Libertate pe bază de prag: democrație și economie cu acces condiționat

Uitându-mă la ce se întâmplă în zona guvernamentală cu pragurile pe care Guvernul vrea să le impună, am avut o epifanie: România seamănă cu o țară în care drepturile nu sunt universale, ci condiționate de plata unei taxe de intrare. Vrei să fii cetățean activ? Ai nevoie de mii sau sute de mii de semnături. Vrei să fii antreprenor? Trebuie să depui capital mai mare decât au unii salariu într-o lună. Vrei să fii liber profesionist? Statul îți spune cât să plătești, chiar dacă tu câștigi mai puțin.

Dacă vrei să candidezi la alegeri, ți se cere dovada că ești serios: 200.000 de semnături pentru un partid sau candidat independent. În alte țări, pragul este de 50.000 de semnături (Cehia). În Italia, pragul este între 1.500 - 4.500 pentru parlamentare. Bulgaria cere 1% din alegătorii de circumscripție, dar nu mai mult de 1.000. Rusia și Belarus au aproape același prag, Belarus cere 100.000, iar Rusia 300.000. România se află la mijlocul celor două. Da, știu, or să vină alții să îmi spună "Și ce facem dacă intră prea mulți oameni nepotriviți în Parlament?". Așa e, riscul să ne umplem de semidocți care dorm cu poza lui Călin Georgescu la căpătai este mare. Dar este o probabilitate la fel de mare să intre în Parlament oameni buni care au ratat pragul până acum și care ar putea face cinste țării. Lucru pe care anumite partide mari nu îl doresc. Pentru că de ce ți-ai dori să îți scadă scorul partidului? Cum mai creezi baronime?  

Dacă vrei să-ți faci o firmă, nu mai e suficient să pui pe masă 200 de lei și un plan de afaceri. Capitalul social minim a fost urcat la 8.000 de lei. Unii spun că e pentru "profesionalizarea antreprenoriatului" sau invocă argumente fiscale de tipul intrarea în insolvență și recuperarea unor prejudicii. Alții recunosc că e doar o barieră, o selecție artificială între cine poate și cine nu. În realitate, dacă speli bani sau muncești la negru și vrei să îți faci multe firme pentru a-i încurca pe băieții de la ANAF, nu te oprește cu nimic acel prag. Dacă ești un om cinstit, care a muncit plătind taxele, 8.000 lei s-ar putea să pară mult.  

Dacă vrei să profesezi liber, statul dorește să impună o altă limită: CASS la 90 de salarii minime. O formulă frumoasă, din care răzbate o filosofie simplă: plătești nu cât câștigi, ci cât credem noi că ar trebui să câștigi.

Există însă și alte praguri. Pentru a iniția o lege ca simplu cetățean, trebuie să strângi minimum 100.000 de semnături, din cel puțin 21 de județe. Teoretic, sună democratic. Practic, fără o mașinărie de partid sau o rețea națională în spate, este aproape imposibil. Inițiativa "Fără penali în funcții publice" a reușit să treacă acest test, dar nu pentru că a fost un simplu gest civic, ci pentru că a avut în spate un partid organizat, mii de voluntari și resurse logistice imense. Un grup de cetățeni obișnuiți nu ar fi putut să miște acest munte birocratic. Și în final, rezultatul a fost unul parțial, inițiativa "Fără penali" nefiind introdusă în Constituție. Este de înțeles de ce. Jumătate din activele unor partide nu ar mai fi cei care fac legi, ci cei care ar trebui să suporte taxele și impozitele, capitalul social de 8.000 lei și CASS de 90 salarii minime, dacă ar fi să fie.  

Toate aceste reguli sunt prezentate ca mecanisme de protecție. De fapt, seamănă mai mult cu un test de rezistență la oboseală: cât de mult ești dispus să înduri până când spui că renunți? Democrația devine un club privat cu taxă mare de intrare, iar economia liberă se transformă într-un coridor cu porți de acces tot mai strâmte.

Și atunci apare întrebarea esențială: cine te va salva mai târziu? Pentru că o democrație în care poți candida doar dacă ai sute de mii de semnături nu va mai găsi candidați autentici. O economie în care deschiderea unui SRL cere capital disproporționat nu va mai avea antreprenori tineri. Un stat care cere taxe după standarde ireale nu va mai avea profesii liberale, ci doar angajați captivi.

Limitele, în teorie, trebuiau să ne protejeze de impostori și amatori. Dar puse una peste alta, nu fac decât să protejeze sistemul de oameni noi. Și poate că cea mai mare ironie este că în numele seriozității, statul reușește să împingă spre periferie exact acei cetățeni care ar putea să-l schimbe în bine.

Până la urmă, democrația și economia nu ar trebui să fie un maraton cu obstacole ridicate arbitrar de arbitrii statului. Dar la noi, regula de bază pare alta: nu contează cât de bun ești, contează dacă poți sări gardul. Iar gardurile cresc de la an la an, sub pretextul că ne protejează.

Întrebarea rămâne simplă: cine va mai rămâne în arenă după ce toți cei fără resurse renunță? Răspunsul e și mai simplu: exact cei care nu au nevoie să fie protejați, ci doar întreținuți. Restul vor rămâne spectatori, uitându-se la o democrație și o economie care se joacă în cerc închis.

Și atunci, poate că epifania reală este că nu trăim într-o țară cu drepturi condiționate, ci într-un sistem de abonamente. Cu cât plătești mai mult, în bani, semnături sau răbdare, cu atât ai acces la mai multe drepturi. Restul primesc doar broșură cu promisiuni și sunt invitați să aștepte, în afara sălii.

Lucia-Maria Udrescu este economist, contabil & auditor financiar, doctor în contabilitate. Cetățean care nu stă deoparte.