Vexațiunile domnului Vexler (cine ne apără de "apărători"?)

Doar acum câteva ore, între timp o zi întreagă, în Parlamentul de la București s-a consumat o scenă care, dacă nu ar fi fost rezultatul nervilor întinși pueril, ar fi trecut la categoria ciudățenii și subiecte de glume. Or, în joc nu se aflau nici ciudățenii și cu atât mai puțin subiecte hazlii.

Concret, deputatul minorității iudaice de la noi, dl Vexler, urmașul în funcție a unui cu adevărat domn care a fost regretatul Aurel Vainer, a prezentat pentru a doua oară, după retrimiterea de către Președinte a legii la analiză, textul actului normativ care, pentru a nu știu câta oară - a patra, dacă nu mă înșel, fără a mai aminti de textul constituțional -, penalizează derapajele extremiste de orice fel, de la antisemitism la xenofobie.

În sală, reprezentanții opoziției de aramă au făcut ceea ce știu ei cel mai bine și au învățat nemijlocit de la șeful lor de galerie: au huiduit copios, au spus măscări, și-au umflat bojocii iubirii de patrie și au înjurat ancestral. Strașnică "dezbatere"! În loc să îi trateze ca atare, adică suveran de-a dreptul, cunoscându-i foarte bine, domnului Vexler i-a sărit țandăra și, în fața unor foi de hârtie cu chipurile unora ca Eminescu și Iorga, le-a rupt simbolic, condamnând în efigie două personalități majore ale românilor.

Ceea ce pare doar un moment în care prezumata rațiune pierde frâiele emoționale în fața urii de partid este mai mult decât atât. Opinia publică de la noi are deja imaginea repetată a disprețului antipedagogia al unui Alexandru Florian de la Institutul Wiesel, așa cum a suportat și toate luările de cuvânt, frecvent plate, fără respirație reală, ale lui Alexandru Muraru, gardianul autopropus al corectitudinii politice în variantă dâmbovițeano-bahluiană.

Pe acest fundal, actualizat recent, cred că merită, fără patimă, să ne apropiem mai mult de fenomenul apărării unor idei, principii și valori reale de către nevolnici, manipulatori și aroganți. Despre "ceilalți", despre flăcăii de aur am tot scris public. Reiau așadar niște însemnări personale pe temă, actualizate, formulate în miezul lor principial când, la IICCMER, mă confruntam cu "reducționismul nobil".

*

Asistăm tot mai des la un tip de judecată morală care nu mai operează cu distincții, ci cu anulări (cancel culture). Pentru că a lucrat în guvernul lui Antonescu, un Mircea Vulcănescu, de pildă, este șters aproape integral din spațiul public, inclusiv din titulatura unei școli, ca și cum biografia sa ar fi epuizată de o singură culpă, iar convertirea interioară, asumarea suferinței și moartea sa ar fi irelevante. Pentru că regimul Putin a invadat Ucraina, cultura rusă, în ansamblul ei, devine suspectă sau indezirabilă în Occident, de parcă Dostoievski, Cehov ori Rahmaninov ar purta o vină politică retroactivă. Iar recentul gest de a rupe portrete fotocopiate ale lui Eminescu și Iorga, sub acuzația de antisemitism, mută dezbaterea din registrul criticii argumentate în cel al iconoclasmului simbolic.

În toate aceste cazuri, întrebarea de fond este aceeași: cât de mult putem lărgi sensul unui cuvânt precum „antisemitism” și până unde putem merge cu identificarea absolută dintre om și operă? Antisemitismul este, fără îndoială, una dintre cele mai grave rătăciri morale, inclusiv sau mai ales din perspectivă creștină - Țuțea: "Hristos nu s-a născut la Fălticeni!" -, o eroare de conștiință care a sfârșit într-o tragedie istorică de proporții. Tocmai de aceea, termenul reclamă luciditate, nu automatism. Când termenul ajunge să desemneze însă orice ambiguitate de limbaj, orice afiliere contextuală sau orice text produs într-un alt orizont istoric, el încetează să mai funcționeze ca diagnostic moral și se transformă într-o sentință, într-o stigmă.

Reducerea unei persoane la o singură vină, oricât de gravă, anulează nu doar complexitatea istorică, ci și posibilitatea antropologice-teologică a convertirii, a căinței, a asumării răului făcut. În același timp, transferul vinei de la indivizi concreți la opere culturale sau la întregi tradiții naționale introduce o logică a culpabilității colective care contrazice însăși ideea de responsabilitate personală. A critica texte problematice este legitim și necesar, dar a le suprima simbolic, în schimb, nu mai ține de exercițiul rațiunii, ci de gestul pur punitiv, de aroganță, un atribut fundamental impropriu dreptății.

Există aici un risc chiar mai profund: acela ca antisemitismul, în loc să fie înțeles ca o rătăcire fundamentală a umanului, să fie transformat într-o ideologie de excludere. În acest caz, conceptul nu mai luminează conștiințe, ci produce tăceri; nu mai previne răul, ci îl reiterează sub o altă formă, mai acceptabilă social. Paradoxal, însă nu inexplicabil, o asemenea absolutizare care conduce la autocenzură, cu "răbufnirile" aferente - după trei beri, neamțul de rând scapă înjurături antidemocratice și sub ochii tăi uimiți își varsă năduful capitalizat apoi electoral de AfD, par exemplu -, nu întărește lupta reală împotriva antisemitismului, ci o slăbește, golind-o de dimensiunea ei morală și transformând-o într-un reflex birocratic al anulării.

Să nu fiu înțeles greșit și nici să mi se intenteze procese de intenție: a judeca drept nu înseamnă a relativiza greșelile, ci a refuza confuzia fatală dintre faptă, om și operă. În momentul în care nu mai admitem că omul este mai mult decât suma rătăcirilor sale, nu mai facem justiție nici memoriei și nici adevărului. Administrăm profitabil, inclusiv sau cu precădere pentru poziții de putere, doar etichete. Iar acolo unde judecata se reduce la etichetare, nu mai avem de-a face cu responsabilitate morală, ci cu o nouă formă de orbire, de interes, de mâncare stricată servită în argintăria principială.

*

Revenind la vexațiunile domnului Vexler, asemeni lui Florian, și el hrănește electoratul suzeranist. Este asemeni celui care, pe gard, de sus, coboară până la o lungime sigură o fleică legată de sfoara undiței, curtea fiind plină de câini înfometați. Râvnind la hrană, potăimea sfârșește prin a se mușca întreolaltă spre amuzamentul imbecilului posedat de certitudinile sale. Iar hărmălaia, întreținută în spirală, umple la final curtea cu sânge. Or, asta nu este pedagogie, ci provocare în cel mai fățiș mod cu putință. Pe scurt: asemeni memoriei crimelor comunismului, nici cele ale antisemitismului nu au nevoie de astfel de apărători. Dimpotrivă.

Doxa!