Cetățenia clericului (despre strategia reducerii la muțenie)

Cetățenia clericului este acel întreg antropologic și juridic care exprimă imposibilitatea de a despărți persoana umană ca pe un măr tăiat în două: o jumătate ținând de locul și rolul ei în cetate, în spațiul public al comunității, iar cealaltă de locul și rolul ei în lăcașul de cult, în spațiul, tot public, al comuniunii. A compara, cum fac mulți, statutul clericului cu cel al militarului — adică a transfera asupra celui dintâi exigența renunțării la opinia politică exprimată deschis — conduce fie într-o fundătură, fie la o soluție falsă.

Fundătura constă în aceea că analogia nu funcționează până la capăt. Spre deosebire de soldatul plasat într-un sistem ierarhic rigid și, la limită, izolat în cazarma profesiei sale, clericul creștin — despre el este vorba aici, nu despre clericul șiit iranian (sic!) — este păstor, reper spiritual și îndrumător tocmai în acele moduri multiple prin care credința trăită și mărturisită în interiorul Bisericii se prelungește, se verifică și se mărturisește și în afara acesteia, în creația largă a lui Dumnezeu, marcată de heteronomie, de diversitate și chiar de forme ale antireligiozității ori ale ateismului militant.

Teologii cunosc bine formula unei „liturghii de după Liturghie”, adică tocmai acest proces prin care lucrarea harică nu rămâne închisă între zidurile bisericii, ci rodește "rezilient" în cotidian, în acel spațiu numit, adesea impropriu, profan. Impropriu, fiindcă omul nu încetează, odată ieșit din biserică, să fie purtător al unei chemări mai înalte. Dimpotrivă, el rămâne, prin însăși existența sa trupească și cu atât mai mult prin conștiință și inimă, un templu viu al Vieții. În acest sens, cetățenia clericului nu este o abatere de la vocația sa, ci una dintre formele concrete ale acesteia: prezența în lume fără dizolvare în lume, slujirea comunității fără captivitate ideologică, discernământul public fără abandonarea reperului evanghelic.

Pentru unii, fie interesați, fie comozi, soluția aparent salvatoare este tăcerea: abstinența civică, retragerea din rostirea limpede, reducerea clericului la un simplu suport mișcător de veșminte, la o mașină liturgică antropomorfă. Tocmai asupra acestei soluții false insistă cei care nu pot suporta, accepta sau măcar constata că, pentru omul altarului, nu pot exista două dicționare: unul al evidenței și altul al amăgirii, unul al adevărului și altul al convenienței. Clericul nu primește, odată cu hirotonia, dreptul de a falsifica realitatea în numele păcii de suprafață și nici obligația de a cosmetiza răul pentru a nu tulbura liniștea celor așezați comod în ambiguitate.

Știm, clerici și laici deopotrivă, că una dintre marile lecții ale Evangheliei este tocmai numirea răului pe nume. Hristos nu cultivă echivocul, nu unge cu formule neutre ceea ce corupe sufletul și nu recomandă politețea față de minciună. A spune războiului „operațiune specială”, agresiunii „ordine”, manipulării „suveranism”, iar rețelelor de putere oculte „grijă pentru neam” nu înseamnă discernământ, ci complicitate lexicală. Nimic nu vulnerabilizează de aceea mai tare răul decât scoaterea lui și a celor care îl slujesc la lumină prin cuvântul potrivit, fiindcă răul preferă întotdeauna ambiguitatea clarității, penumbra adevărului rostit și confuzia în locul judecății limpezi.

Vizual vorbind, răul se poartă de fapt ca un maestru flamand al clarobscurului: lucrează rafinat în zonele de trecere, în umbrele convenabile, în treptele de gri ale conștiinței obosite, fumegânde. Iar când este scos afară, la vedere, își pune imediat ochelari de soare, fiindcă lumina adevărului îl incomodează până la orbire. De aceea, cetățenia clericului nu poate însemna mutism solemn și nici neutralitate de paradă, ci fidelitate față de adevăr inclusiv în cetate. Nu activismul partinic îl definește, ci libertatea de a nu trăda evidența morală. Iar când evidența morală este că răul lucrează, minte, invadează, corupe și confiscă limbajul, tăcerea clericului nu mai este prudență, ci abdicare.

Aici se află, de fapt, distincția decisivă dintre mărturisirea publică și partizanatul politic. Clericul nu este chemat să devină agent electoral, propagandist de conjunctură sau ornament religios al unei tabere ideologice. Dar nici nu i se poate cere să fie mut în fața degradării adevărului, a injustiției sociale, a violenței prezentate drept necesitate istorică ori a minciunii ridicate la rang de metodă de guvernare. În limbajul teologiei sociale, am spune că el nu are mandatul de a furniza soluții tehnice de administrare a cetății, dar are datoria de a păstra trează conștiința morală a cetății. Iar această datorie nu se exercită prin dominație, ci prin criteriu; nu prin confiscarea politicului, ci prin refuzul de a lăsa politicul fără judecată etică.

În fond, încheind cercul, cetățenia clericului este expresia unei antropologii creștine integrale și a unei etici a responsabilității care refuză schizoidia modernă dintre credință și viață, dintre altar și agora, dintre sacramental și social. Omul lui Dumnezeu nu încetează să fie cetățean, după cum cetățeanul credincios nu încetează să fie răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care numește, înțelege și înfruntă răul. Tocmai de aceea, într-o societate intoxicată de relativism moral, de propagandă și de simulacrele adevărului, prezența publică a clericului nu este un exces, ci o necesitate; nu o ieșire din rol, ci o formă matură a slujirii. Căci atunci când eticul este evacuat din cetate, iar teologicul este redus la ritual fără ecou comunitar, nu se obține pacea, ci se pregătește terenul pentru o ordine publică lipsită de suflet, de criteriu și, în cele din urmă, de omenie.