apuca să se întâlnească în viața asta, colonelul fiind ucis la Borlovenii Noi. Supraviețuitorii Grupării Uță (simpli țărani, foști militari, național-țărăniști și un simpatizant social-democrat – Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă”) vor intenționa să ia legătura cu luptătorii din gruparea ”Vuc” și în vara lui 1952. Nu îi interesa că niște extremiști de stânga le vor găsi peste ani delicte de gândire și pete pe opinci, din fotoliile lor comode. 

”Pentru valet nu există eroi” – spune un vechi proverb german. Dar asta se întâmplă, aș completa, nu pentru că eroii nu sunt eroi, ci pentru că valeții sunt valeți. 

A se nota că din peste 80 de partizani cu arma în mână – care s-au perindat în Gruparea Uță și în facțiunea supraviețuitoare din 1947 până în 1954 – în jur de 8-9 au fost de factură legionară. Au luptat împreună și au murit împreună cu ceilalți, nimeni neavând vreodată o problemă în acest sens. Nimeni cu excepția Securității și a comuniștilor. Cărora acum li se alătură valeții de pretutindeni. 

A NU se uita un aspect fundamental: niciunul dintre partizanii legionari din grupările amintite NU au comis crime la Rebeliune sau în anii 30 – pe-atunci fie erau copii, fie nu se născuseră. 

Pentru neinițiați, precizez că mâna dreaptă a colonelului Ion Uță era Gheorghe Urdăreanu zis ”Tunariu”, țăran neafiliat politic din Domașnea. După uciderea lui Uță (repet: lider cu vederi național-țărăniste), Urdăreanu a devenit mâna dreapta a lui Spiru Blănaru (legionar), murind în luptă cu trupele de Securitate la Pietrele Albe (Banatul montan). Cum rezolvă zisa Lege Vexler situațiile astea? 

Și-apoi, la Pietrele Albe au luptat mulți țărani neafiliați politic (ei au fost majoritari)  împreună cu național-țărăniști, legionari și național-liberali. Potrivit mărturiilor și dosarelor de Securitate, la acea încleștare au participat aproximativ 30 de partizani. Cum rămâne cu minciuna că pe-atunci ar fi existat o rezistență armată anticomunistă ”democrată” și o altă rezistență armată anticomunistă ”nedemocratică”? Să vă fie rușine. 

Pentru a încerca să dinamiteze colaborarea legitimă și eficientă dintre partizanii lui Uță și cei din jurul lui Spiru Blănaru, ce credeți voi că a făcut Securitatea? A amintit că Uță fusese numit de Ion Antonescu în funcția de prefect al județului interbelic Severin, la începutul anilor 40, poziție din care avusese mai multe conflicte cu legionarii. Evident, tentativa de învrăjbire lansată de securiști nu a avut rezultate, Uță și Blănaru continuând să colaboreze până la moartea primului. Își știau prea bine dușmanul comun. Toate aspectele de mai sus mi-au fost confirmate de ultimul partizan în viață al Grupării Uță – domnul Nicolae Ciurică (94 ani), odinioară emisarul pe care colonelul i l-a trimis lui Blănaru (și asta în repetate rânduri). 

Ca o paranteză, deși nu poate fi susceptibil de așa-zis ”legionarism”, amintind că național-țărănistul Ion Uță a fost numit prefect de Severin prin decizia directă a mareșalului Ion Antonescu, ajungem într-un alt punct de fierbere al așa-zisei Legi Vexler – acești staliniști ai minții vor găsi ”antonescianism” la Ion Uță, ceea ce e un alt delir. În fine.  

Acum, haideți să vedem ce părere avea colonelul partizan Gheorghe Arsenescu despre legionari versus securiști / comuniști. În demna scrisoare pe care i-o trimite maiorului Chicoș, șeful Securității din Câmpulung Muscel, colonelul scrie următoarele: ”Cred că ar fi cazul ca Dta, măcar în ceasul ultim, să răscolești în sufletul Dtale un colț de omenie și să încetezi cu abuzurile și va fi spre binele Dtale. Acesta e unicul scop care m-a făcut să-ți scriu rândurile de față. Soția Dtale și multe neamuri ale sale au fost legionari și mă surprinde că te lasă să faci relele pe care le faci. E cazul și chiar timpul să te cumințești”. Oare cum ar interpreta rândurile astea Vexler și Florian? 

