Zece ani de Colectiv: durerea care nu s-a prescris

Scriu aceste rânduri cu o mare apăsare, pentru că incendiul Colectiv a fost tragedia generației mele. Aveam 19 ani, abia intrasem la facultate, iar timpul liber îl petreceam cu prietenii la evenimente, concerte și festivaluri. Cu doar o lună înainte de incident am fost acolo, iar șocul a fost uriaș. După zece ani în care s-au făcut promisiuni și s-au rostit vorbe mari, multe lucruri au rămas neschimbate. Totuși, merită să vedem unde ne aflăm astăzi, la un deceniu de la acea noapte, și care este bilanțul acestor zece ani.

1. Sistemul medical

Sistemul medical este cel din cauza căruia numărul victimelor a ajuns la 65. Mulți dintre cei răniți au pierdut lupta nu din lipsă de curaj, ci din cauza infecțiilor nosocomiale, a deciziilor politice neasumate și a unui sistem care a refuzat să-și recunoască propriile greșeli.

Spitale de mari arși nu avem nici acum. În toată țara există doar 25 de paturi pentru adulții cu arsuri moderat-severe și 10 pentru copii, toate la Spitalul Grigore Alexandrescu. Este o statistică revoltătoare pentru o țară care a trăit o astfel de tragedie.

După incendiu, protestele care au urmat în toată țara au scos la iveală nu doar furia, ci și neputința unui popor care vedea limpede lipsa de infrastructură medicală. Printre pancarte și strigăte, un mesaj a devenit simbolic: "Vrem spitale, nu catedrale". O frază care, mai mult decât un slogan, a fost un strigăt de luciditate într-o țară care construiește pentru suflet, dar uită de trup. Ironia face ca, la zece ani de la Colectiv, în aceeași lună să fie inaugurată Catedrala Mântuirii Neamului, un proiect de peste 200 de milioane de euro, finanțat din bani publici. Nu spun câte spitale s-ar fi putut ridica cu acei bani. Nu spun nici că trebuie să alegem între Dumnezeu și doctor, dar poate că ar trebui să ne întrebăm ce valoare are credința fără sănătate și sănătatea fără conștiință. Și, ca într-un cerc perfect al ironiei, unii dintre cei care, în 2015, distribuiau sloganul "Vrem spitale, nu catedrale" s-au aflat acum la inaugurare, zâmbind și mulțumind pentru binecuvântare.

Doar norocul a făcut ca un alt incendiu de proporțiile celui din Colectiv să nu se repete, dar nenorociri s-au mai întâmplat, destule cât să ne amintească, periodic, cât de puțin am învățat. Incendiul de la Spitalul din Piatra Neamț, din noiembrie 2020, când secția ATI COVID-19 a fost cuprinsă de flăcări. Cel de la Matei Balș din 2021, unde bolnavii au ars în paturi. Explozia de la Crevedia din 2023, care a aruncat în aer case și vieți. Și, recent, cea din Rahova, în octombrie 2025, care a zguduit din nou o țară amorțită.

Toate aceste tragedii, cu un bilanț mai mic, dar la fel de rușinos, au arătat încă o dată că nu avem nici acum ce ne trebuie: nici infrastructură, nici proceduri, nici asumare. Soarta ne-a avertizat de mai multe ori, dar noi am preferat să dăm vina pe soartă. Și, în timp ce țara arde, autoritățile își fac poze cu extinctoarele, iar conferințele de presă țin loc de soluții.

Alexandra Furnea este una dintre supraviețuitoarele incendiului, un chip fragil într-un trup marcat pentru totdeauna de flăcări. Alexandra ar trebui să fie pentru stat simbolul viu al responsabilității, dovada că fiecare om salvat merită nu doar tratament, ci respect, protecție și dreptate. În schimb, a fost nevoită să lupte ani la rând cu birocrația, cu indiferența instituțiilor și cu durerea fizică zilnică. Povestea ei nu este doar despre suferință, ci despre eșecul unui sistem care nu știe să-și îngrijească răniții, nici să-și asume vina.

