Comunismul: trecut politic neîncheiat, reflex ideologic activ

Există ani care adună evenimente, precum moartea unui papă și alegerea succesorului, războaiele care nu mai contenesc, și ani care adună sens. 2025 a fost, pentru mine, mai curând din a doua categorie: un an al clarificărilor, nu al soluțiilor facile, al întrebărilor formulate limpede, nu al răspunsurilor liniștitoare. Un an în care am încercat, nu mereu cu succes, să pun ordine intelectuală și morală într-un peisaj public tot mai fragmentat, tot mai zgomotos și, paradoxal, tot mai sărac în judecată.

Textele publicate aici, pe acest "perete", alături de cursurile de teologie socială și predici, de-a lungul acestui an – fie că au vizat comunismul, educația, Biserica sau spațiul politic – au avut un numitor comun: refuzul cosmetizării. Nu dintr-un reflex polemic, bazat pe eventuale frustrări sau mai știu ce alte mecanisme, ci din convingerea, dovedită de când sunt în spațiul public, că adevărul devine periculos abia atunci când este evitat politicos, când nu i se mai rostește numele. 

*

Comunismul: trecut politic neîncheiat, reflex ideologic activ

Un prim ax major a fost relectura comunismului, nu ca episod istoric închis, ci ca patologie recurentă a minții colective. Am insistat asupra ideii că nostalgia nu este un accident cultural, oricât și oricum ar dori unii să o combată prin legi tâmpe, ci simptomul unei oboseli morale profunde, al unei nevoi de simplificare autoritară a lumii. Niciodată cronicarul nu avut atâta dreptate când a definit omul ca fiind sub vremi.

„Totalitarismul nu începe cu tancurile, ci cu renunțarea liniștită la criterii.”

Într-o societate în care libertatea este adesea confundată cu absența oricărei exigențe, am încercat să arăt că democrația, cu toate imperfecțiunile ei și mai ales a celor care pretind să o ilustreze, rămâne opusul fricii instituționalizate, nu un substitut al fericirii garantate. Democrația are viitor, în vreme ce comunismul nu a eșuat/ va eșua în continuare nu doar economic sau politic, ci antropologic. Definește hâd omul. 

*

Educația: improvizația ca formă de violență 

Un alt nucleu constant al reflecțiilor mele, ca tată și ca dascăl deopotrivă, a fost criza educației, publice și private, într-un context în care pluralismul metodologic a degenerat la noi, printre farfurii și aperitive, într-o salată pedagogică lipsită de repere ferme. Firește, am criticat dependența de ecran, abandonul lecturii profunde și confuzia dintre inovație și improvizație.

„Când puiul de om face primii pași cognitivi, improvizația devine o formă de violență.”

Contrar lecturii fals apocaliptice, inteligența artificială nu este, în sine, problema. Problema este abdicarea inteligenței umane, personale, demisia ei tehno-etică, delegarea discernământului către instrumente, dar în absența unei antropologii clare. Or, educația rămâne, mai ales în primii an ai omului, viitor matur, cetățean, un domeniu în care eroarea nu este neutră, ci cu efecte pe termen lung.

*

Biserica: autoritate, orgoliu și justiție

În plan eclesial, 2025 a fost marcat de reveniri insistente din partea mea, răspuns la mania autocelebrării legate de Centenarul Patriarhiei, de parcă ar fi fost/este ceva constituit Bisericii lui Hristos, asupra justiției canonice, a întârzierilor instituționale, a arbitrariului mascat religios și a confuziei persistente dintre autoritate și putere. Ca și până acum, de peste trei decenii, am scris despre toate acestea din interiorul Tradiției, nu împotriva ei.

„Biserica nu este compromisă de păcatele oamenilor ei, ci de refuzul de a le numi.”

Trimiterile biblice și patristice, insistente, nu au fost ornamentale, ci deliberate: pentru a reaminti, cu voce înaltă, că autocritica este constitutivă Tradiției, nu o concesie făcută modernității, gregarismului digital sau relativismului. În fapt, adevărata secularizare - ca să nu îi spun autosecularizarea - începe atunci când limbajul sacru, adică înșiruirea de canoane și citate, este folosit pentru a acoperi disfuncții morale, intim și limitat personale. Așa cum unii iau democrația ostatică, alții pun batista peste chimvalele credinței. Frecvent, în direct, live. 

*

Spațiul public și impostura morală

Textele despre politică, populism, AUR și alte orătănii, resentiment social și capturarea instituțiilor au încercat să depășească nivelul analizei conjuncturale. Miza nu a fost numele sau partidele, ci oamenii și structurile de impostură morală care îi ajută și care traversează precum un torent dement societatea românească.

„O societate nu cade atunci când greșește, ci atunci când nu mai știe de ce greșește.”

Am legat constant critica politică de antropologia morală, convins fiind că fără aceasta orice reformă rămâne decorativă, iar orice indignare, sterilă. La fel, nu am crezut și nu cred nici acum că acesta este direcția folositoare țării noastre.

*

Memorie, suferință, sens

Poate cele mai personale texte ale anului au fost cele legate de memoria suferinței: deținuții politici, AFDPR, Revoluția din 1989, prețul fizic, anatomic aș spune, plătit pentru idealuri. Adică despre acele situații unde istoria nu mai poate fi redusă la cifre sau lozinci.

„Nu orice suferință este nobilă, dar fără memorie, nicio suferință nu mai are sens.”

Într-o epocă grăbită să relativizeze totul, am încercat să apăr ideea că memoria nu este revanșă, ci condiție a discernământului prezent. Da, în ciuda banalității, cred că memoria este un ingredient al viitorului. Iată de ce sunt foarte reticent față de inițiative legislative datate, ancorate prea vizibil în ambițiile unora, oricât de onești se vor dovedi unii dintre ei, dar nu în exegeza cu adevărat suverană a propriei istorii. 

*

În fine

2025 nu a fost un an liniștit și nici nu trebuia să fie. A fost un an necesar, în care am încercat să afirm, consecvent, că adevărul nu este violent prin natura lui, ci devine incomod atunci când lovește în obișnuințe, în interese și în orgolii bine instalate, în categorii și sisteme, când nu mai este îmbrățișat, ci trișat.

Dacă aceste texte au deranjat, este un semn bun. Dacă au ajutat, fie și marginal, la o gândire mai limpede, este suficient. Restul rămâne, ca întotdeauna, sub judecata timpului. Tot ceea ce nu am spus, formulat corect sau insuficient în 2025 poate, dacă Dumnezeu îngăduie, să fie spus, formulat în 2026.

Doxa!