Studiourile Buftea prezintă (despre cum exagerarea este dojenită seren)

Rămânem la tema modului în care Biserica lui Hristos ajunge la noi, mai ales în ultimii ani: decor, gard al transcendenței, perete de Facebook, cont pe rețea, loc bun de poză și de distribuire. Sunt mai mulți vinovați aici, dar mă refer doar la cei din dreptul meu: confrații de slujire. Mai precis, la acea parte din cler care nu se mai străduiește nici măcar să păstreze o minimă igienă a discernământului public, ci a prins curaj, adică tupeu, să își ambaleze opțiunea politică în pioșenie, patriotism și urgență națională. De ce o fac? De regulă, asemenea alegătorilor ziși suveraniști, din scârbă, până la un punct legitimă, față de prestația infectă a clasei noastre politice din ultimele aproape patru decenii. Apoi, pentru că nu au depășit reflexul pavlovian de a se înfoia când cineva rostește „patrie”, „neam”, „credință”, „români”, „familie”, „tradiție” și alte „Sesam, deschide-te!” ale emoției colective. Și, nu în ultimul rând, pentru că au avut de unde învăța: de la ierarhi care au împărțit diplome, acadele, binecuvântări de conjunctură și poze de familie tribunilor, saltimbancilor, impostorilor solemni și sonați deopotrivă. La grămadă, fără osebire, cu adevărat ecumenic (sic!).

Zisa mustrare recentă dată pe linie bisericească preotului din principala biserică din Buftea pentru isprava lui patriotic-mediatică de a se înțoli nedemn și total antiliturgic în veșminte în culorile tricolorului, sfințind și rugându-se de Rusalii alături de imunotranscendentalul Georgescu, anturat de bodyguarzi și de o mulțime vibrând isihast, îmi confirmă cele de mai sus. Nu discutăm aici un exces de culoare, o improvizație de prost gust, o fandoseală festivă scăpată din lesă. Discutăm, apăsat, transformarea slujirii în scenografie, a veșmântului în afiș politic și a bisericii în fundal pentru delirul unei mulțimi care confundă evlavia cu adeziunea, rugăciunea cu agitația și credința cu apartenența la trib. Când răspunsul instituțional vine sub forma unei dojeni senine, aproape administrative, ca pentru un copil care a colorat puțin peste contur, devine limpede că nu scandalul în sine deranjează, ci faptul că a fost prea vizibil. Nu fondul, ci filmarea. Producția.

Degeaba îi criticăm pe închipuiții athoniți online, cei cu citate scoase din context, icoane folosite ca avatare și judecăți de apoi livrate între două notificări, dacă la fața locului fiecare slujbă lăsată fără discernământ poate deveni film de propagandă sub supravegherea unui Goebbels hirotonit. Exagerez? Poate. Dar uneori exagerarea spune mai repede ceea ce prudența administrativă nu mai vrea să numească. Desigur, Biserica nu încetează să fie a lui Hristos pentru că în ea intră oameni rătăciți, furioși, naivi, manipulați sau în transă. Slavă Domnului, pentru toți aceștia este Biserica, dacă intră ca să se lase vindecați, nu ca să își transforme boala în steag. Problema începe când cei chemați să păzească centrul - cel despre care vorbeam în textul anterior - nu mai au instinctul, cultura și curajul de a spune că altarul nu este platou de filmare, că veșmântul nu este costum tematic, că patriotismul nu se probează prin cromatică liturgică, iar credința nu se administrează ca recuzită pentru prima cameră de telefon ridicată deasupra capetelor. Repet, nu este (doar) o problemă de gust, deși prostul gust urlă din toate părțile. Este o problemă de Adevăr. Cu majusculă.

Doxa!