Abia în 2020 a venit o recunoaștere oficială, prin lege. Klaus Iohannis a promulgat atunci actul prin care supraviețuitorii incendiului primesc tratament medical gratuit pe viață din partea statului. Un gest necesar, dar venit târziu, după ani întregi de suferință, operații repetate și umilințe birocratice. Prea mult? Prea puțin? Poate doar o reparație simbolică într-un sistem care nu a învățat încă diferența dintre compasiune și datorie. Oricum, spitale de mari arși nu avem.

Iar dacă statul pare că învață lent din greșeli, Parlamentul încearcă, măcar pe hârtie, să repare ceea ce medicina încă nu poate. Pentru că infecțiile nosocomiale rămân o problemă majoră și au fost principalul motiv pentru care acei oameni au murit, Legislativul nu a stat complet deoparte. Fostul deputat USR, Tudor-Rareș Pop, a inițiat legea "Stop Nosocomiale!", adoptată și promulgată, însă fără norme de aplicare și ulterior modificată. Iar degeaba ai legi bune dacă ele nu sunt puse în practică. Deși cadrul legal există, lipsește o abordare coerentă la nivelul spitalelor în privința depistării, raportării și tratamentului pacienților infectați. Rezultatul? Același cerc vicios al promisiunilor care nu ajung niciodată la patul bolnavului.

Totuși, într-un peisaj atât de inert, există și o mică schimbare de direcție. Dacă există un pas înainte, acela este semnarea mecanismului prin care România poate transfera marii arși către spitale din Europa pentru tratament. Însă. această reușită rămâne prea mică în raport cu proporția tragediei și cu puterea politică pe care partidele au avut-o la dispoziție în tot acest timp.

Ironia merge mai departe. În zece ani, statul român, acel colos birocratic care înghite miliarde și scuipă scuze, a construit un singur spital. Și nici măcar el. Singurul spital ridicat de la zero în acest deceniu poartă semnătura Asociației Dăruiește Viață, care, în doar cinci ani, a reușit ceea ce guvernele PSD, PNL, UDMR și restul alianței veșnice n-au reușit în zeci: un spital de oncologie pediatrică modern, construit exclusiv din bani privați. Acolo unde statul ridica din umeri, două femei au ridicat ziduri, saloane și speranțe.

Evident, pentru meritul de a le fi arătat cum se poate construi fără să furi, cele două fondatoare au devenit ținta preferată a celor înfruptați din buget: Firea, eterna prezență la panglici, fără vreun proiect concret bifat; Dana Budeanu, starleta autoproclamată "profet moral", fără contract de muncă, dar cu abonament la ipocrizie; și alte figurine de platou, a căror unică abilitate este să împrăștie prostie cu microfonul în mână.

Aceste femei de la Asociația Dăruiește Viață nu doar că au construit un spital, ci au împins mai departe o idee periculoasă pentru sistem: un parteneriat public-privat real, în care competența privată ar fi intrat în contact direct cu neputința de stat. Și aici vine apogeul absurdului: actuala coaliție PSD-PNL-USR-UDMR, cu cinci vicepremieri și zero rușine, a primit propunerea ca Oana Gheorghiu, una dintre fondatoare, să ocupe funcția de vicepremier. Un nod prea mare de înghițit pentru Sorin Grindeanu, care a inventat un pretext penibil pentru a refuza. Și cum să n-o refuze? Cum să lucrezi cot la cot cu cineva care a făcut un spital în cinci ani, din zero bani publici, când tu ești conectat la conducta bugetară și n-ai fost în stare să ridici nici măcar o sală de pansamente?

Dar, desigur, nu e nimic nou sub soare. PSD rămâne același cancer metastazat în organismul țării, hrănit din bani publici, rezistent la tratament și capabil să infecteze orice instituție în care pătrunde. Un partid care mimează empatia, dar funcționează ca o tumoare: crește pe spatele celor slabi și ucide încet tot ce atinge. Nu poți vindeca România cu citostatice făcute din otravă, așa cum nu poți drena un buboi cu aceleași mâini care l-au provocat. Cât timp acest partid continuă să respire prin fiecare administrație, spital, minister sau televiziune de casă, țara va rămâne conectată la perfuzia corupției, un stat care se laudă că tratează, dar care, de fapt, doar întreține boala.

