Cum ne furăm singuri cărțile (despre gherila ideologică)

Nu este prima dată când M. Neamțu confundă Comisia de Cultură a Camerei Deputaților cu remorca propriei strategii de marketing. Mai grav este că, procedând astfel, nu compromite doar, încă o dată, o agendă politică deja compromițătoare, ci degradează însăși materia pe care pretinde că o apără: cultura. După ce suferințele din închisorile comuniste au fost încasate drept capital simbolic partinic, cu participarea cel puțin naivă a Patriarhiei, nici interbelicul nu scapă de retroversiunea interesată. În cazul recent, Eliade nu mai este aici un dosar intelectual, spiritual, literar, istoric și moral de o complexitate reală, ci un afiș. Adică exact ceea ce nu ar trebui să devină niciodată un mare autor: pretext de aliniere, parolă de recunoaștere, decor de campanie.

Mecanismul este cu atât mai perfid cu cât nu se prezintă niciodată ca atare. Nu ești chemat să participi la o operațiune ideologică, ci la o dezbatere. Nu ți se spune că vei intra într-un dispozitiv de legitimare, ci că ești invitat într-o instituție publică. Nu ți se cere explicit să validezi o strategie partinică, ci să vorbești despre un mare autor, despre patrimoniu, despre memorie, despre cultură. Tocmai în aceasta constă ticăloșia premeditată: în convertirea naivității cultivate, a bunei-credințe academice și a disponibilității civice în materie primă pentru o gherilă ideologică.

Cine nu este la prima faptă știe foarte bine ce face. A așeza sub antet instituțional o întâlnire culturală, a convoca nume diferite, a produce apoi imaginea unei companii intelectuale compacte și a lăsa impresia unei validări publice nu mai ține de accident, neatenție sau entuziasm organizatoric. Ține de regie. Iar regia aceasta lucrează cu ambiguitatea: destulă instituție cât să inspire încredere, destulă cultură cât să dea prestigiu, destulă politică nespusă cât să poată fi negată, destulă fotografie cât să rămână dovada simbolică.

Aici se află furtul. Nu ni se fură cărțile din bibliotecă, ci ni se fură sensul lor public. Eliade, Noica, Țuțea, Vulcănescu, martirii reali din închisori, interbelicul, cu ale sale suișuri și coborâșuri, eroismul, anticomunismul, tradiția, cu sau fără majusculă, credința, patrimoniul: toate ajung, pe rând, materie primă pentru o tehnică de captură, de încasare a dividendelor politice. În consecință, cultura nu mai luminează, ci acoperă. Autorii nu mai sunt citiți, ci convocați ca martori postumi. Nu mai incomodează prin complexitatea lor, ci sunt simplificați până devin utili. Nu mai nasc discernământ, ci apartenență.

Și atunci să ne mai mirăm că, de partea cealaltă, tot extremă în reflexul ei de simplificare și epurare, unii ne dau cu legile în cap și evacuează monumente din forul public? Aici am ajuns: într-o țară în care suferința este purtată ca floare la butonieră de unii, iar corectitudinea politică devine, pentru alții, sursă de venit, carieră și autoritate morală de serviciu. Între aceste două imposturi, cultura nu mai are timp să respire. Este fie confiscată festiv, fie evacuată administrativ. Fie transformată în icoană de campanie, fie redusă la dosar de conformitate.

De aceea, adevărata miză nu este dacă un invitat sau altul a fost imprudent, neatent sau prea încrezător. Asemenea oameni pot fi, cel mult, victime colaterale ale unei operațiuni pe care nu au citit-o la timp. Miza este folosirea instituției publice ca paravan pentru privatizarea ideologică a culturii. Miza este transformarea dezbaterii în capcană, a patrimoniului în decor, a memoriei în combustibil de partid. Când cultura devine recuzită pentru asemenea operațiuni, nu adversarii politici sunt primii păgubiți, ci cultura însăși.

În rest, da, la patru decenii de la moarte și aproape tot atâtea de la căderea simbolică a comunismului, Mircea Eliade merită citit, discutat, criticat, contextualizat, în niciun caz însă nu folosit ca antet pentru o identitate politică de moment. Iar Comisia de Cultură a Camerei Deputaților nu este studioul foto al niciunui lider, oricât de cultivat s-ar visa acesta. În clipa în care instituțiile publice devin scenografie pentru marketing ideologic, biblioteca este jefuită chiar de cei care pretind că îi apără zidurile. Nu prin foc, nu prin interdicție, nu prin cenzură, ci prin confuzie interesată. Adică prin cea mai discretă și mai eficientă formă de furt cultural: folosirea cărților împotriva libertății de a le citi cu mintea senină.

Doxa!