Binele de instituit (despre firesc & excepționalul creștin)

Un slogan al Agenției de Presă Basilica a Patriarhiei Române sună astfel: „Binele de știut.” Frumos spus. Numai că, până să ajungem să știm ceva, trebuie să ne asigurăm dacă ceea ce pretindem că știm este chiar bun. Altfel riscăm să avem informație despre bine fără să avem bine, să vorbim despre bine când este, de fapt, rău, după cum putem avea foarte multe cuvinte despre Dumnezeu fără să avem prea mult Dumnezeu în felul în care trăim. Realist vorbind, între voință și putință se cască, personal și instituțional, de foarte multe ori un hău.

De ce este important acest exercițiu al realismului pentru momentul actual când suveranismul, termen-colector pentru multe tendințe, pare să fie de val și să fi cuprins inclusiv oameni ai Bisericii, de la vlădică până la opincă? Pentru că una dintre problemele lui majore nu este ceea ce afirmă, ci ușurința cu care poate transforma un bine real într-un bine absolut. Comunitatea este un bine, așa cum suveranitatea statului este un bine politic, de altfel câștigat istoric cu jertfe. La fel, apartenența este un bine pentru că limba, memoria, tradiția, credința, patria, familia sunt bunuri reale, însă, atenție!, niciunul dintre ele, luat strict separat, rupt din țesătură, nu este idol. În clipa în care un bine relativ este ridicat la rang de absolut, începe inevitabil falsificarea, iar când acel absolut primește și un vocabular religios, lucrurile devin cu atât mai greu de discernut. Mai grav, începe delirul: cuvinte folosite anapoda, emoții plasate impropriu, fidelități caraghioase, tenacități la limita patologiei, groază și extaz.

În tripticul de până acum, pornit de la un comentariu ceva mai larg despre vârsta spirituală, să-i spun astfel, pe care ar avea-o lumea, generic formulat, și continuat cu analiza politicului care se dă drept religios, apoi cu aceea privind religia care se dă drept politică - repetând precum asasinul cu cuțitul însângerat în mână că nu a fost el - am ajuns inevitabil la această întrebare: dacă tot deosebim, criticăm și demontăm, ce punem în loc? Nu atât ce este binele, că despre asta avem biblioteci întregi, cât, mai ales, cum ajungem la bine. Cum facem ca binele să nu rămână doar o noțiune frumoasă, bună de pus în discursuri, programe politice, predici sau postări?

Problema portretului ideal trecut prin istorie oferă baza metodologică. În funcție de realismul cu care desenăm omul ideal, creștinul ideal, slujitorul ideal, comunitatea ideală, căpătăm curaj sau dăm în depresie. Putem adică alcătui portrete impecabile, numai că oamenii reali, cu noi în frunte, au prostul obicei de a nu încăpea în ele. Iar suveranismul are, între altele, această tentație: să deseneze un „popor adevărat”, o Românie autentică, un creștinism nefalsificat, o comunitate neatinsă de contaminări, o insulă a beatitudinii, ce zic?: a preafericirii, de limbă română. Iarăși, istoria reală este întotdeauna mai amestecată decât portretul. Nu, nu este o fatalitate, ci acesta este timpul care a lucrat prin cei care ne-au precedat, care au decis bine sau rău, care au murit pentru un ideal sau au fugit, care au depus mărturie sau nu.

Această hiperbolizare suverană, în dispreț față de evidențe, o găsim inclusiv în iluzia celor care cred că istoria Bisericii lui Hristos este doar istoria unor sfinți fără rest, ignorând că este în același timp istoria eroziunilor, acumulărilor, compromisurilor, adaptărilor, uitărilor, rătăcirilor, capcanelor și redescoperirilor, a înnoirilor când nu te așteptai și a sfințeniei pe care nu-o bănuiai. Timpul nu trece pur și simplu peste instituții, precum avionul peste nori, ci trece și prin ele precum anotimpurile prin substanța copacului. Repet: nici identitatea nu rămâne intactă sub sticlă, ci se formează, se verifică, se corectează.

