Alternativa (cât rău trebuie distrus pentru a face bine)

Dincolo de faptul geografic și implicit istoric de a fi fost între lumi, imperii și realități, de a ne fi încăpățânat să rămânem o insulă de latinitate într-o mare slavo-hunică, de a fi și intersecție, și han, și birt, dar și punte hermeneutică între Orient și Occident, ceea ce ne-a definit și o face până în clipa asta este amestecul, probabil mai evident decât la alții, dintre rău și bine, trădare și loialitate, furt și cinste, minciună și adevăr. La noi, așa cum se poate observa, răul nu vine mereu cu steag negru, iar binele nu intră întotdeauna pe ușa principală. Adesea stau amândouă la aceeași masă, precum securiștii și democrații, se salută, se cunosc de mult, au rude comune, au fost colegi de generație, s-au ajutat cândva și, tocmai de aceea, se despart greu.

Alternativa, în sens profund, începe atunci când nu mai confunzi schimbarea cu rotația cadrelor și nici speranța cu o altă siglă pusă pe aceeași poftă de acces. Cum între timp sper să ne fi lămurit, nu orice înlocuire este alternativă. Uneori este doar reciclare, rebranding, vopsirea gardului înainte de a ascunde gunoiul în aceeași curte. Alternativa reală cere ceva mai greu: nu doar oameni noi, ci criterii noi; nu doar nume mai curate, ci mecanisme mai puțin coruptibile; nu doar discurs împotriva răului, ci o muncă răbdătoare de dezinstalare a lui din obiceiuri, instituții, reflexe, complicități. Alternativa reclamă decizii mari, riscante politic, însoțite de eforturi cotidiene, de rutina cea bună.

Întrebarea dificilă este însă alta, deloc retorică: cât rău trebuie distrus pentru a face bine? Pentru că există și o patologie a binelui grăbit, a purificării care, în numele curățeniei, devine ea însăși violență, resentiment, vânătoare, sete de revanșă. Istoria modernă este plină de oameni care au vrut să facă binele definitiv și au început prin a distruge oameni provizoriu. Au vrut „omul nou” și au făcut lagăre. Au vrut egalitate și au produs frică. Au vrut dreptate și au inventat denunțul. Au vrut curățenie morală și au construit tribunale permanente ale suspiciunii. De aceea, alternativa nu poate fi doar demolare. Dacă nu știe ce pune în loc, demolarea se îndrăgostește de propriul ei zgomot, precum anticorupția poate ajunge un alt nume al corupției însăși.

Dar nici invers nu se poate. Chiar deloc. Nu poți face așadar binele lăsând răul intact, pentru că răul instituțional, prin persoane la vârf și altele, la bază, nespectaculoase, are o mare capacitate de adaptare. Permanentă. Actor cu rostire gravă, sacadată, răul își schimbă vocabularul, se declară european, social, liberal, conservator, creștin, patriotic, progresist, suveranist, după caz. Își pune cravată, își suflecă mânecile, își trage pantaloni roșii sau se încapsulează în frac, merge la conferințe, la podcasturi, citează legea, invocă stabilitatea, se fotografiază lângă copii, bătrâni, icoane, stareți, moaște, ambasadori, antreprenori, naivi principiali și victime entuziaste. Răul românesc, mai ales, este rar apocaliptic la vedere; de cele mai multe ori este administrativ, familiar, procedural, călduț, cu ștampilă, cu „lasă că vedem”, cu „nu se poate altfel”, cu „așa merge sistemul”, cu „vorbesc eu". Tocmai de aceea este atât de greu de scos: pentru că este în toate ale zilei.

