Zece trepte & zece uși (repere bibliografice pentru înțelegerea modernității)

Am fost rugat de un prieten să-i recomand câteva titluri despre ordinea liberală, adică despre lumea modernă în structura ei actuală, despre liberalism, libertate și prosperitate. Să evităm orice confuzie: „liberal” nu este aici un termen de partid, nici o etichetă electorală, nici înjurătura rostită cu gravitate de oameni care nu au citit trei pagini despre subiect. Este numele unei lungi tradiții de gândire, juridice, economice, politice și morale, fără de care nu putem înțelege statul de drept, proprietatea, libertatea de conștiință, piața, pluralismul, demnitatea persoanei și limitele puterii.

Așadar, cum să alegi doar zece titluri, o limită nu atât autoimpusă, cât realistă? Nu alegi „cele mai bune” cărți, fiindcă asemenea clasamente au ceva sportiv și inutil. Alegi mai curând niște trepte. Nu toate spun același lucru, nu toate vin din același secol, nu toate pot fi citite cu același profit de oricine, oricând. Dar împreună pot da o hartă: de unde vine modernitatea politică, ce promite, ce reușește, unde se încurcă, ce riscă să piardă și de ce, cu toate defectele ei, rămâne preferabilă tuturor formelor de servitute mântuitoare pe hârtie.

Fiind teolog, nu pot însă recomanda doar autori „laici”, ca și cum modernitatea s-ar fi născut într-un laborator fără memorie religioasă, fără dispute despre conștiință, lege, persoană, păcat, responsabilitate, putere, sărăcie și speranță. Cum am detaliat puțin într-o postare recentă, genealogia lumii moderne este mai amestecată, mai tensionată, mai interesantă decât o lasă să se vadă referințele grăbite. La urma urmelor, nu doar credința religioasă are apostoli inadecvați, ci inclusiv convingerile sau valorile civice. În orice caz, statul de drept, drepturile omului, libertatea religioasă, pluralismul, democrația constituțională, economia de piață, protecția minorităților, toate, fără excepție, au în spate nu doar filosofie politică și economie, ci inclusiv secole de teologie, de interpretare a Evangheliei lui Hristos, de conflicte confesionale, reforme, eșecuri, de compromisuri, convertiri instituționale și nădejdi încă neonorate.

De aceea, cele zece trepte de mai jos sunt duble, fiecărui autor al modernității politice punându-i alături un teolog. Nu ca „echivalent”, nu pe post de „naș” de botez și în orice caz nu drept „garanție” evlavioasă. Asemenea simetrii sunt suspecte și frecvent ridicole. Nu, îi pun alături ca pe un contrapunct, uneori armonic, alteori iritant, dar mereu fertil. Unul ne ajută să înțelegem forma politică a libertății, în timp ce celălalt întreabă ce se întâmplă cu persoana, cu sufletul, cu răul, cu dreptatea, cu memoria, cu liturghia lumii, ca să spun astfel. Pentru că libertatea fără instituții se evaporă, iar instituțiile fără o antropologie cât de cât adevărată devin repede mecanisme reci, bune de administrat frica, nesiguranța și resentimentul.

Lista este, firește, discutabilă. Tocmai de aceea merită făcută, la o adică, de fiecare în parte. Multe titluri se vor regăsi. Așadar:

1. JOHN LOCKE, Second Treatise of Government (1689/1690) / JOHN COURTNEY MURRAY, We Hold These Truths: Catholic Reflections on the American Proposition (1960)

Măcar și pentru a-l corecta pe Marx, care considera proprietatea un furt, fără excepție, Locke trebuie însă citit nu pentru a transforma proprietatea în idol, cum cred criticii de serviciu ai liberalismului, ci pentru a înțelege de ce puterea politică are nevoie de consimțământ, de limită și de justificare. Pare simplu, dar nu este de la sine înțeles: omul nu este proprietatea statului, nici a regelui, nici a partidului, nici a majorității momentane. În ceea ce îl privește, fidel catolicismului și totodată foarte atent la ordinea constituțională americană, Murray îl completează în chip necesar pe Locke prin tema libertății religioase, a conștiinței și a pluralismului. Chiar dacă nu mai are autoritatea premodernă, nu mai vorbește de pe tron, Biserica totuși vorbește în continuare, adică nu tace din politețe seculară. Ceea ce este o bogăție pentru secularul însuși.

2. MONTESQUIEU, De l’esprit des lois (1748) / JOSEPH RATZINGER, Wahrheit, Werte, Macht. Prüfsteine der pluralistischen Gesellschaft (1993)

Nu știu cum este pentru alții, dar pentru mine Montesquieu este antidotul împotriva naivității politice. Cine crede că problema puterii se rezolvă prin alegerea omului bun nu a înțeles mare lucru nici din istorie, nici din om. Puterea trebuie împărțită, controlată, pusă să se teamă de putere, nu doar de capriciul străzii sau de oculta nelegitimă. Ratzinger, în registrul său de teolog al rațiunii credincioase, întreabă complementar pe ce stă dreptul atunci când nu mai vrea să știe de dreptate, ce se întâmplă cu rațiunea publică atunci când devine simplă procedură și de ce statul secular, dacă își pierde rădăcinile morale, ajunge să trăiască din rezerve pe care nu le mai poate produce și nici înnoi.

