Refondarea României (cum putem fi prosperi, că inteligenți suntem de la natură)

Bolojan este un accident. Asemenea lui Grindeanu. Diferența, enormă, este că primul pare accidentul bun al unui sistem epuizat, în vreme ce al doilea este accidentul prost al unui sistem care nu mai știe să producă altceva decât cadre, reflexe, lozinci și oameni fără niciun haz. Tot izolându-se, sistematic, fără să mai aducă oameni noi, idei noi și viziuni care să treacă dincolo de mantrele pseudo-ideologice mestecate până la greață, partidele "tradiționale" au ajuns, inevitabil, și la un Bolojan, și la un Grindeanu. Numai că nu în același fel. Unul vine din administrație verificabilă, din oraș reparat, din județ pus cât de cât în ordine. Celălalt vine din nămolul de aparat, din vorbirea fără consecințe, din acea mediocritate care nu cade niciodată pentru că nu s-a ridicat, de fapt, nicăieri și nicicând.

De la Brătieni la fostul primar al Oradiei și președinte al Consiliului Județean Bihor este, oricum am lua-o, o coborâre istorică, dar asta se poate spune și dacă punem, în aceeași fotografie imposibilă, pe regele Carol I și pe actualul președinte al Republicii. În cazul PNL însă, este o coborâre spre cineva care a făcut ceva. În oglindă, de la Nădejde și Gherea la omul fără însușiri din Timișoara, dublat ideologic de Dâncu, traseul este nu doar trist, ci aproape pedagogic: arată ce se întâmplă când o tradiție politică își pierde cultura, idealul, bibliografia, curajul intelectual și rușinea. Când stânga nu mai știe să gândească social, dar știe perfect să conserve privilegii. Simetric, când dreapta nu mai știe să construiască instituții, dar știe să invoce piața, Occidentul și disciplina doar când trebuie să strângă cureaua altora. În rest, party.

Cu toate acestea, prezența lui Bolojan a antrenat o schimbare fără precedent, o, să-i spunem pe numele controversat, revoluție. Nu doar prin implicarea societății civile, prin vocea și mai ales prin mintea Oanei Gheorghiu. Nu doar prin eleganța, tenacitatea și buna așezare europeană a lui Dragoș Pîslaru. Ci mai ales prin însăși vocea primului prim-ministru care nu a luat funcția drept răsplată, trofeu sau prelungire a biografiei de partid, ci ca onoare, povară și obligație. După ani întregi în care demnitatea publică a fost tratată ca pradă, sinecură sau rampă pentru ambiții personale, simplul fapt că cineva vorbește limpede și argumentat despre guvernare ca despre o muncă grea produce aproape un șoc antropologic.

Dar tocmai așa, cu această componență umană și în situația de criză în care ne găsim, pe cât de internă, pe atât de externă, poate și trebuie să înceapă adevărata discuție despre refondarea României. Nu cu metafore solemne, nu cu încă o „viziune” recitată de consultanți și nici cu promisiunea că vom (re)deveni peste noapte Elveția de la gurile Dunării, ci cu o întrebare mult mai simplă: cum facem ca oamenii serioși să nu mai fie accidente? Cum facem ca administrația să nu mai depindă de norocul întâlnirii cu un primar harnic, cu un ministru întreg la minte sau cu un funcționar care nu confundă statul cu moșia? Cum trecem de la mirarea că cineva își face treaba la construcția unui sistem în care a-ți face treaba devine minimul, nu miracolul? Și, fiindcă refondarea nu ocolește nici spațiul religios, cum facem, la o adică, să ne asigurăm că la amvon nu se înființează un idiot posedat de certitudini, un castrat ce imită vocea de părinte?

