Gesturi creștine ale lui Valeriu Gafencu față de evreii persecutați. Un izvor de dragoste pentru oameni, indiferent de etnia, religia sau culoarea acestora

După cum reiese din mărturiile lui Richard Wurmbrand, Sfântul Închisorilor – Valeriu Gafencu –, numit astfel de Nicolae Steinhardt, transcede conflictele politice futile. Gafencu îi iubea pe evrei ca pe cei ce fac parte din "poporul ales” de Dumnezeu, din care s-a născut jumătatea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos. Din postura unui creștin profund atins de aripa îngerului, Valeriu Gafencu nu avea cum să fie antisemit; ar fi însemnat să fie împotriva neamului lui Hristos, ceea ce ar fi fost o absurditate, un non-sens care i-ar fi contrazis mucenicia hristică.

Un dialog pentru eternitate

Ioan Ianolide ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare despre întâlnirea dintre pastorul Wurmbrand și Gafencu. Sfântul Închisorilor era hotărât să-l convertească la religia ortodoxă pe evreu:

„La amiază, Wurmbrand a fost dus cu targa la raze, apoi l-au oprit pe coridor, la parter. Lângă el, pe o altă targa, era Valeriu. Doi oameni cu ochi albaștri și cu minți strălucitoare. Doi iubitori ai lui Hristos. Doi creștini martirizați, care cu ultimele eforturi făceau un gest de credință și jertfă de sine. Unul era român, altul era evreu, cu caracterele tipice ale rasei lor. Discuția a început direct, vie și viguroasă. 

– Mi s-a spus că ești creștin, a zis W. 

– Știu că sunteți pastor protestant, a răspuns Valeriu.

– Dar cum poate un naționalist român să fie creștin? Hristos a înfrățit toate neamurile, deci este o contradicție în definiție dacă admitem creștin și naționalist!

– Domnul pastor este evreu. Nu dorește mântuirea evreilor? Oare n-a iubit și Domnul poporul evreu?

– Desigur, a răspuns W. Domnul s-a născut din seminția lui David de 7000 de ani și eu mă trag din seminția lui Israel și-mi iubesc neamul, pentru a cărui mântuire însuși Hristos a vărsat lacrimi.

– Înțeleg deci că domnul pastor este un naționalist, un naționalist evreu. Românii sunt și ei naționaliști. Noi ne-am născut prin fire români, dar prin har și prin adevăr suntem creștini. Evreii nu sunt creștini nici după 2000 de ani! Naționalismul românilor nu este șovin, nici imperialist, nici rasist, ci decurge firesc din îmbinarea dintre credință și felul nostru propriu de viață. Noi mergem înfrățiți cu toți drept-credincioșii pe calea lui Hristos, către Înviere. Prin Hristos toate neamurile au format Noul Israel și cu această conștiință tratăm noi problema națională, inclusiv problema evreiască.

– Atunci de ce sunteți antisemiți?

– Nu suntem antisemiți (...)

– Văd că îți iubești neamul, a zis R.W.

– Ne iubim neamul, dar și pe toți oamenii din lume. Dorim din suflet încreștinarea întregului popor evreu, însă asta depinde de el, nu de noi. Știm că există o „rămășiță” a evreilor care urmează pe Domnul. Aveți toată dragostea noastră în Hristos, dar suntem triști pentru că până și atunci când un evreu se încreștinează, în loc să vină la sursa directă, la adevăr și la har, o cotește puțin, e puțin sectar, are ceva de cârtit, rămâne puțin în afara de Dumnezeu...”

R. W. i-a răspuns: – Voi aveți marele noroc... că v-ați născut creștini și, când vă treziți la Hristos, știți unde să intrați. Dar noi... Eu sunt evreu de sute de generații și strămoșii mei au fost dușmanii lui Hristos; deci, când L-am aflat, am fost pus în... fata dureroasei dileme de a nu ști pe ce ușă să intru!

– Înțelegem drama de care ne vorbește domnul pastor; dar dacă sunteți cu adevărat însuflețit de credința cea dreaptă, o veți găsi în Ortodoxie. Poate că de aceea ne-am întâlnit aici...

– Vrei să mă faci ortodox?

– E o poruncă sfântă!

– Poate vrei să mă faci și legionar?, a întrebat malițios W.

– Aș dori să nu fi auzit această remarcă. Înțeleg însă perspectiva diferită din care privim lucrurile. Dar țin să vă precizez că noi nu ne găsim pe o poziție politică sau naționalistă, ci pe poziția celei mai autentice învățături creștin-ortodoxe. De aici cheamă Domnul oile cele rătăcite ale casei lui Israel.