Iată de ce Faptele Apostolilor mi se pare un început mai bun decât orice proiect ideal. Spre liniștea noastră, acolo nu vedem o comunitate coborâtă gata construită din cer, teleportată, cu plan de management și strategii de marketing, cu pangar și colportaj, tipografie și gater, cu veste galbene pentru mitinguri și pancarte cu "Isus te iubește". Vedem, în schimb, oameni care învață să fie împreună, să împartă, să se roage, să slujească, să decidă, să corecteze, să poarte și să suporte conflicte, diferențe și să repare ceea ce se strică, uneori chiar și în zadar. Vedem așadar la un loc eroare, încăpățânare, neînțelegeri, orgolii, chiar dispute care nu au nimic din imaginea unei comunități ideale. Într-un cuvânt, vedem viață.

Deci, contrazicând oricare altă retroperspectivă atrăgătoare prin lipsa ei de fisuri și cicatrici, creștinismul nu începe prin instituirea perfecțiunii, ci prin instituirea, adică instalarea într-un loc sau mai bine zis în sufletele locului, unui alt fel de a fi împreună în condițiile date: deschis, fără meschinării, diviziuni și precondiționări ținând de etnie, culoare, vârstă, sex, statut social, înălțime sau greutate. Fix cum spune Pavel că este chemarea lui Hristos adresată tuturor oamenilor. Iar asta este poate prima replică pe care o teologie socială o poate da elucubrațiilor suveranismului: comunitatea nu trebuie idealizată pentru a fi iubită. O poți iubi tocmai pentru că este reală, imperfectă, amestecată și totuși a ta. Exact ca pe soție/soț, iubită/iubit, amantă/amant, concubină/concubin etc.

De fapt, făcând o scurtă paranteză, aceasta este însăși problema noastră astăzi: vrem rezultate fără să cultivăm răbdător oamenii care le-ar putea produce, pretindem autoritate luminată fără să ne asigurăm că cei care o întrupează au și formarea necesară, iar apoi ne mirăm că dăm peste comunități fără exercițiul comuniunii și bine fără obiceiul binelui. Ne place să vorbim despre valori, dar mult mai puțin despre deprinderile care le fac loc în viața de fiecare zi. Ne plac oamenii exemplari, dar ne interesează cât zăpada din 2021 mecanismele prin care un om obișnuit pe care îl știm de ieri poate deveni mâine puțin mai bun decât a fost ieri. În rest, dăm fuga și plătim tot felul de cursuri de dezvoltare personală și "Doamne ajută!"...

Revenind, o altă linie terapeutică în raport cu absolutismele și fantasmele suveraniste rezidă în comparație. Dacă se poate, la o scară cât mai mare, dar încă legată de realitatea inteligibilă în contextul nostru. Iată de ce propun să trecem în revistă, sumar așadar, trei tipologii ale binelui creștin cu relevanță social-teologică. Nu sunt cutii în care să-i băgăm cu forța pe autori și nici trei teologii care ar putea fi rezumate în câteva cuvinte. Sunt mai degrabă trei accente, trei feluri în care excepționalul creștin a fost gândit și tradus în raport cu lumea.

În spațiul catolic, Rosmini, Guardini și Ratzinger pot fi citiți, fiecare în felul său, alături de alții, în cheia formării persoanei, a conștiinței și a ordinii sociale prin adevăr, responsabilitate, solidaritate, justiție, subsidiaritate și discernământ. În spațiul protestant, Bonhoeffer, Brunner și Ebeling, tot printre alții, pun altfel accentul: pe vocație, responsabilitate, decizie și asumarea istoriei, pe credința obligată să răspundă, dialectic ar spune unii, lumii reale și să nu se refugieze în propria formulă. Iar în spațiul ortodox, Zizioulas, Lossky și Scrima, pentru a nu pomeni decât trei, deschid o altă perspectivă, în care binele nu poate fi desprins de persoană, comuniune și transfigurare, de ieșirea omului din suficiența de sine și de intrarea lui într-un mod de existență în care celălalt nu mai este limită, adversar sau instrument, ci condiție a propriei deveniri.