Colectiv, criza de COVID-19, medicii formați într-un sistem care nu mai respiră de mult, spitalele învechite, planurile demodate, toate arată că, la zece ani de la Colectiv, suntem tot acolo. Tot la fel de depășiți, de neputincioși și de prinși într-un cerc al improvizației. Un stat care promite modernizare, dar tratează urgența cu aceleași mănuși de unică folosință de acum un deceniu.

2. Justiția

Justiția a decis definitiv că viața a 64 de victime valorează, în total, 60 de ani de închisoare, împărțiți între opt oameni, pedepse la jumătate față de cele pronunțate inițial. Instanța a redus și despăgubirile materiale pentru supraviețuitori și familiile celor decedați, deși pentru mulți dintre ei procesul a fost singura formă de alinare posibilă.

Rămâne, poate, cel mai amar capitol al tragediei. Nu doar din cauza pedepselor mici sau a celor câțiva condamnați, ci și pentru că, la zece ani distanță, al doilea dosar încă așteaptă să înceapă judecata. Cel care vizează modul de intervenție al autorităților medicale, transferul răniților și infecțiile nosocomiale. Inițial clasat de Parchet, dosarul a fost redeschis de ÎCCJ, iar printre cei vizați se află Raed Arafat și Nicolae Bănicioiu.

În 2019, ISU a făcut public un film în care se vedea modul de acțiune al autorităților în noaptea incendiului, răniții cărați pe europaleți, lipsa echipamentelor, haosul din teren. Imaginile au stârnit un val de revoltă publică și politică, iar opoziția a cerut demiterea lui Arafat. Cu toate acestea, demersul s-a pierdut în turbulențele guvernamentale ale toamnei acelui an: căderea Guvernului Dăncilă, instalarea temporară a PNL, campania pentru alegerile prezidențiale și, la scurt timp, izbucnirea pandemiei.

Ludovic Orban, acum consilier prezidențial, a declarat ulterior că PNL intenționa să-l înlocuiască pe Arafat, dar că DSU fusese "construit în jurul lui", iar reorganizarea ar fi durat cel puțin șase luni, o perioadă pe care sistemul medical nu și-o putea permite în pragul crizei COVID-19. Astfel, România a intrat în pandemie cu aceeași structură și aceiași oameni care, cu cinci ani înainte, gestionaseră dezastrul de la Colectiv.

Nicolae Bănicioiu este liber, deși, inițial, fusese condamnat, nu în dosarul Colectiv, ci pentru trafic de influență și scăpat prin prescripție ca urmare a deciziilor CCR.

Și dacă tot vorbim despre CCR, în 2016 Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care a redefinit parțial conținutul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute la art. 297 alin. (1) din Codul Penal. Mai exact, judecătorii constituționali au stabilit că abuzul în serviciu poate fi sancționat penal doar atunci când încălcarea atribuțiilor se face "prin încălcarea legii", nu și a altor acte normative, precum hotărâri, ordine sau regulamente.

Această nuanță a schimbat radical fața multor dosare și, în cele din urmă, a deschis calea eliberării lui Cristian Popescu Piedone. În cazul său, instanța a constatat că faptele imputate țineau de nerespectarea unor hotărâri și regulamente, nu de încălcarea unei legi în sens strict. Așa s-a ajuns ca primarul Sectorului 4, condamnat inițial în dosarul Colectiv, să scape de închisoare în baza unei interpretări juridice care a cântărit mai greu decât memoria vieților pierdute.

Gurile rele, printre care mă număr și eu, susțin că eliberarea lui Piedone, după doar opt luni de închisoare, a venit și cu ajutorul unui artificiu juridic fin, de tipul celor pe care Înalta Curte le rezervă, uneori, dosarelor cu greutate. Se spune că momentul nu a fost întâmplător: Marcel Ciolacu avea nevoie de un contracandidat pentru Gabriela Firea la Capitală, unul suficient de vizibil încât aceasta să piardă. O mișcare politică subtilă, cu miză mare, mai ales pentru un lider care se vedea deja președinte al României.