La aceasta W a șoptit: – Evreii nu mai sunt israeliți!

– Pentru acest cuvânt aș dori să vă sărut!, a răspuns Valeriu. W a stat câteva clipe pe gânduri, apoi a continuat: – Este cu adevărat surprinzătoare întâlnirea noastră de astăzi!

– Și o dorim rodnică!, a încheiat discuția Valeriu”. (Ioan Ianolide, op. cit.). 

I-a salvat viața pastorului Richard Wurmbrand. Cu prețul propriei morți

Gafencu i-a dăruit antibioticele care i-au salvat viața pastorului evreu, deși acesta în memoriile sale scrise mai târziu, „Cu Dumnezeu în subterană”, refuză public să recunoască că Sfântul Închisorilor i-a salvat viața la Târgu Ocna. Această uitare „ne-intenționată” arată cât de rară este recunoștința umană în general.

„Treptat apele tulburi din sufletul lui W[urmbrandt] se limpezeau. Atmosfera de pace și dragoste care domnea printre deținuții din camera 4 era ca un balsam pe zbuciumările lui lăuntrice. Dar încă nu văzuse tot. Urma să fie martorul unui gest care avea să-i salveze viața și să-i facă încă o dată dovada adevăratului creștinism. În calculele tactice ale politrucilor din Târgu-Ocna intrau și elemente șocante. Așa se explică faptul că au permis să pătrundă în sanatoriu 10 grame de streptomicină pentru R. W. A fost un adevărat pelerinaj. Toți bolnavii se duceau să o vadă ca pe o minune, iar medicii săvârșeau un întreg protocol când o manevrau. R. W. a decis să dea această streptomicină lui Valeriu.

– Îți mulțumesc, Richard Wurmbrandt, din suflet, dar nu o pot primi, de ea depinde sănătatea ta!, i-a zis emoționat Valeriu.

– Eu nu sunt atât de grav bolnav și condamnarea mea este mică. Am toate șansele să supraviețuiesc. Deci te rog să o primești!, a insistat W.

B. a auzit și a spus: – Avem datoria să-l salvăm pe W! El este apostol al lui Hristos și poate fi de folos oamenilor. Propun să-i dăm lui streptomicina.

Situația era delicată, căci atât pastorul, cât și Valeriu erau primii candidați la moarte apropiată.

– O voi da lui Valeriu, a hotărât stăpânul medicamentului.

Valeriu a ascultat liniștit și a spus: – Iată un prilej în care ne putem arăta dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui față de Hristos. Sunt deci de părere să-i dăm lui W. streptomicina.

– Nu!, s-a împotrivit R. W. Rămân la prima mea hotărâre. Dorim să trăiești, avem nevoie de astfel de oameni!

– Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina și-ți mulțumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta.

A luat deci streptomicina și a dăruit-o, la rândul său, lui R. W. Era atât de ferm în gestul lui, încât nici W și nici nimeni altcineva nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicină au salvat viața lui W. El trăiește, iar Valeriu s-a stins din viață”. (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos – Document pentru o lume nouă”, Editura Bonifaciu, 2012)”.

Încă din liceu, Valeriu Gafencu și-a exprimat compasiunea și înțelegerea față de soarta evreilor supuși persecuțiilor inspirate de regimul nazist. Întotdeauna a exprimat o viziune creștină față de poporul ales. 

Ovidiu Creangă, coleg de generație, ne-a lăsat o mărturie interesantă despre originalitatea viziunii lui Valeriu Gafencu față de suferința evreilor: 

„Valeriu era un elev foarte bun, și prin faptul că emana un aer cald și prietenos, îl iubeau toți elevii, inclusiv evreii, cu toate că el era un patriot înverșunat. El nu avea nimic cu evreii, dar ura din răsputeri comunismul. Comuniști erau foarte puțini, eu nu am cunoscut pe niciunul dintre elevii liceului nostru, nu știu să fi fost careva. Valeriu avea despre evrei o idee foarte originală; el spunea: ”Evreii ni l-au dat pe Iisus Hristos, apostolii au fost evrei, primii creștini au fost evrei, Biblia, cartea noastră de căpetenie, conține Vechiul Testament, care e cu mult mai mare ca Noul Testament, noi trebuie să recunoaștem aceste merite ale evreilor”. Nu știam ce urgie ne paște, că criminalul regele Carol al II-lea și camarila lui în frunte cu amanta Elena Lupescu ne-au asigurat că țara e apărată de „un zid de beton de oțel și foc”, și când au năvălit hoardele lui Stalin, s-a dovedit că armata română nu avea nici cel puțin un tanc și a cedat Basarabia, Bucovina, și Ținutul Herța fără nicio opoziție”. (Ovidiu Creangă, în prima zi de Crăciun a anului 2006, Toronto – Blog Valeriu Gafencu). 