Prosperi putem fi. Chiar mai mult decât suntem deja. Inteligenți, da, suntem, se știe, de la natură, măcar în propria noastră mitologie compensatorie, dar și în cazurile fericite în care românul, pus în sisteme transparente, în străinătate mai ales, produce performanță. Problema este că inteligența, acasă la ea, fără caracter devine șmecherie, creativitatea fără instituții devine improvizație, iar adaptabilitatea fără reguli devine supraviețuire de baltă. Refondarea României nu începe, așadar, cu încă o poveste despre genialitatea poporului român, ci cu despărțirea de această autoindulgență dulceagă, prediabetică. Nu ne lipsește mintea. Nu! Ne lipsește acut, da!, ordinea morală în care mintea să nu mai fie folosită pentru fentarea legii, ocolirea procedurii, capturarea bugetului și justificarea hoției prin patriotism.

De aceea, România nu are nevoie de un salvator administrativ, nici de un tehnocrat rece, nici de un tribun care să urle pe ruinele făcute de alții și întreținute de ai lui. Are nevoie de o refondare rapidă, modestă și radicală în același timp. Adică are nevoie de un stat care plătește competența, nu obediența, de partide care cresc oameni, nu doar îi rotesc, de școli care formează caractere, nu doar produc diplome, de administrații locale care repară străzi înainte să comande statui, de instituții care servesc cetățeanul, nu propriile rețele de protecție. Pe scurt: avem nevoie de mai puțină mitologie despre România profundă și mai multă rigoare în România reală.

Social-teologic vorbind, Biserica noastră majoritară, pe care o slujesc ca profesor și preot, poate fi un bun aliat al refondării României. Cu o condiție: să nu confunde alianța cu statul cu lipirea de buget, precum marca de scrisoare, demnitatea liturgică cu reprezentarea festivă și fidelitatea față de Tradiție cu refuzul realității. Când, zilele acestea, până și în spațiul maghiar se vorbește despre blatul simbolic dintre catolicismul local și regimul Orbán, avem un motiv în plus să ne întrebăm, fără isterie și fără voluptate acuzatoare, cât am contribuit și noi, bisericește, la mocirla românească numită tranziție. Am fost la măsura rolului istoric pe care Biserica l-a avut în trecutul nu foarte îndepărtat, atunci când, după Primul Război Mondial, de pildă, a administrat sute de mii de orfani și invalizi? Rămâne după noi altceva decât betoane? Personal, cred că avem nevoie de o Ortodoxie aplicată, ortopraxistă, aș zice, fără efuziuni grandomane, fără izolări aeratice și fără țâfne angelice. Mai puțină poză instituțională și mai multă lucrare lângă omul concret, acolo unde se așază, discret, pietricica umilă a marelui mozaic. Mai puțin reflex de castă — crud, cinic, la limită criminal de suflete — și mai multă slujire. De aici și necesitatea, deloc academică în sens decorativ, a unei teologii sociale: singura ancoră reală a credinței într-o societate care face risipă de credințe, de la Georgescu la Simion și de la profeții de studio la cateheții improvizați ai resentimentului. Fără o asemenea luciditate, riscăm să predicăm Întruparea în timp ce fugim, foarte evlavios, de consecințele ei nemijlocite.

Bolojan poate fi, revenind, cel mult, un simptom bun, un accident cu adevărat fericit, o scăpare a sistemului în care oameni nevalidați democratic, crescuți în umbra serviciilor și a urmașelor Securității comuniste, fac și desfac. Cu toate acestea, el nu poate și nici nu ar fi bine să reprezinte soluția ultimă, cu atât mai puțin unică. Dacă facem din el un salvator, repetăm boala pe care tocmai pretindem că o tratăm. Dar dacă înțelegem de ce prezența lui produce contrast, iritare, speranță, teamă și mobilizare, atunci poate că am înțeles ceva esențial: România nu trebuie salvată prin excepții providențiale, ci refăcută prin reguli, oameni, instituții și o minimă decență publică. Altfel spus, refondarea începe exact acolo unde încetează minunea, pelerinajul la Pantocrator sau podcastul athoniților zurlii, și începe munca. Zi de zi.

(Forza Bolo!)

Doxa!