Puricii lui Vadim și discipolii lui de azi

Absolut ironic că încep această opinie cu un citat al lui Corneliu Vadim Tudor care, întrebat care este diferență între ce înseamnă patriotism și naționalism, acesta a răspuns: "Patriotismul este când îți iubești câinele, iar naționalismul când îi iubești și puricii".

Ridicolul situației este evident: să deschizi o analiză despre tensiunile din societatea românească printr-un citat din Vadim. Și totuși, în spatele acestei fraze grobiene se ascunde un aspect pe care actualii politicieni de tip AUR nu par să-l fi înțeles - diferența dintre atașamentul autentic și excesele unei ideologii prin care promotorii ei sfârșesc prin a caricaturiza însăși țara pe care pretind că o iubesc.

Noi, românii, știm cum e să plecăm. Să fim străinii altora. Am fost, și suntem încă, milioane în Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie. Am avut nevoie ca cineva să ne închirieze o garsonieră, să ne angajeze pe șantier sau în agricultură, să ne tolereze accentele și obiceiurile. Mulți dintre noi am găsit comunități care, cu rețineri firești, au spus totuși: "bine, rămâi, muncește, fii parte din asta".

Și atunci cum se face că, atunci când rolurile se inversează, devenim atât de repede iritați, ostili sau chiar violenți? Cum se face că un livrator nepalez devine ținta unei palme, doar pentru că e vizibil străin? Cum se face că într-o fabrică din Baia Mare, în loc de coeziune între oamenii care muncesc pentru același salariu mic, ajungem la bătăi cu bâte?

Este o oglindă incomodă. Cei plecați în afară sunt văzuți deseori drept muncitori tăcuți și harnici, care acceptă condițiile așa cum sunt. Același tipar se repetă acum aici, dar noi, în postura gazdei, reacționăm cu suspiciune și frică. Uităm că de fiecare dată când ridicăm vocea împotriva străinului, undeva, într-o suburbie din Torino sau o piață din Madrid, cineva ar putea spune aceleași lucruri despre fratele sau sora noastră plecată la muncă.

Și poate că ar trebui să ne uităm la noi, la felul în care am fost primiți când am plecat. Cum ar fi arătat lumea științifică fără Anca Șelariu, dacă nu ar fi avut șansa să plece și ar fi rămas prizonieră în birocrația din România? Astăzi este cercetător la unul din cele mai importante laboratoare de virusologie din Statele Unite, contribuind la înțelegerea pandemiei și la siguranța biologică globală, iar recent a participat la un proiect în colaborare cu NASA. Dincolo de carieră, este dovada că talentul românesc înflorește doar atunci când solul nu îl sufocă.

Cum ar fi arătat medicina fără George Emil Palade, plecat din Iași pentru a deveni laureat al Premiului Nobel în SUA, cel care a deschis lumii celulare un întreg univers nevăzut? Dacă America nu i-ar fi deschis ușa, probabil numele lui ar fi rămas o notă de subsol într-un manual prăfuit.

Cum ar fi arătat sportul mondial fără Nadia Comăneci, primită cu brațele deschise la Montreal, unde a scris istorie cu acel zece perfect? Lumea întreagă a ovaționat-o, iar România a strălucit prin ea tocmai pentru că altcineva i-a oferit scena.

Când privim aceste destine, întrebarea devine inevitabilă: de ce uităm atât de repede că atunci când ni se deschid porțile, înflorim, iar când le închidem altora, ne pierdem din propria umanitate?

Cred că știu de ce și îmi este jenă să scriu. Culoarea pielii. Și acel sentiment meschin de superioritate pe care românii precum Dan Tanasă îl cultivă față de cineva care vine dintr-o țară săracă, considerată subdezvoltată. Ne uităm la nuanța pielii, la haine, la accent, și în loc să vedem omul, vedem o diferență pe care o judecăm. Rasismul acesta tăcut, dar constant, devine scuză pentru a scuipa, a lovi sau a respinge.

Îi reamintesc lui Dan Tanasă că oamenii aceștia au plecat de la mai rău la mai bine. Au venit aici pentru job-urile pe care românii nu le mai practică în țară, pentru că s-au emancipat (chiar dacă aceleași job-uri le fac în străinătate, pe bani mai mulți). Este o oportunitate pentru nepalezi, bengalezi sau srilankezi să își câștige traiul cinstit.

Nu i-am văzut pe acești oameni în Parlament, nici la bancă să îmi ofere credite, nici la doctor să îmi prescrie rețete. Ei fac job-urile "de jos", fără de care o societate nu funcționează: livrează mâncare, curăță camere de hotel, servesc la masă, ridică cutii în depozite.

Dacă am fi toți la fel de deștepți precum este Dan Tanasă, nu ar mai avea cine să livreze mâncarea la ușă, să pregătească o cameră într-un hotel sau să strângă după noi într-o fabrică. Doar că Dan Tanasă nu știe lecții de economie și de liberă circulație. Și poate că țările din care vin acești oameni oferă o mică imagine despre cum ar arăta România dacă ar rămâne doar discipolii lui Vadim (fără însă măcar să aibă stofa lui).

Și atunci chiar că am ajunge să trăim doar între noi și…puricii noștri.

Lucia-Maria Udrescu este economist, contabil & auditor financiar, doctor în contabilitate. Cetățean care nu stă deoparte.