Iată de ce alternativa adevărată trebuie să aibă curajul chirurgului priceput, dar nu și voluptatea măcelarului flămând: să taie unde trebuie, fără să confunde țesutul bolnav cu trupul întreg, dar nici piciorul drept cu cel stâng și nici plămânii cu ficatul. Să închidă robinetele jafului, fără să transforme statul într-o cazarmă morală. Să elimine impostura, fără să confunde greșeala nerepetată cu vinovăția definitivă. Să sancționeze trădarea, fără să fabrice dușmani imaginari. Să curețe instituțiile, fără să distrugă instituționalitatea și seriozitatea ei. Iar toate acestea tocmai pentru a face diferența dintre reformă și vendetă: în timp ce reforma caută vindecarea, vendeta caută satisfacția.

Raportul alternativei, să o luăm ca atare, cu religia este inevitabil complex, fără a fi neapărat complicat. Constitutiv, Evanghelia lui Hristos nu ne lasă să credem nici în inocența automată a lumii, nici în purificarea ei prin ură. Știe că răul există, că se încuibează în inimi, în structuri, în averi, în limbaj, în frici și în false loialități, până aproape de picioarele Crucii. Dar știe și că binele făcut fără iubire se poate strica pe drum. Evanghelia nu cere așadar naivitate, dar interzice demonizarea comodă. Nu ne spune să lăsăm hoțul să fure mai departe, dar nici să transformăm dreptatea în spectacol de lapidare. Întrebarea creștină nu este doar „cine trebuie scos, cu nume și prenume?”, ci mai curând „cum rămânem oameni în timp ce scoatem răul din locul lui, inclusiv din noi înșine?”.

În limbaj social-teologic, alternativa este discernământ organizat, nu accident pozitiv, irepetabil. Adică nu este simplă indignare sau igienă morală de campanie, precum plantarea unui număr fie și record de puieți, ci capacitatea de a separa fără a mutila, de a judeca fără a urî, de a repara fără a cosmetiza, de a ierta fără a lăsa nepedepsit, de a reconstrui fără a uita. Zilnic. Într-o țară în care binele și răul au stat prea des în aceeași fotografie, alternativa nu poate fi doar strigătul „afară cu ei!”. Trebuie să fie și întrebarea mai grea, obsesivă: ce fel de oameni, ce fel de reguli, ce fel de instituții, ce fel de memorie și ce fel de caracter punem în loc?

De aceea, alternativa nu se măsoară prin radicalitatea strigătului, ușor de preluat și amplificat inclusiv de către agenții răului, ci prin precizia intervenției. Nu prin cât urăște răul în abstract, ci prin cât îl poate identifica în concret: în contracte, în numiri, în scutiri, în complicități, în obediențe, în tăceri, în improvizații, în doctorate plagiate, în parohii politizate, în biografii de rahat, la propriu, inclusiv ale unor carieriști eclesiali, în universități domesticite, în administrații capturate, în televiziuni hrănite din bani murdari, în companii de stat ajunse feude. Acolo trebuie lucrat. Acolo trebuie desfăcut nodul. Acolo se vede dacă alternativa este reală sau doar încă o formă de a ajunge la masa unde se împarte prada.

În cele din urmă, binele nu are nevoie doar să fie dorit, ci și apărat de propriile lui caricaturi. Iar răul nu trebuie doar denunțat, ci scos din instalație, la nevoie, cu tot cu priză. Fără ură, dar fără menajamente. Fără delir justițiar, dar fără milă pentru mecanismele care produc nedreptate. Fără promisiunea că vom face raiul pe pământ, dar cu obligația minimă de a nu mai administra iadul ca pe o tradiție locală dotată cu poartă maramureșeană și bundiță din Mărginime. Alternativa începe acolo unde încetăm să alegem între răul nostru și răul lor și întrebăm, în sfârșit, cât adevăr putem suporta pentru ca binele să nu mai fie doar o pauză între două forme de impostură.

PS Mărturisitorul Nicolae (Steinhardt) de la Rohia: "nu suntem îndreptățiți să-i cerem statului să ne dea raiul pe pământ, dar suntem în drept să-i pretindem a nu realiza iadul pe pământ".