La sfârșitul lui septembrie 1948, Gheorghe Arsenescu a intrat în contact cu grupul de partizani cu vederi legionare condus de Dumitru Apostol. Colonelul îi va adăposti pe acești luptători într-o casă părăsită aflată la marginea localității Suslănești. Le va asigura alimentația și la va oferi informații. Despărțirea va surveni după o săptămână – e drept că Arsenescu a invocat diferențele de factură ideologică, însă adevăratele motive vizau modul diferit de raportare la lupta anticomunistă. Colonelul pregătea acțiuni rapide și tranșante, în timp ce Dumitru Apostol miza pe așteptare și pe ocuparea unor poziții strict defensive. Aici au fost marile diferențe de paradigmă, iar astfel de viziuni divergente vor duce și la despărțirea colonelului de frații Arnăuțoiu, care nu aveau nici cea mai mică legătură cu legionarismul.

Despărțirea lui Arsenescu de Gruparea Apostol a fost precipitată și de un alt aspect - în toamna lui 1948, pe fundalul brutalei destructurări a grupării de rezistență armată de la Dragoslavele (Muntele Roșu), pe care o inițiase și o condusese, Arsenescu a fost nevoit să dispară în grabă din zonă pentru a se sustrage arestărilor, urmând să se ascundă în București pe timpul iernii, acolo unde îl va cunoaște pe ofițerul Toma Arnăuțoiu, împreună punând bazele grupării ”Haiducii Muscelului”. 

Partizanii fraților Arnăuțoiu și partizanii lui Ion Gavrilă Ogoranu nu s-au întâlnit niciodată în carne și oase, dar au încercat să o facă, lucru însă imposibil din pricina numeroaselor trupe de Securitate care îi vânau cu aceeași ură. Se respectau reciproc. În anumite perioade s-au alimentat de la aceleași stâne. Când securiștii au inventat o așa-zisă grupare de ”partizani” menită să ia contact cu frații Arnăuțoiu pentru a-i lichida, falșii luptători au avut ghinionul de a se întâlni cu partizanii lui Ogoranu, care i-au executat fără multe vorbe. Și bine au făcut. 

Partizanul bucovinean Vasile Motrescu a fost un țăran simplu fără afiliere politică. Prins și torturat de Securitate, fiind amenințat cu execuția, e pus să facă parte dintr-o așa-zisă grupare de ”partizani”-securiști care avea scopul să intre în contact cu partizanii legionari din Gruparea Ogoranu pentru a-i ucide. Și ce a făcut nelegionarul Motrescu? Imediat ce a reușit să ia contact cu Ion Gavrilă Ogoranu i-a dezvăluit că ceilalți erau securiști, fapt soldat cu moartea agenților. Foarte, foarte bine! 

Ce face Legea Vexler cu realitățile astea? Îi omoară din nou și din nou pe Ion Uță, Gheorghe Arsenescu și Vasile Motrescu (ca să dau numai câteva exemple) pentru… ”colaboraționism legionar”? Înjură oameni morți și decide că n-ar fi avut voie să moară pentru libertate și România, fiindcă au găsit Florian, Murarii și Vexler delicte de gândire la partizanii noștri? 

Dacă partizanii nelegionari ai fraților Arnăuțoiu nu au reușit să stabilească un contact fizic cu partizanii legionari conduși de Ion Gavrilă Ogoranu (care nu se fac vinovați de crime la Rebeliune sau înainte, pentru că pe-atunci erau copii), iată că Departamentul de Stat al SUA și guvernul Marii Britanii au reușit să o facă. Da, au luat legătura cu Ion Gavrilă Ogoranu, i-au trimis emisari și au încercat să-i ajute luptătorii. Pentru americani și pentru englezi nu conta că partizanii făgărășeni aveau și vederi legionare. Conta anticomunismul lor, conta anti-rusismul manifest și faptul că erau gata să moară pentru libertate și pentru România. Da, conta că iubeau românii și România. 

Având în vedere chestiile astea, oare n-ar trebui ca Murarii, Vexler, Florian și tovarășii lor de rivoluție să acuze SUA și Marea Britanie de ”legionarism”, ”fascism” și de alte alea?