Ogoranu: ”Vor sta pregătiţi, în poziţie de tragere și se vor apăra. La urma urmei și aici se poate muri ca oriunde în altă parte. Toată noaptea au făcut de santinelă pe rând, ascultând la zgomotele pădurii” / Cum îi vânau trupele de Securitate pe partizani prin munții înzăpeziți. Un ianuarie din anii ciumei

Pagina de Facebook a Fundației ”Ion Gavrilă Ogoranu” postează o serie de pasaje din ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” vol. 1, în care șeful rezistenței armate din Munții Făgăraș relatează cum îi vânau trupele de Securitate pe luptătorii anticomuniști prin munții înzăpeziți, într-un ianuarie vitreg:  

"Pe plaiul ce ducea în Trăznita câteva companii de Securitate se căzneau să facă potecă prin zăpada înaltă cu lopeţile. Treaba mergea greu, soldaţii nesupravegheaţi tândăleau și pădurarii aduși - la fel. Vîlcu și Dan, agenţii cei mai zeloși, au dat altă idee mult mai bună. Se opintește unul în zăpada din faţă și merge până obosește, vin alţii din urmă și calcă zăpada și o bat cu piciorul și tot așa. În felul acesta se înainta mult mai ușor. Nu știu de ce n-au folosit rachetele, că toţi soldaţii erau echipaţi cu ele. Explicaţia mi s-a părut una singură: comandanţii de Securitate ar fi trebuit să meargă și ei cu rachetele sau cu schiurile și, ca să fie scutiţi de efort, au poruncit să se facă potecă în zăpada înaltă cât omul. Și să lase operaţia în seama celor mici, nu aveau încredere, iar laurii unei reușite sigure nu le-ar mai fi revenit lor. Și pentru a putea merge ei, era nevoie de cărare bătută.

O dată cu înserarea, oamenii din Țara Oltului au fost martorii unei a doua luminaţii. Securitatea a instalat iar la poalele muntelui reflectoarele, luminând poteca suind în Trăznita.

Oamenii ieșeau afară din case și comentau după cum le erau sufletul și mintea. În casele celor dragi era din nou veghe la icoane, lacrimi și sfâșiere de inimă. Mulţi vor fi spus: „Săracii, iar îi caută! Ajută-le, Doamne, să nu-i găsească!”

Vor fi fost și din cei care să spună: „Acum iar le ţâţâie fundul la-ai lui Ogoranu, la ai lui Rucăreanu și-ai lui Lauru Popii!” „Dar lasă-i dracului, va fi spus femeia, că așa le trebuie, dacă n-au stat la locul lor, ca toată lumea, să-și vadă de treabă și să fie supuși, de-au adus atâta necaz în lume”, cum a spus și părintele în biserică...

Alţii se vor fi uitat la un lucru ce nu-i privește, au încuiat poarta, au dat drumul la câne, au intrat în casă, au coborât un ștuc de slănină din pod și, cu glaja de rachiu alăturea, și-au pus burta la rând și s-au culcat liniștiţi. Pe partea lor putea să ia securitatea tot satul, că pe ei nu-i interesa. Numai lor să le fie bine. Doar la noi, la români, are trecere zicătoarea: „Moară toată lumea, numai Manea să trăiască”.

Securiștii au făcut cărare toată noaptea și în ziua următoare, ajungând în Poiana Stânii pe după-amiază.

După plecarea lui Baciu, zăpada s-a tot înălţat, ajungând mai mare decât un stat de om. Nu mai aveau decât o cărare scurtă până la apă, de câţiva metri. Ca să se uite în jur trebuiau să se urce pe grămezi de zăpadă bătătorită. Bordeiul întreg era acoperit cu zăpadă. Se plimbau pe rând pe mica potecă atunci când voiau să facă mișcare, privind la firul de apă ce curgea sub troian fără să facă zgomot. Ce planuri își făcuseră ei cu această apă! Voiau să mâne moara cu ea și de asemenea să instaleze un dinam primit de la părintele Stanislav din Lisa ca să producă curent electric și, deci, lumină electrică în bordei. Visuri rămase de-acum departe...

Lumina proiectată pe cer au văzut-o și acum nu se mai îndoiau că e pentru ei. Toată noaptea chibzuiră ce e de făcut. O soluţie era să-și ia raniţa, cojocul și ce se mai putea lua și să se depărteze cât mai mult de bordei. Hârzobii, confecţionaţi din nuia de brad și sfoară, erau la îndemână. Dar unde să te duci? Oriunde ai pleca, se vor lua după tine. Soluţia avea valoare numai în măsura că-ţi da impresia că faci ceva și nu rămâi simplu spectator la propria ta moarte. În favoarea rămânerii pe loc erau argumente. Urme nu erau decât pe câţiva metri, chiar dacă soldaţii care au trecut pe lângă bordei ar fi vorbit, cu greu vor ști să localizeze locul bordeiului. Iar dacă Baciu ar fi căzut în mâinile lor, el nu-i va aduce aici. Au ales, deci, soluţia ultimă. Vor sta pregătiţi, în poziţie de tragere și se vor apăra. La urma urmei și aici se poate muri ca oriunde în altă parte. În muntele de zăpadă au făcut un tunel de vreo câţiva metri pe unde ar mai fi putut încerca o ultimă retragere. Le-ar fi ieșit securiștilor în spate și-apoi, Dumnezeu să facă ce va voi. Toată noaptea au făcut de santinelă pe rând, ascultând la zgomotele pădurii. Dar nu se auzea decât liniștea munţilor și a stelelor.

Dimineaţa și-au zis rugăciunea și s-au împărtășit cu Sfânta Cuminecătură pe care o purtau permanent la ei. Încă de cu noapte s-au postat pe parapet, găsindu-și poziţie bună de tragere, având la îndemână tot armamentul disponibil. Tot în noapte, au stins focul și au astupat hornul să nu mai iasă miros de fum. Cât de greu trec ceasurile acestea de așteptare! Careva se gândea la cele ale condamnărilor la moarte, dar îi fu rușine să continue comparaţia, când ei aveau o armă în mână și șansa de a muri luptând. Așa trecuse ziua în așteptare. Se gândeau că, poate, fac campanie în munţii vecini. Le venise întrucâtva liniștea la loc, când, pe la orele patru, au auzit zgomote seci, izbituri în zăpadă, care, de la o vreme, au încetat. Se mai auzea doar un fâșâit de zăpadă, care se amesteca cu cel al vântului. După aproape o oră au izbucnit rafale de pistol mitralieră, o bucată de vreme și apoi se făcu liniște. Zgomotele au fost spre Bordeiul vechi, unde dăduseră foc, în toamnă, la resturile ce-au rămas din el. S-a auzit apoi vorbă multă și comenzi scurte: „Adunarea!” Vocile s-au depărtat spre pârâul lui Bran, apoi tăcerea s-a așternut peste pădure. După o vreme de liniște, s-au hotărât să se ducă să cerceteze urmele. Și-au legat hârzobii și, pe zăpadă, s-au dus până la poteca securistă ce ducea până la poiana stânii. De aici se vedeau urme de rachete pe zăpadă, pornite să înconjoare bordeiul vechi. Pe locul bordeiului zăpada era dată la o parte și de pe pământ erau ridicaţi doi tăciuni mari și două capete de grinzi care nu arseră complet.

Toţi au ajuns la aceeași concluzie: Baciu a fost prins și, ca să-i inducă în eroare, a compus o poveste cu arderea bordeiului și alta prin care justifica de ce era singur. Și i-a adus până aici să se convingă că declarase adevărul".

(Ion Gavrilă Ogoranu - Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. 1)