Mă voi opri aici, fiindcă am detaliat povestea pe larg în articolul "Cum se prinde un hoț util". Dar merită subliniată ironia: justiția, acea doamnă cu talere, pare să-și schimbe verdictul în funcție de direcția vântului. Un judecător consideră că Piedone trebuie să stea la închisoare, iar altul, opt luni mai târziu, decide că fapta nici măcar nu există. Între timp, aceiași judecători protestează în robe, invocând independența sistemului, iar noi continuăm să le plătim pensii speciale, pentru o conștiință care, uneori, pare de serviciu doar pe jumătate.

Iar Piedone? Bine, mersi. Pentru misiunea îndeplinită, Marcel Ciolacu l-a răsplătit cu funcția de șef al ANPC, instituția care, culmea ironiei, se ocupă cu verificarea calității și protecția consumatorilor. Doar că, dacă acum zece ani justiția nu era convinsă că Piedone a comis abuz în serviciu, astăzi există suficiente indicii că este, cel puțin, un om corupt. Nici asta nu l-a oprit să-și înființeze propriul partid, PNRR, și să-și continue cariera politică nestingherit.

Într-o țară normală, un asemenea personaj ar fi rămas o notă de subsol în istorie. Noi, în schimb, l-am așezat din nou în vitrina puterii. 

Patronii clubului, trei la număr, împreună cu cei ai firmei de artificii și pompierii implicați, au primit, fiecare, pedepsele stabilite de instanță. Nu voi comenta sentințele, dar simt nevoia unei observații umane. Da, patronii clubului poartă o parte clară de vină, însă vina lor s-a consumat într-un context în care neglijența devenise regulă, iar complicitatea, reflex. Au greșit grav, dar au făcut-o într-un sistem care, înainte de a-i pedepsi, îi formase așa.

Îmi aduc aminte că Mincu Costin, după ce a primit condamnarea, a postat un mesaj pe Facebook care încă a rămas cu mine și astăzi, pentru că este al naibii de adevărat: "Eu mâine plec la pușcărie, dar într-un exercițiu de speranță vă spun la revedere! Cred că pentru mine o să fie mai ușor, nu o să mai trăiesc pe răspunderea mea. Pentru voi o să fie mai greu, o să rămâneți patronați de aceeași clasă politică, plătind taxe și impozite, dar trăind exclusiv pe răspunderea voastră. Așa că vă urez Curaj!".

El încă își ispășește pedeapsa, însă mesajul lui continuă să apese greu asupra noastră.

Nu sunt judecător, dar bunul meu simț îmi spune că cei cu adevărat vinovați nu vor ajunge niciodată după gratii. Și asta va rămâne cea mai adâncă rană a tragediei, una care nu se va închide niciodată, pentru că dreptatea, atunci când întârzie, nu mai vindecă, ci doar doare mai tare.

În rest, justiția a făcut ce știe ea mai bine și în cazul "spin-off"-ului Hexi Pharma: faptele s-au prescris, pedepsele inițiale au fost anulate, iar firma care producea dezinfectanți neconformi a fost obligată să plătească doar câteva milioane de lei spitalelor.

Un bilanț financiar nu egalează însă dimensiunea pierderii, e vorba despre vieți expuse și despre o iresponsabilitate care, în mod rezonabil, ar merita pedepsită cu ani grei de închisoare. Genocidul de neatenție și profit, deși atât de real pentru victime, a rămas pentru sistem doar un dosar cu sume.

După toate acestea, justiția rămâne marea farsă a tranziției: o instituție care poarta roba, dar nu mai poarta rușine. O justiție care trece printr-o perioadă lungă și urată de tranziție, în care marii corupți, criminalii cu funcții și impostorii cu studii la fără frecvență scapă prin artificii juridice și portițe legale croite special pentru ei. Punctele-cheie ale sistemului (Ministerul Justiției, ÎCCJ, CCR, CSM, DNA și Parchetele) sunt populate de oameni care, într-o țară normală, n-ar fi trecut nici măcar interviul pentru funcția de secretară la o firmă de cartier, dar aici dau lecții despre moralitate și reformă.

Avem un președinte care a câștigat și pe baza promisiunii unei justiții mai echitabile, mai curate, mai aproape de oameni. Momentan, nu vedem nimic din toate astea, dar speranța, deși anemică, încă mai pâlpâie, probabil din inerție. Pensiile speciale, acea tumoră a sistemului, sunt atât de greu de eliminat încât par mai degrabă un organ vital: taie-l, și moare tot.

