Ateul îmbisericit (despre secularizarea amânată)

Plecând de la teza prezentată pe scurt de Kenan Wang în postarea pe care am și preluat-o aici, adică lipsa culturii ca liant între religios și viața comună, aș adăuga, dintr-un unghi complementar și tot cât mai pe scurt, că nu ne lipsește doar cultura - în sens larg, nu strict bibliografic, nu ca raft bine garnisit, ci ca exercițiu interior al distincției, al gustului, al măsurii și al locuirii lumii -, ci și secularizarea. Mai exact, ne lipsește secularizarea în accepțiunea ei genuină: nu ateizare, nu ostilitate față de credință, nu evacuare programatică a simbolurilor religioase din spațiul public, ci capacitatea unei societăți de a descrie, delimita și raționaliza raporturile dintre sacru și profan, dintre Biserică și stat, dintre credință și politică, dintre mărturisire și ideologie, dintre putere politică, monarhică sau cu atât mai mult republicană, și autoritate spirituală, dintre potestas și auctoritas.

În acest sens, problema noastră nu este că avem prea multă secularizare, ci că avem prea puțină! Da, știu că sună cel puțin bizar. Conceptual vorbind, secularizarea nu este identică, nici măcar la nivelul exemplelor istorice, cu ateismul de stat. Evacuarea viscerală a lui Dumnezeu, fie și în numele unei doctrine umanist-progresist-materialiste, nu este de la sine și prin sine secularizare. Frecvent, tocmai în logica acestui paradox, este caricatura secularizării: transformarea unei distincții necesare într-o violență simbolică, a unei limpeziri a raporturilor dintre religios și mundan într-o tentativă de amputare a religiosului din viața omului, motiv pentru care, de la Berdiaev la Voegelin, asemenea regimuri au putut fi citite ca forme pseudo-religioase sau religii politice. La scară mare, dacă primul mileniu creștin poate fi citit, schematic și didactic, ca traducere a religiosului în mundum, consecventă Întrupării, al doilea mileniu poate fi citit, până azi, într-o logică pe care Carl Schmitt avea să o formuleze provocator, ca o retraducere a lumescului în termeni spirituali, adică drept acel proces de schimbare a termenilor, a referințelor, a limbajelor și a jurisdicțiilor simbolice, proces resimțit adesea ca desacralizant, ca dezvrăjire, pentru a-l pomeni pe Gauchet. Dar, insist, această repliere a lui saeculum asupra propriei istorii, deja încărcate de straturi depozitate multisecular, nu poate fi autentică prin violență, prin țâfnă, prin apucături de adolescent turbat, prin ateism militant. Acesta nu este apogeul secularizării, ci, repet, parodia ei.

Tocmai de aceea nu am avut și nici nu avem atei de calibru, adică adversari intelectuali serioși ai credinței, capabili în mod onest, fără trucuri și deducții fals-logice, să oblige teologia să gândească mai precis și Biserica să vorbească mai responsabil, argumentat, nu de sus în jos. Așa, în rest, când unii contestă periodic la noi simbolurile religioase în spațiul public sau cer, mai curând retoric și conjunctural, încetarea finanțării cultelor de către stat, nu avem încă de-a face cu o mare critică seculară, cu ceva notabil și programatic, nici cu o metafizică a necredinței, nici cu o cultură a laicității comparabilă cu aceea din spațiile occidentale. Avem, de cele mai multe ori, iritări, reflexe, gesturi de respingere, mici vendete simbolice, uneori justificate punctual, alteori doar pavloviene. Frecvent, este o chestiune pur și simplu de temperament și de lecturi fundamentale care lipsesc tocmai acolo unde tonul devine mai sigur pe sine.

În cazul nostru, dialectica doctrinară a marxismului, cu adaosurile ei, apoi național-comunismul ceaușist, cu amestecul lui toxic de ateism oficial, folclor identitar, cult al statului și recuperare selectivă a religiosului ca ornament național și, la nevoie, ca „argument”, au produs o tipologie aparte: ateul îmbisericit. Nu creștinul cultural despre care se poate vorbi, în alte contexte europene, precum o face exemplar un Hans Maier sau, în alt registru, H. Richard Niebuhr, ca despre un om modelat de memoria creștinismului chiar atunci când nu mai crede personal, ci aproape opusul lui: omul care nu crede, nefiind nici catehizat, dar care gândește religios prost, care respinge Biserica, dar îi reproduce reflexele cele mai slabe și care denunță clericalismul, dar visează tot o instanță sacerdotală, doar că administrată de stat, presă, partid, tribunal moral sau rețea socială. Ateul îmbisericit nu se eliberează de religie, ci o mută în alt registru. Nu depășește sacrul, ci îl secularizează prost, adică îl camuflează în cauze, lideri, indignări, excomunicări publice și liturghii ale resentimentului civic. În consecință, are sfinți laici, erezii politice, anateme morale, posturi rituale de indignare, procesiuni digitale și o nevoie aproape mistică de vinovați. Nu mai crede în Dumnezeu, dar crede în purificări. Nu mai merge la biserică, dar vrea altar. Nu mai acceptă dogmă, dar produce dogmatism. Nu mai suportă clerul, dar cere inchizitori. Reclamă libertatea, dar slujește robia unei singure opinii „canonice”.

De aceea, cum sugeram deja, secularizarea autentică ne-ar face bine și religios, și civic. Ar obliga Biserica să nu mai confunde orice prezență publică a credinței cu dreptul de a ocupa simbolic tot spațiul comun. Ar obliga politica și pe politicieni să nu mai trateze cultele când ca decorație identitară, când ca rezervor electoral, când ca problemă administrativă. Ar obliga credincioșii să distingă între sacramental și sentimental, între Tradiție și obișnuință, între mărturisire și propagandă. Dar i-ar obliga și pe anticlericali să își ridice nivelul, să nu mai creadă că au făcut critică serioasă doar pentru că au confundat laicitatea cu o alergie la icoane. În egală măsură, ar ajuta democrația să rămână ceea ce, în sens habermasian, ar trebui să fie: spațiu al deliberării, nu simplă aritmetică a emoțiilor colective. Tirania majorității nu devine adevăr doar pentru că are voturi, după cum binele, asemenea adevărului, nu este, în esența lui, plebiscitabil.

Barajul ridicat multă vreme, inclusiv de reflexele ierarhiei, în fața celor câteva, puține, dar bine intenționate încercări de formare a conștiinței laicatului se răzbună acum printr-un civism al extremelor garnisit religios, printr-o autosecularizare parodică, dar cu spume. Nu doar cultura ne lipsește, așadar, ci și distanța matură. Nu doar Homer și Platon, ci și arta granițelor. Nu doar alfabetul unei lumi cultivate, ci și capacitatea de a nu transforma fiecare tensiune publică într-o încăierare între sacru confuz și profan isterizat. În absența acestei secularizări, religiosul iese mereu din ramă, cotidianul devine tot mai neîncăpător, iar realitatea gri - aceea în care oamenii muncesc, iubesc, votează, plătesc, îmbătrânesc, cresc copii și se tem - este invadată de gesturi mari, cuvinte mari, spaime mari și minți mici, mici, din ce în ce mai mici.

Doxa!