Patriarhul Ecumenic

Patriarhul Ecumenic a stârnit ceva rumoare printre cei care pretind că au habar de istoria raporturilor post-bizantine dintre Constantinopol/Istanbul și restul lumii ortodoxe. Recitind textul cuvântărilor sale, de la Otopeni și din Catedrala istorică, am regăsit însă, recitat consecvent, același set de teze cu care am fi trebuit să ne fi obișnuit deja. Mă refer aici, pe scurt, la cea mai importantă: rolul cu totul aparte al tronului episcopal din fosta capitală a Imperiului Roman de Răsărit. 

Proeminența constantinopolitană este un produs exclusiv istoric, statal, transformat deja pe atunci, în epocă, dar mai ales după, în contextul dominației otomane, în principiu eclesiologic. Să nu tragem însă concluzii pripite! Fundamental, sunt total de acord cu rolul, esențial și obligatoriu într-o comuniune, de primus inter pares, de primul între egali, al Patriarhului Ecumenic, dar nu cred că funcția lui rivalizează cu cea a singurului primat întemeiat biblic, adică a celui petrin. Iată de ce, cu toată simpatia și admirația, mă irită teologic pletora autometaforizantă a grecilor vorbind despre sine ca despre centrul universului.

Tot din punct de vedere istoric, rupturile repetate între Orientul și Occidentul lumii creștine, culminând în schisma din 1054, ilustrează eclesiologia sui juris, profund hibridă, cum i-am spune azi, a urmașului lui Andrei în ceartă cu urmașul fratelui său Petru. În fapt, tipologic, nu este ceva nou sau unic în istoria religioasă a umanității: de la cearta dintre frați, de sânge, dintre Abel și Cain și până la disjuncția dintre șiiți și suniți în Islam, conflictele de credință au fost simbolic și real de și cu sânge. Chiar foarte sângeroase uneori. La urma urmelor, modernitatea, printre altele, a dorit să raționalizeze inclusiv războaiele religioase care, acum doar două sau trei secole în urmă, brăzdau Europa. 

Revenind, fiind așadar apăsat, imposibil de negat, politico-religioasă, odată cu disoluția Imperiului creștin și apoi a celui otoman, eclesiologia pe care se bazează rolul Patriarhiei Ecumenice a fost pusă cumva de la sine, pe cale de consecință, în discuție. Atât de mult și de violent, încât rușii, puțin înainte și mai ales după 1453, adică după căderea Constantinopolului, aflați la acea vreme pe valul istoriei, au pretins și pretind că sunt al treilea, după Roma și Constantinopol, centru al Bisericii dreptmăritoare a lui Hristos. Formulat în termeni neacademici, am nimerit din lac în puț. Ilustrarea eclesiologiei "teritoriului canonic rusesc" o vedem, printre altele, nemijlocit, fără alte filtre, în Moldova de dincolo de Prut și, sângeros la propriu, în Ucraina. 

Rușii mizează pe politic, adică pe forța puterii lumești, trecătoare oricum, așa cum aveau să constate cu maximă amărăciune bizantinii. Ceea ce însă le lipsește rușilor este temeiul apostolic, între Roma și Constantinopol având loc o dispută "de calitate", cu miză real teologică, în continuarea tensiunilor din Colegiul Apostolic, doar parțial lămurite și aplanate la Sinodul Apostolic de la Ierusalim despre care aflăm detalii în capitolul 15 din Faptele Apostolilor. Dacă, printre altele, Apostolii se hârâiau pe tema caracterului universal al chemării hristice la mântuire, depășind determinismul iudaic, de pildă, Rusia ortodoxă vrea decât (sic!) să i se recunoască măreția care, cum se vede, se va destructura odată cu Putin.

Cu alte cuvinte, rușii sunt pe cale să repete drama bizantinilor, dar fără bagajul acestora. De unde și stupoarea mea personală atunci când văd cum toți cei care susțin războiul din Ucraina sau conflictul inter-canonic de peste Prut, în frunte cu Kiril, aka Patriarhul Moscovei și a toată Rusia, nu au absolut deloc inteligența să se compare istoric cu cine și cum trebuie. Ei își fac propriul decoct imperialist, pe fundal de drone, rachete și bombe, așa cum, vorba cică reală a unui cardinal roman, bizantinii discutau, turcii fiind deja la poartă, despre sexul îngerilor. Iată de ce, teologic, adică paradoxal, înfrângerea Rusiei politice ar însemna, cu transformările de rigoare, salvarea Ortodoxiei de expresie rusă. 

Doxa!