3. ADAM SMITH, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (1776), citit împreună cu The Theory of Moral Sentiments (1759) / ROMANO GUARDINI, Das Ende der Neuzeit. Ein Versuch zur Orientierung (1950)

Măcar de el a auzit mai toată lumea. Dar contrar percepției urechiste la propriu, Smith nu este contabilul rece al egoismului, ci un moralist scoțian care știa foarte bine că economia nu funcționează în vid. Cum putem verifica și în „atmosfera” economică a României ultimilor doi ani, marcați de răsturnări și instabilități politice, piața cere încredere, reguli, caracter, previzibilitate, adică tocmai acele bunuri invizibile pe care nu le poți cumpăra de pe piață, la propriu. Guardini, la rândul lui, fidel unei sensibilități catolice capabile să citească modernitatea fără isterie și fără capitulare, duce discuția ceva mai departe, vizionar, spre tehnică, putere și persoană. Or, teza lui este uimitor de actuală: nu orice creștere este maturizare, nu orice eficiență este bine, nu orice confort este libertate. Uneori, omul câștigă lumea și își pierde forma sau, cu subtitlul unei cărți de Horia-Roman Patapievici, este bine să ne întrebăm ce se pierde atunci când se câștigă.

4. BENJAMIN CONSTANT, De la liberté des Anciens comparée à celle des Modernes (1819) / JACQUES MARITAIN, Man and the State (1951)

Constant rămâne indispensabil pentru distincția dintre libertatea anticilor și libertatea modernilor, funcționând precum o oglindă în care avem permanent ceva de văzut, de învățat. Da, nu mai trăim în cetatea compactă, unde individul dispare în participarea colectivă. Avem viață privată, conștiință, drepturi, spații de retragere, inclusiv dreptul de a nu fi mobilizați permanent de patrie, partid sau popor. Cu toate astea, câtă libertate poate suporta o societate bazată pe solidaritate, cât putem fi doar noi înșine, ignorându-i pe alții? Maritain, catolic fără complexul antimodern al reflexelor integriste, îl completează pe Constant deosebit de oportun prin personalismul său și prin felul în care a gândit democrația, drepturile omului și statul. Astfel, persoana nu este nici atom liberal rătăcit, nici piesă într-un organism politic sacralizat, ci este nu mai puțin chip, vocație, libertate, responsabilitate.

5. ALEXIS DE TOCQUEVILLE, De la démocratie en Amérique (1835/1840) / REINHOLD NIEBUHR, The Children of Light and the Children of Darkness: A Vindication of Democracy and a Critique of Its Traditional Defence (1944)

O, da: Tocqueville este autorul pe care ar trebui să îl citească toți cei care confundă democrația cu numărarea voturilor. El vede energia asociativă, religia ca sprijin al libertății, obiceiurile inimii, dar vede și mediocritatea majoritară, presiunea conformismului, dulcea tiranie a egalității prost înțelese. Niebuhr, protestantul realist, îl completează printr-o antropologie fără zahăr, pentru diabetici. Într-adevăr, omul este capabil de dreptate, dar înclinat spre nedreptate, având conștiință, dar și interes, invocând binele comun, dar aranjându-și discret locul la masă. Simplist sau nu în ochii unora, democrația are nevoie de instituții tocmai fiindcă omul nu (mai) este înger.

6. JOHN STUART MILL, On Liberty (1859) / DIETRICH BONHOEFFER, Ethik (1949)

Mill trebuie citit mai ales într-o epocă în care mulțimile digitale au redescoperit plăcerea excomunicării. Libertatea opiniei, dreptul de a greși, protecția excentricului, toate par astăzi idei fragile, aproape aristocratice, într-o lume care cere verdict instantaneu. Bonhoeffer, luteranul trecut prin proba totalitarismului, cu prețul vieții, nu îl contrazice simplist, ci îl adâncește: libertatea nu este capriciu privat, ci responsabilitate în fața lui Dumnezeu și a istoriei. Adică nu se reduce la a spune ce vrei, când vrei, cum vrei. Uneori înseamnă să plătești pur și simplu, cum s-a întâmplat și cu Bonhoeffer, pentru adevărul pe care nu îl mai poți evita, nici ascunde și nici nega.

7. FRIEDRICH A. HAYEK, The Constitution of Liberty (1960) / OLIVER O’DONOVAN, The Desire of the Nations: Rediscovering the Roots of Political Theology (1996)

Hayek este deosebit de util mai ales celor care cred că societatea poate fi reparată prin planificare totală și bunăvoință administrativă. Cum se știe, ordinea socială este mai complexă decât biroul celui care o desenează. Prețurile, obiceiurile, instituțiile, tradițiile, cooperarea anonimă, toate transmit informații pe care niciun comitet nu le poate centraliza fără să le distrugă, o constatare puternic înrudită cu paradoxul lui Böckenförde la care nu încetez să fac trimitere. O’Donovan, unul dintre cei mai solizi anglicani ai teologiei politice contemporane, îl completează pe Hayek prin chestiunea autorității, a judecății și a ordinii morale. Să nu ne pripim: nu orice limitare a statului înseamnă absența ordinii, după cum nu orice ordine trebuie confundată cu statul. Între piață și împărăție mai există drept, responsabilitate, discernământ.