Iar justiția reală, cea pentru cetățeanul care muncește, plătește taxe și își așteaptă rândul, are termen de judecată la nesfârșit. Doamna cu talerul în mână nu mai cântărește faptele, ci dosarele, după numele de pe copertă. Iar când se apleacă, nu o face pentru a oferi alinare, ci pentru a ridica praful care acoperă adevărul.

Zece ani mai târziu, bilanțul e amar. Avem legi, dar nu dreptate. Avem spitale pe hârtie, dar nu paturi reale. Avem condamnați, dar nu vinovați. Și avem un stat care promite mereu că se schimbă, doar ca să rămână neschimbat.

Colectiv nu mai e doar o tragedie, e o stare de fapt. Și, poate, cel mai dureros adevăr este că, deși focul s-a stins atunci, jarul în care trăim n-a încetat niciodată să ardă.

3. Clasa politică

Clasa politică a suferit schimbări interesante, unele în bine, altele în rău, dar relativ proporționale. Dacă, la un an după incendiu, PSD obținea 46% la alegerile parlamentare, chiar după un Guvern tehnocrat, astăzi același PSD pare slăbit de puteri, fără direcție clară și cu speranța (mea) tacită că, foarte curând, îl va urma pe Iliescu.

După căderea Guvernului Ponta, societatea civilă s-a mobilizat rapid, iar mulți oameni competenți au făcut pasul spre guvernarea tehnocrată. Ulterior, o parte dintre ei s-au coagulat în jurul USR și al lui Nicușor Dan, reușind să intre în Parlament în 2016, momentul zero al unui suflu reformist autentic. A fost o gură de aer proaspăt, mult așteptată. Dacă există un câștig real al acestor zece ani, acela este că din acea generație s-a ridicat primul președinte venit din societatea civilă, Nicușor Dan, cu o creștere firească: de la activist la primar și, în final, la președinte. Un președinte născut din protestele reci și apăsătoare ale nopților de noiembrie.

USR a încercat să aducă o serie de proiecte reformatoare menite să repare anii de corupție și degradare: inițiative pentru spitale, indicatori de performanță, combaterea infecțiilor nosocomiale, transparentizarea cheltuirii banului public, protecția mediului, justiție și infrastructură. Unele din aceste proiecte au devenit legi, altele așteaptă încă în sertare. Important este că au livrat și continuă să o facă, pentru oamenii care și-au pus încrederea în ei din clipa în care au devenit o opțiune reală pe buletinul de vot.

USR este, în sine, un câștig pentru societate. Un partid tânăr, aflat abia la începutul celui de-al treilea ciclu electoral, imperfect pe alocuri, cu greșeli, uneori chiar de neiertat în ochii electoratului, dar care încearcă să-și facă treaba cum poate mai bine, într-un mediu ostil și viciat până în măduvă. În ciuda tuturor atacurilor venite din partea turnătorilor de serviciu, a hahalelelor care n-au avut vreodată un contract de muncă la privat sau care nu ar supraviețui o lună fără contractele lor cu statul, USR rămâne o dovadă că se poate face politică și altfel. Mă lasă rece opiniile acestor oameni care, dezbrăcați de privilegiile lor, n-ar fi în stare să construiască nimic de la zero, pe cont propriu.

În general, aceste voci zgomotoase, hrănite din educație precară și logică strâmbă, sunt gălăgioase, dar nu periculoase. USR face ce trebuie chiar și pentru acești oameni strâmbați, urâți nu de soartă, ci de propriul caracter. Este un partid care încă are nevoie de timp și, mai ales, de încredere pentru a arăta cu adevărat ce poate. Iar dacă ceva merită păstrat din ultimul deceniu, este tocmai apariția acestui partid care, cu toate imperfecțiunile lui, a spart monopolul moral al imposturii politice.