Sunt tradiții intelectuale ale credinței foarte diferite și fiecare dintre numele de mai sus ar merita un studiu în sine. Dar tocmai diferența lor ne ajută să nu mai căutăm portretul ideal al creștinului într-o singură imagine. Excepționalul creștin poate lua forme istorice diferite, important fiind că niciuna dintre ele nu transformă identitatea creștină într-un substitut al vieții creștine, că niciuna nu cheamă la segregare, la autarhie. La urma urmelor, dacă creștinismul trebuie să devină formă de existență, cum ne dă mandat Domnul, asta se poate nu doar prin convingere, doctrină sau apartenență, ci prin propriul exemplu. Prin viață. Avem, vă amintiți, modelul comunității apostolice.

Dacă, mai departe, punem aceste trei tipologii în dialog cu modelele sociale în care au fost, istoric, mai mult sau mai puțin „acasă”, apar alte trei configurații interesante. Catolicismul social a putut intra într-un dialog fecund cu statul social, nu pentru că Biserica ar fi inventat welfare state-ul, cu toate că Biserica în ansamblu este la originea filantropiei organizate, ci pentru că ideea responsabilității față de persoană, a solidarității și a binelui comun putea găsi aici o traducere instituțională pe scară largă. Protestantismul, mai ales în formele sale congregaționaliste americane, a dezvoltat o altă relație între individ, comunitate, inițiativă și responsabilitate: mai puțin statul care are grijă și mai mult societatea care se organizează pentru a face binele prin comunități, asociații, fundații, congregații, voluntariat. Iar ortodoxia, ei bine, întâlnește astăzi o societate care nu mai poate fi numită simplu post-comunistă, pentru că tranziția s-a terminat fără ca rezultatul ei să fie neapărat o formă stabilă. Poate că avem, mai exact, o societate post-tranziție: instituții occidentale și reflexe orientale, economie de piață și dependențe vechi, individualism și nostalgii comunitare, libertate formală și dificultăți reale de a construi și menține încrederea. Niciuna dintre cele trei relații nu este perfectă și niciuna nu poate fi importată ca atare. Statul social poate transforma solidaritatea în administrație, congregaționalismul poate transforma responsabilitatea în privatizarea binelui, iar societatea post-tranziție poate rămâne blocată între instituții importate și reflexe vechi. În toate trei, binele are nevoie de o formă, dar forma poate deveni, la rândul ei, obstacol.

Iar aici ne întoarcem la suveranism. Pentru că și acesta este, într-un anumit sens, dacă ne luăm după declarații, o încercare de a da formă unui bine real: protejarea comunității politice, recâștigarea responsabilității, apărarea interesului public, refuzul dependenței. Numai că tocmai de aceea trebuie judecat mai atent, nu mai puțin. Cum am mai spus, când un bine este real, tentația de a-l absolutiza devine mai mare. De aici încolo, patriotismul poate aluneca în naționalism, apărarea identității în exclusivism, tradiția în mitologie politică, religia în legitimitate ideologică, critica globalizării în conspiraționism, iar admirația pentru un stat puternic în putinism. Or, eu cred, și nu sunt singurul, că poți fi român fără să dai în naționalism, cum poți fi ortodox fără să dai în legionarism, să iubești tradiția fără să transformi trecutul în mit, să cauți pustnici daci, așa cum, desigur, poți și chiar trebuie să fii critic față de globalizare fără să cazi în conspiraționism, în tot felul de teorii despre oculta mondială. În fine, poți apăra interesele unei țări fără să ajungi să justifici agresiunea Rusiei și, cireașa de pe tort, poți fi profund religios fără să cauți în politică un mântuitor.

Acestea nu sunt concesii făcute modernității. Sunt forme elementare de libertate creștină. De aceea, soluția social-teologică nu este un „suveranism creștin” pus în locul altor suveranisme, după cum nu este nici dizolvarea oricărei identități într-un cosmopolitism fără memorie. Avem nevoie de ceva mult mai greu și anume de o identitate care nu are nevoie mai departe să se absolutizeze, cum nici comunitatea apostolică nu a rămas tiparul absolut, rigid, al dezvoltărilor ulterioare, ceea ce se poate verifica din mărturiile primelor secole.

