Metoda ca probă morală (despre plagiat)

Un avantaj al descoperirii plagiatelor, oportună de regulă, câtă vreme hoția intelectuală nu se prescrie moral, ar putea fi atenția mai mare dată formei. Până la un grad ridicat, o teză de licență, master sau doctorat testează capacitatea cuiva de a sintetiza opiniile altora și de a se înscrie în seria celor care au definit normativ domeniul de interes. Este un examen de metodă, de virtuozitate academică, iar ca orice virtuoz, acesta trebuie să fie virtuos, adică să respecte notele, etapele, să nu învăluie în ceață pe corectori și să pară ceea ce nu este. Or, tocmai această corectitudine a fost tratată cu dispreț sau cel puțin cu superficialitate. În țara lui Dorel care taie cablul de internet dintr-o lovitură, ce mai contează că furi aparatul critic al altuia, că te împăunezi cu referințe bibliografice niciodată consultate, că, din admirație (sic!), îți însușești pagini întregi din cărți deja publicate? Merge și așa! Or, banalissimă cum este, constatarea că, de la industria auto la interpretarea legii, de la arhitectura, inclusiv sacră, la construcția de autostrăzi, de la farmaceutică la IT, de la literatură la teologie sau de la filosofie la artă – în toate și peste tot milimetrul nu este egal cu centimetrul, nanogramul cu „suta”, teleologia nu este știința lui Teleleu și transcendentul chiar nu-i același lucru cu transcendentalul, cum nici compoziția cromatică un accident.

Nu este de mirare că, în teologie sau în filosofie, de pildă, mari gânditori, învățători și modele au insistat constant asupra metodei: asupra latinescului procedere sau a grecescului τάξις – de unde și sensul actual, trimițând la o înșiruire ordonată –, adică asupra construcției raționale ca act de responsabilitate intelectuală. Chiar și atunci când obiectul reflecției este misterul, Revelația sau limita cunoașterii, discursul nu devine arbitrar, ci dimpotrivă: capătă o rigoare sporită. Iată de ce, termenii nu sunt metafore aruncate la întâmplare, ci piese cu greutate precisă, cărămizi așezate într-un zid care trebuie să stea în picioare. Contrar celor care că dezordinea este creativă de la sine, ordinea nu este adversara profunzimii, ci condiția ei, fără metodă, misterul dizolvându-se în obscuritate, iar Revelația ajunge confiscată de improvizație și de zgomotul confuz al pseudo-discursului.

Un exemplu răsăritean, sobru și programatic, îl oferă Vasile cel Mare, pentru care ordinea nu este un artificiu didactic, ci expresia însăși a raționalității creației și a discursului despre ea: „Nimic nu este fără rânduială (ἀτάκτως) în cele zidite; toate au fost aduse la ființă cu măsură, cu număr și cu greutate” (cf. Hexaemeron). Afirmația nu vizează doar cosmosul, raportul dintre microcosmos și microcosmos, precum la Maxim Mărturisitorul mai târziu, ci legitimează implicit metoda: a vorbi despre Dumnezeu și despre lume presupune a respecta ordinea înscrisă în ele, nu a o substitui cu improvizația subiectivă. Adamismul, creația de la zero, este ispita șmecherilor care nu au timp să parcurgă, fie și în fugă, secolele și mileniile de până la ei.

În tradiția latină, aceeași intuiție este formulată cu limpezime de Augustin, care face din ordo o categorie epistemică și morală fundamentală: “Ordo est parium dispariumque rerum sua cuique loca tribuens dispositio./ Ordinea este așezarea lucrurilor egale și inegale, dând fiecăruia locul său” (cf. De civitate Dei). Nici în acest cadru, precum mai târziu la Toma D'Aquino, metoda nu este un corset exterior adevărului, ci condiția prin care adevărul devine inteligibil și comunicabil. Fără ordine, chiar și Revelația riscă să fie redusă la zgomot, în vreme ce, cu și în ordine, ea poate fi rostită fără a fi trădată, poate inspira, convinge.

La rândul său, hermeneutica modernă confirmă această intuiție veche, fără a o dilua. Gadamer, de pildă, insistă tocmai asupra faptului că înțelegerea nu este un act spontan, psihologic sau arbitrar, ci un proces structurat, guvernat de reguli interne, de o ordine a sensului care se cere respectată. În Wahrheit und Methode, pe care am citit-o în timpul studiilor la Heidelberg, unde eram și vecini, el formulează limpede această exigență: „Verstehen ist kein methodenloses Geschehen, sondern ein Vollzug, der seiner eigenen Ordnung folgt./ Înțelegerea nu este un eveniment lipsit de metodă, ci un act care urmează propria sa ordine.” Chiar și acolo unde adevărul nu poate fi redus la procedură tehnică, el nu este accesibil în afara unei discipline a interpretării. Metoda, la Gadamer, precum la Sfinții Părinți din ambele tradiții, nu anulează Tradiția majusculată și nici Misterul, ci le face loc, protejându-le de abuzul improvizației și de violența lecturii grăbite, de instrumentalizare lor perversă, conservând caracterul de alteritate, de normă, în raport cu trăsnăile creaturii.

Aceeași exigență a rigoarei reapare, într-o cheie explicit dialogică, în celebrul schimb de viziuni dintre Habermas și Ratzinger (Benedict XVI), unde metoda devine condiția minimă a înțelegerii reciproce dintre rațiunea seculară și rațiunea credinței. Habermas, departe de a legitima relativismul facil, insistă asupra procedurilor raționale ale discursului public, asupra regulilor argumentării și ale justificării intersubiective, fără de care comunicarea alunecă inevitabil în arbitrar sau manipulare. Ratzinger, la rândul său, acceptă acest cadru al raționalității critice, dar avertizează că o rațiune amputată de întrebarea adevărului și de deschiderea către transcendență devine o rațiune instrumentală, incapabilă să se autolimiteze. Punctul lor de convergență este esențial: fără ordine conceptuală, fără procedere și τάξις, nici credința nu poate fi rostită responsabil, nici rațiunea nu se poate apăra de hybris. Dialogul însuși este o formă de metodă, iar metoda – o etică a gândirii care refuză atât impostura devoțională, cât și improvizația ideologică.

În acest context, mentalitatea „dâmbovițeană” apare nu ca un simplu defect de caracter, ci ca un eșec structural al formării: o cultură a aproximării ridicată la rang de virtute, a improvizației confundate cu inteligența și a șmecheriei luate drept creativitate. Aici, metoda este suspectă, rigoarea este taxată drept pedanterie, iar forma – singurul loc unde adevărul poate fi verificat – este considerată dispensabilă. De aceea, plagiatul nu este o anomalie, ci un simptom; nu o abatere, ci o expresie coerentă a unui mod de a gândi în care „merge și așa” ține loc de procedere și τάξις. Or, într-o asemenea cultură, nu doar diplomele sunt goale, ci și cuvintele, iar fără reabilitarea ordinii intelectuale, a disciplinei sensului și a respectului pentru formă, orice apel la morală publică rămâne inevitabil retoric.

Doxa!