Un lucru paradoxal este că memoria colectivă a românilor are o durată de viață mai scurtă decât un mandat politic. Victor Ponta, premierul care a plecat din funcție pe fondul tragediei de la Colectiv, a fost din nou o variantă luată în calcul de 15% dintre cei care s-au prezentat la vot anul acesta. Iar Piedone, omul care a dat autorizații pe bandă rulantă, este azi aclamat și felicitat pe stradă, ca un fel de erou urban al micului aranjament românesc. Poate că niciunul nu este vinovat direct pentru tragedie, dar amândoi au fost, la momentul respectiv, verigi dintr-un lanț al complicității instituționale. Moral, vina rămâne și e grea. Pentru că au perpetuat un mecanism care nu a știut niciodată să se asigure că viața are prioritate față de ștampilă.

Altfel, același PSD care ministeria sănătatea atunci o face și astăzi, cu aceeași lipsă de rușine și aceleași rezultate lamentabile. În ultimul deceniu, sistemul medical a stat șase ani și opt luni sub semnătura acestui partid, împărțiți între patru miniștri (doi anchetați, Bodog și Pintea, iar Bănicioiu, ministrul de la momentul tragediei, achitat între timp). Ironic, nu? Aceleași nume, aceleași scuze, același minister care pare incapabil să învețe din propriile greșeli. Într-o lume normală, astfel de figuri politice ar fi studii de caz despre eșec. La noi, sunt talk-show-iști de seară cu rubrică permanentă.

PNL a rămas și el undeva în peisaj, dar fără vlagă, fără idee, fără miză. Un actor șters, care a renunțat la orice urmă de personalitate și s-a mulțumit cu rolul de breloc al PSD-ului. A existat o vreme când liberalismul era despre principii și reformă; acum, e despre funcții, comisii și complicități tăcute. Cât despre anomalia care mai tulbură puțin echilibrul de carton al scenei politice, ea e formată dintr-o adunătură de partide dubioase, rusofile, care se bat cu pumnii în piept că vor guverna, dar nu pot scrie două fraze coerente despre cum o vor face.

Componenta analitică, cea care ar trebui să aducă luciditate, duce și ea propria bătălie, una pierdută deocamdată. Cei care au fost la butoane atunci, și cu mult înainte de Colectiv, sunt tot acolo, ancorați în sistem ca ventuzele pe un borcan murdar. Refuză să plece, rămân conectați la banii publici, se autoprotejează și se multiplică. Televiziunile lor obediente le fac imaginea, spală conștiințe și servesc zilnic același meniu de manipulare, condimentat cu ipocrizie. Și, cum altfel, românii obosiți, care abia mai au timp să discearnă între o știre și o diversiune, sunt trimiși înapoi la somn cu aceleași cântece vechi despre "stabilitate" și "liniște".

România e, încă, un loc unde vinovații îmbătrânesc liniștiți la butoane, iar revolta îmbătrânește în stradă.

4. Societatea

Societatea e tot acolo. Unii au mai îmbătrânit, alții abia acum deschid ochii. Cert este că ne învârtim în același cerc și trăim între aceleași betoane reci, martore mute ale nenumăratelor proteste și promisiuni uitate.

Oamenii văd, citesc, reacționează. Au fost receptivi și atunci. Solidaritatea acelor zile a fost uimitoare, pentru că lanțul uman creat atunci a fost mai puternic decât orice forță care a încercat vreodată să dezbine oamenii. E reconfortant să vezi că, zece ani mai târziu, oameni simpli duc mai departe acea solidaritate și încearcă, fiecare în felul său, să schimbe ceva, chiar dacă statul, ca un elefant greoi, continuă să se miște doar când simte focul aproape de urechi.

Dacă vorbim despre societatea civilă, aceasta a devenit o forță reală. Creează punți, taxează aroganța politicienilor și vine cu soluții acolo unde cei plătiți de noi ridică din umeri. ONG-urile propun politici, proiecte, intervenții rapide și, de cele mai multe ori, rămân neputincioase, ca noi toți, atunci când soluțiile care țin de Legislativ sau Executiv întârzie să apară. Totuși, nu e un capăt de țară: dacă în urmă cu 10-15 ani ONG-urile păreau lipsite de importanță, astăzi sunt chemate la masa deciziei, consultate și implicate în crearea de echipe. Ne-am fi dorit mai multe rezultate concrete, măsuri aplicate care să prevină tragedii majore, dar adevărul e că, până când politicul și justiția nu se vor schimba cu adevărat, frâna va rămâne trasă în fața oricărei inițiative reale.