Nu suferința din închisoare l-a făcut pe Valeriu Gafencu să-i respecte și iubească pe evrei, ci credința sa profundă întru Hristos, care propovăduiește iubirea față de oameni indiferent de etnie, religie sau culoarea pielii. Încă înainte de a fi arestat în toamna lui 1941, Valeriu Gafencu a luat apărarea evreilor persecutați în urma pogromului de la Iași organizat și coordonat de armata germană în urma atacului româno-german asupra URSS din 22 iunie 1941. Comandamentul german, care avea jurisdicția militară a Iașului, ca zonă de graniță și de război, s-a implicat în uciderea sau deportarea evreilor localnici. Creștin autentic, Valeriu Gafencu nu putea rămâne indiferent la suferințele evreilor.

În noiembrie 1941, într-o pădure de lângă Iași, Valeriu Gafencu a fost arestat de către jandarmerie dintr-o întâmplare. A fost o reacție exagerată a autorităților după un eveniment „legionar” la Timișoara. Pentru a găsi vinovați de serviciu, jandarmeria antonesciană îi trimite spre judecată pe acești tineri sub acuzarea că erau legionari. După o anchetă de o săptămână, procesul a început pe 2 decembrie 1941, iar pe 5 decembrie se dă sentința, Valeriu Gafencu fiind condamnat la 25 de ani de închisoare, ceilalți la câte 15 ani și 3 ani. Arestații sunt duși cu duba și cu trenul prin diferite locații spre închisoare. Atunci Valeriu Gafencu se întâlnește cu tragedia evreilor persecutați de regimul antonescian: 

„Ca să ajungem la Ploiești, unde am petrecut Crăciunul, am mers o săptămână cu duba atașată la tot feluri de trenuri, peste Botoșani, Cernăuți, Bacău, Mărășești și Buzău. Dacă n-ar fi fost cu noi Valeriu, care își asumase rolul de călăuză prin infern, cred că ne-am fi topit de disperare. În capitala Bucovinei, abia eliberată, grupe de evrei cu stea galbenă pe piept, curățau de zăpadă strada pe care înainta convoiul nostru. 

– Uitați-vă la ei, săracii!, spuse Gafencu. Vina lor e că s-au născut în alt neam, motiv de a fi prigoniți...

Și le făcu prietenește un semn cu mâna. Dar oamenii aceia, condamnați și ei, îl blestemau; unul îl scuipă: 

– Criminalule, ajungă-te juvățul!

(Paul Miron – „Măsura urmelor”, Editura Marineasa, Timișoara, 2000). 

Dragostea exprimată de Gafencu față de niște oameni persecutați de un regim militar nu era reciprocă, din păcate. Oamenii în suferința și în disperare nu înțelegeau iubirea creștină exprimată de Valeriu Gafencu. Un alt caz s-a întâmplat cu un biet rabin în tren, agresat de un hoț. Rabinul i-a... mulțumit lui Gafencu că l-a salvat din ghearele morții, dar i-a spus că poate nu a făcut bine, deoarece el îi sprijinise pe militarii sovietici să atace Iașul. 

„În drum spre Ploiești, la Bacău, a fost împins în compartiment un rabin în vârstă, cu perciuni sclipitor de albi. Imediat, hoții l-au descălțat de ghete (erau de calitate bună) și i-au confiscat un sac plin doldora de alimente. Bietul bătrân se apăra cum putea, când un vlăjgan încerca să-l dezbrace de palton. Îi pusese mâna în gât, îl sufoca. Niciodată nu mi-am putut închipui că cineva poate fi mai aprins de mânie, cum a țipat Valeriu la acel răufăcător: „Lasă-l!”. 

Rabinul leșinase. Când și-a revenit, i-am făcut loc între noi, pe bancă. A poruncit să i se dea sacul și ghetele înapoi. Și lucrul ciudat, brutele acelea atât de independente, l-au ascultat. A mai mârâit unul: „Nu vedeți că e un jidan puturos? Ăsta nu mai are multe zile de trăit!” – „E om și el ca noi!”, replică Valeriu, de se făcu tăcere. 

Rabinul ne-a povestit ce făcuse. Montase un bec în coșul unei case, ca să semnalizeze avioanelor inamice poziția orașului, faptă pasibilă de o pedeapsă grea. – „Domnule, mi-ai salvat viața! Dar nu știu dacă mi-ai făcut un bine”. N-am înțeles tot ce a spus Valeriu, dar am reținut că-i vorbea despre demnitatea morții” (Paul Miron, op. cit.).