8. KARL POPPER, The Open Society and Its Enemies (1945) / ALEXANDER SCHMEMANN, For the Life of the World: Sacraments and Orthodoxy (1963)

Mai cu seamă pentru noi, cei trecuți prin experimentul criminal al comunismului, Popper este una dintre marile lecturi împotriva profeților politici, a eschatologiilor seculare. Societatea deschisă nu suportă istoria transformată în destin, nici liderii care pretind că au văzut sensul ultim al lumii și cer apoi, în numele lui, supunere, „ascultare”. Că așa ceva este inclusiv profund teologic ne arată Schmemann, ortodox până în fibra liturgică a gândirii sale, care nu vine să îi pună lui Popper o icoană în bibliografie, ci să întrebe ce înseamnă cu adevărat deschiderea lumii. Or, lumea nu este deschisă doar prin proceduri, ci prin liturghie, mulțumire, recuperarea creației ca dar. Fără această dimensiune, alta decât cea a falșilor profeți care ne vor în robia intenției declarat bune, libertatea riscă să devină simplă circulație a opțiunilor. Cu ea, lumea nu mai este material de exploatat sau scenă ideologică, ci spațiu euharistic. Altceva.

9. ISAIAH BERLIN, Two Concepts of Liberty (1958) / DUMITRU STĂNILOAE, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica (1981)

Berlin ne ajută să înțelegem diferența dintre libertatea față de constrângere și libertatea ca împlinire. Problema începe când cineva pretinde că știe mai bine decât tine care este adevărata ta libertate și, în numele ei, îți confiscă viața. Stăniloae, în registrul ascetic și mistic al Ortodoxiei, mută tema spre adâncul ei existențial: libertatea nu este izolare, ci eliberare de patimi, nereprezentând o simplă alegere între variante, ci creștere a persoanei în iubire, comuniune și transparență față de Dumnezeu. Aici Ortodoxia poate spune ceva decisiv, dacă nu se grăbește să transforme comuniunea în colectivism, iar ascultarea în reflex autoritar. Un adevărat manifest!

10. DOUGLASS C. NORTH, JOHN JOSEPH WALLIS, BARRY R. WEINGAST, Violence and Social Orders: A Conceptual Framework for Interpreting Recorded Human History (2009) / ARISTOTLE PAPANIKOLAOU, The Mystical as Political: Democracy and Non-Radical Orthodoxy (2012)

La capătul treptelor, de sus sau de jos, aș pune o carte despre instituții, violență și ordini sociale. Pentru că modernitatea liberală nu înseamnă doar idei frumoase, ci trecerea dificilă de la lumi dominate de grupuri privilegiate la societăți cu reguli impersonale, acces mai larg, competiție instituționalizată și limitarea violenței. Papanikolaou, ortodox greco-american ancorat direct în dezbaterea despre democrație, drepturi și spațiu public, este aici partenerul potrivit. El aduce discuția despre persoană și libertate în interiorul teologiei ortodoxe, nu pe lângă ea. Tocmai aici este miza: să nu lăsăm modernitatea pe mâna celor care o idolatrizează, dar nici pe mâna celor care o blestemă fără să priceapă câtă libertate respiră zilnic datorită ei.

Da, revenind, lista este nedreaptă, ca orice listă scurtă. Lipsesc autori importanți: Kant, Burke, Madison, Aron, Rawls, Schumpeter, Dahrendorf, Bobbio, Habermas, Michael Oakeshott, Deirdre McCloskey, Acemoglu și Robinson, ca să pomenesc doar câțiva. Lipsesc, de partea teologică, Augustin, Toma, Luther, Calvin, Barth, Metz, Moltmann, Rowan Williams, John Milbank, Emmanuel Katongole, Kosuke Koyama, Pantelis Kalaitzidis și mulți alții. Dar o listă de început nu trebuie să fie o sală de festivități. Trebuie să deschidă uși.

Pentru cine vrea să înceapă, nu să epateze, aceste zece trepte sunt suficiente. Nu pentru a deveni „liberal” în sens militant, nici pentru a boteza modernitatea fără rest, ca și cum ea ar fi împărăția lui Dumnezeu cu alegeri periodice. Sunt suficiente pentru a pricepe în ce lume trăim, de ce libertatea este fragilă, de ce prosperitatea nu se decretează, de ce statul de drept nu este un moft occidental și de ce credința, dacă rămâne credință, nu are nevoie să urască modernitatea pentru a-i vedea rănile și pentru a-și vindeca propriile răni.

Invitația este simplă: ieșiți din lozinci și mâncați urzici!

Doxa!