Dacă vorbim despre societate ca despre oamenii de rând, atunci se poate spune că aceștia au câștigat ceva ce lipsea înainte: curajul de a vorbi. Tot mai mulți își găsesc vocea când vine vorba despre abuzuri, nedreptăți sau nepăsare. Presa independentă, la rândul ei, a devenit mai puternică și mai curajoasă și datorită ei au căzut guverne, au fost anchetați politicieni și scoase la lumină fapte pe care sistemul le-ar fi vrut îngropate adânc. Într-o țară în care televiziunile s-au transformat în departamente de PR politic, presa liberă a devenit, paradoxal, ultimul spital de urgență al adevărului.

Oamenii nu mai trec cu vederea iresponsabilitatea și minciuna, dar masa celor care reacționează rămâne încă mică. Poate e oboseala, poate e lupta zilnică pentru supraviețuire, poate e resemnarea care se instalează când simți că, oricât ai striga, nu te aude nimeni. Dar chiar și așa, cei care încă vorbesc, chiar și puțini, sunt dovada că speranța nu a ars complet. Ea mocnește, așa cum au mocnit și jarurile Colectivului, discret, dar viu.

Bilanțul celor zece ani rămâne amar. Puținele realizări sunt umbrite de neputințe, prescripții și stângăciile anilor care au urmat tragediei, iar micile progrese par detalii într-o imagine mult mai mare a eșecului. În fond, ne-am întors acolo de unde am plecat. Statul continuă să fie rezistent la schimbare, iar corupția, interesele și vechile rețele politice formează un zid aproape impenetrabil. Și totuși, în ciuda cinismului general, eu nu mi-am pierdut speranța. Poate pentru că, uneori, chiar și o scânteie e suficientă pentru a reaprinde ceea ce părea de mult stins.

Sau, poate, pentru că speranța, la fel ca adevărul, nu moare în flăcări. Doar se transformă în lumină.

Și, în final, să nu-i uităm pe cei 65 de îngeri care au plătit cu viețile lor pentru nepăsarea, corupția și indiferența unui sistem care trebuia să-i protejeze: Mihai Alexandru, Vlad Țelea, Cătălina Ioniță, Laurențiu Vârlan, Adrian Rugină, Marius Ștefan Rușitoru, Monica Tănăsoiu, Claudiu Petre, Maria Ion, Ștefan Hamed-Andrei, Alexandru Cătălin Simion, Anda Ioana Epure, Petre Andrei Bucă, Mihaela Vieru, Maria Vulcu, Valentina Florea, Carmen Irina (Karina) Oprița, Matei Gabriel, Radu Palada, Nelu Tilie, Diana Enache, Nicoleta Baldovin, Ioan Tripa, Alexandru-Paul Georgescu, Constantin Ignat, Valentin Fieraru, Simona Livia Stan, Liliana Gheorghe, Mimi Voicu, Alexandra Matache, Costel Cârlicean, Andreea Chiriac (Beavy), Ionuț Costin Popescu, Daniel Ciobanu, Ionuț Maior, Tullia Ciotola, Florin Cristian Popescu, Adrian Popa, Alex Chelba, Andra Elena Toader, Serian Mavi, Ayberk Manci, Alexandra Rădulescu, Matei Alexandru, Bogdan Enache, Teodora Maftei, Liviu Zaharescu, Tudor Golu, Elena Nițu, Vlăduț Roberto Andy, Alexandru Pascu, Mădălina Strugaru, Alex Aliman, Claudiu Bogdan Istrate, Loredana Dărescu, Ioana Victoria Geambașu, Ana Albu, Andreea Ștefan, Alexandru Mihai Iancu, Alexandru Hogea, Ioana Raluca Pănculescu, Roxana Boghian, Cristian Mitroi, Radu Sienerth, Răzvan Soroceanu. 

Dumnezeu să îi ierte și să îi odihnească în lumină!

Lucia-Maria Udrescu este economist, contabil & auditor financiar, doctor în contabilitate. Cetățean care nu stă deoparte.