De ce nu ne implicăm în politică?

Pentru că politica a devenit, pentru cei mai mulți, nu locul unei slujiri, ci terenul unei selecții inverse. Nu intră acolo, de regulă, cei mai buni, cei mai limpezi sau cei mai pricepuți, ci cei interesați, cei împinși, cei acoperiți, cei antrenați pentru contactul prelungit cu mocirla. Se implică adesea cine are deja „înăuntru” oameni de legătură, punți nevăzute, protecții, garanții, uși întredeschise dinainte. Se implică unii tari de stomac, capabili să suporte aproape orice: insulta, compromatul, zvonul, adevărul scos la iveală și minciuna lipită metodic de numele lor. Și se implică, foarte frecvent, tocmai cei trimiși să o facă: fețe văzute ale unor jocuri nevăzute, măști oficiale ale unor regii discrete, în care decorul democratic ascunde mecanisme de selecție profund nedemocratice.

Dar mai este ceva, deloc secundar: democrația a devenit pur și simplu prea scumpă. Atât de scumpă, încât omul normal nu mai poate concura cu ea: campaniile costă enorm, vizibilitatea costă enorm, aparatul costă enorm, fidelitățile costă, tăcerile costă, trădările costă. În teorie, cetatea este deschisă tuturor; în practică, intrarea pe scenă cere resurse pe care majoritatea nu le are și nici nu vrea să le obțină pe căi strâmbe. Astfel, politica încetează să mai fie expresia accesibilă a participării cetățenești și ajunge un lux operațional rezervat celor finanțați, sponsorizați, susținuți de rețele interesate. O democrație prea scumpă încetează, încet-încet, dar cu atât mai sigur, să mai fie democrație vie și devine o piață de acces controlat, unde nu pătrunde cine are vocație publică, ci doar cine poate plăti prețul de intrare sau cui i se achită discret nota de plată, îndatorându-l.

De aceea, retragerea majorității din politică nu este întotdeauna simplă lene civică și nici doar indiferență morală. Este uneori, simplu spus, luciditate amară. Omul decent vede că i se cere nu doar competență, nu doar caracter, nu doar rezistență, ci și disponibilitatea de a intra într-un joc deja ocupat, deja scump, deja regizat. El pricepe repede că nu i se solicită doar idei, ci stomac; nu doar convingeri, ci sponsori; nu doar curaj, ci toleranță la infectare. Iar de aici până la lehamite nu mai este decât un pas. În loc ca politica să atragă energiile curate ale societății, ajunge să le respingă, selecționând exact acele tipuri umane care pot supraviețui într-un mediu toxic fără să mai simtă mirosul.

Aici apare și miza mai adâncă, social-teologică. O cetate în care accesul la reprezentare devine prohibitiv financiar, moral și relațional nu produce doar administrație proastă, ci și deformare antropologică. Ea îi învață pe oameni că binele comun este o vorbă, că adevărul este negociabil, că reprezentarea este simulacru, iar puterea aparține inevitabil celor organizați în penumbră. Cu alte cuvinte, îi deprinde să nu mai creadă nici în cetate, nici unii în alții. Or, tocmai aici se atinge nervul etic al chestiunii: democrația nu moare doar când vine dictatorul, ci și atunci când omul de rând ajunge convins că locul lui nu mai este în agora, ci doar în postura de spectator, contribuabil și victimă periodic convocată la vot. O democrație prea scumpă nu este doar nedreaptă; este, în fond, o formă elegantă de excludere.

Iar când cetatea devine prea costisitoare pentru cetățeanul obișnuit, ea încetează să mai fie casă comună și riscă să devină moșie administrată prin interpuși. Atunci politica nu mai este dăruire, ci investiție; nu mai este răspundere, ci plasament; nu mai este vocație, ci industrie a influenței. Și poate că de aceea majoritatea nu se implică: nu fiindcă nu ar avea nimic de spus, ci fiindcă a înțeles că, într-o democrație confiscată de bani, de rețele și de cinism, glasul neînsoțit de aparat ajunge prea ușor simplu zgomot de fond.

Doxa!