Drogul retoric (sau despre fraudarea realității)

Între două alegeri, cei aleși au un singur gardian al conștiinței: buna-credință cu care lucrează în numele celor care le-au dat mandatul. Aceasta este traducerea pe înțelesul oricui a “poporului suveran”. Poporul nu este suveran doar când pune ștampila, iar apoi devine masă de manevră, carne electorală și public captiv pentru hipnoza de partid. Votul primit nu este permis de minciună până la următoarea rundă de alegeri. Este, dimpotrivă, o obligație de autolimitare democratică: să nu inventezi, prin fraudă semantică, o altă realitate decât cea pe care ai de administrat-o. Mai pe șleau: să nu minți cu drapelul în spate.

Sigur, economiștii se pot certa între ei pe modele, terapii, cicluri, grade de intervenție, privatizări, restructurări și reforme fiscale. Asta este normal. Nu există o singură școală a salvării bugetare, cum nu există o singură dietă pentru un organism bolnav. Dar există analize, cifre și limite. Iar limita noastră este simplă: România a trăit prea mult pe datorie, inclusiv pentru cheltuieli curente, adică pentru întreținerea zilnică a statului. Cine trăiește pe datorie trebuie să se împrumute, să plătească dobânzi și să dovedească, de fiecare dată, că mai poate fi crezut. Aici nu mai suntem în mitologie electorală, ci în contabilitatea rece a dependenței. Caietul de la alimentară a devenit piață financiară. Asta o înțelege până și un „popă“ ca mine…

De aceea, realitatea politică de azi suportă nuanțe, dar nu scamatorii. Nu poți schimba macazul de pe azi pe mâine și să promiți pomeni când nu ai de unde, decât luând de la unii ca să îi saturi, provizoriu și electoral, pe alții. Nu poți face generozitate pe datorie și să o numești patriotism. Nu poți transforma nota de plată în conspirație, după ce ani de zile ai mâncat pe datorie. Iar miliardele de euro de care România are nevoie nu vin ca aghiazma mare peste un buget posedat, ci cu măsuri pe care, în fond, oamenii le cer de ani întregi: limitarea privilegiilor, reașezarea pensiilor în raport mai drept cu munca și contribuția, reducerea abuzului specialilor de orice fel, eficientizarea companiilor de stat, modernizarea administrației și închiderea canalelor prin care banii publici se scurg în rente, sinecuri și găști.

Și atunci, cum poți veni senin să spui că guvernul „vinde țara”, că „am sărăcit” dintr-odată, că ni se fură ceva ce, în bună parte, fusese deja consumat pe datorie? Cum poți pretinde conducere politică, născută din voturi, mințind de la un capăt la altul, după alte minciuni deja fumate: bărbații români trimiși pe frontul ucrainean, casele de 35.000 de euro cu contracte „simbolice”, adică batjocură curată pentru cei care le-au luat de bune, experimentul Georgescu și toate celelalte halucinații ambalate patriotic? Asta nu mai este opoziție. Nu mai este critică. Nu mai este luptă politică. Este fraudare a realității.

În cele din urmă, ajungem la miez. Dacă unui conducător auto i se suspendă permisul și i se face dosar penal pentru conducere sub influența drogurilor, cum putem îngădui conducerea țării unor oameni aflați sub influența stupefiantelor retorice? România nu are nevoie de șoferi politici drogați cu propriile lozinci, accelerând spre zid și cântând imnul pe geam. Are nevoie, banal și vital, de oameni treji. De oameni care știu că realitatea nu se votează, nu se anulează prin urlet, nu se schimbă prin slogan și nu se răscumpără prin minciună. O țară poate supraviețui sărăciei. Poate supraviețui austerității. Poate supraviețui chiar și unei guvernări proaste. Dar nu poate supraviețui prea mult când cei care vor volanul confundă delirul cu destinul.

Off!