În fapt, toată discuția aduce în prim plan obligația și actualitatea niciodată depășite a discernământului, a lui διάκρισις. Legat de această virtute pe care același Pavel ne îndemna să o practicăm constant, Evagrie Ponticul, pe care îl putem considera, fără să abuzăm prea mult de termen, unul dintre părinții psihologiei creștine, știa că răul nu vine întotdeauna cu chipul răului, ispita împrumutând foarte ușor haina binelui. De fapt nimic surprinzător, impulsul reclamând mereu o justificare nobilă, exact după același tipar prin care emoția poate produce certitudini în afara oricărui efort de cunoaștere. Să ne mai mirăm că omul aflat în rătăcire poate ajunge să creadă că apără adevărul atunci când, de fapt, își apără propria imagine despre adevăr? Nu!

De aceea, revenind la sloganul basilican, problema nu este numai să știi ce este binele, ci să înveți să recunoști gândurile, imaginile, impulsurile și justificările care te conduc spre el sau te îndepărtează de el. Diakrisis nu este o tehnică pentru situații excepționale, de urgență, nici o specializare pentru monahi, cu toate că a devenit parțial astfel, ceea ce este fatal pentru sănătatea mentală a pleromei Bisericii. Nu, este exercițiul cotidian prin care omul învață să nu confunde ceea ce îi place cu ceea ce este bun, ceea ce îl emoționează cu ceea ce îl zidește, ceea ce îi confirmă identitatea cu ceea ce îi spune adevărul, promisiunea măririi pensiei cu generozitatea personală a politicianului care o face. În acest duh al realismului creștin, al distingerii dintre nălucă și nucă, adică dintre idee și fenomen, ca să vorbim cu Platon, nu avem de ce să ieșim din firesc sperând că exagerarea va îmbunătăți spontan existența. Nu, doar înmulțim idolii și ne comprimitem inclusiv firescul în care nu o să mai știm să revenim.

Ca o concluzie de etapă și îndemn la cumpătare emoțională: românitatea, ca să-i spun așa, poate fi trăită cu bucurie fără să devină criteriu de superioritate, cum Ortodoxia poate fi mărturisită fără să devină program electoral, ceea ce, simetric cu cele spune mai sus, Tradiția poate fi iubită fără să devină certificat de infailibilitate și suveranitatea poate fi apărată ca principiu politic fără să devină metafizică națională. Restul nu este de la Domnul, cum ar spune Evagrie, ci de la alții care, pentru a ajunge la putere, ne secătuiesc de ultimele resurse de umanitate și de firesc.

Iată de ce, una dintre responsabilitățile cele mai concrete ale Bisericii în societatea românească este să sancționeze impostura politicii pe calul alb al unui apostolat neîncredințat de nimeni. Nu este vorba, sigur, despre politica în sine, căci creștinul nu poate trăi în afara cetății, ci despre falsificarea ei religioasă pe care am analizat-o în textul anterior. În acel text, reamintesc, am spus limpede că un cleric poate avea, ca cetățean, opțiuni politice, dar altarul nu poate deveni tribună electorală, iar veșmântul nu poate funcționa ca certificat de autenticitate pentru o ideologie. Biserica nu are voie să confere legitimitate supranaturală unor interese omenești doar pentru că acestea au învățat să vorbească despre Dumnezeu, neam, tradiție și suveranitate.

La urmă de tot, așa se verifică și libertatea Bisericii: nu în capacitatea de a binecuvânta puterea, ci în capacitatea de a-i spune NU atunci când puterea cere să fie binecuvântată în locul adevărului. Aceasta este și soluția binelui social-teologic pe care o căutăm. Nu un nou program politic creștin, nu o contra-ideologie, nu un om providențial și nici o Biserică transformată în partid de rezervă, ci oameni, clerici și laici, capabili să facă deosebirea. Doar așa, sunt convins, că o să asistăm eventual în chiar viața noastră la transformarea mult așteptată a binelui din eveniment, excepție în stare de firesc, de cotidian. Acela, da, va fi un bine de știut inclusiv de către alții.

Doxa!

PS Aceste texte vor intra în chip firesc în volumul aflat în pregătire.