Mesia Bolojan (scurt demontaj tehnico-finanțist)

Aceasta este formula pe care, din păcate, un om de anvergura, inteligența politică și patriotismul — da! — lui Traian Băsescu o acreditează. De parcă premierul interimar ar fi candidat la ceva, ar fi făcut furori pe net cot la cot cu boții, ca și cum ar fi vărul ardelean al lui Georgescu și unchiul prin alianță al lui Simion. A-l caricaturiza acum pe Ilie Bolojan trece spontan dincolo de persoana lui. În profunzime, dar la vedere, este vorba despre ce dorim să facem din țara asta. Nici mai mult, nici mai puțin. Oricât ar fi de incomodă umbra Codruței...

Așadar, vedem mai limpede, după ce ne-a fost prezentată la tablă diagrama jafului cotidian din banul public, și cine dă insistent, de decenii, târcoale bugetului: de la primăriile falimentare în care sunt angajate familiile primarului, viceprimarului și consilierilor, până la companiile de stat care nu produc nimic rentabil, în afară de salarii și bonusuri ce îți taie răsuflarea; de la baroni, baroneți și alți analfabeți de județ, municipiu, sector de București sau comună, până la — da! — biserici, mânăstiri și alte instituții sfinte. Ajungem astfel la o chestiune doar aparent banală, aproape trivială: dacă banul public este singurul, chiar singurul coagulant al românității statale, simbolice și afective, este "firesc" ca orice abordare cumpănită a bugetului să se transforme imediat în atac la România.

Social-teologic vorbind, faptul de a nu mai avea bani la discreție poate fi, în chip paradoxal, salutar. Nu pentru că sărăcia ar fi o virtute în sine sau pentru că precaritatea ar trebui cântată ipocrit de cei instalați confortabil în ea, ci pentru că lipsa resurselor obligă la discernământ, la ierarhizarea nevoilor, la verificarea sincerității pastorale. Mai multă pastorație și mai puțină reprezentare. Mai multă aplecare către om și mai puțină idolatrie a zidurilor. Da, foarte bine că am construit Catedrala Națională. Dar Ortodoxia poposită pe aceste plaiuri nu începe cu ea și, cu atât mai puțin, nu se termină în ea. Dacă banii sunt mai puțini, poate că vom afla, în sfârșit, câte dintre proiectele noastre erau misiune și câte erau doar monumentalizarea propriei importanțe.

Desigur, nu mi-a convenit tăierea sporului de doctorat. Și nu doar pentru că mă privește direct, ci pentru că, în logica lui internă, nici nu ar trebui să existe ca supliment agățat de salariu, ci salariul însuși ar trebui să fie pe măsura studiilor, a competenței și a responsabilității efective. Dar și mai mult decât atât nu îmi convine scăderea puterii de cumpărare, accentuată de această criză artificială, produsă tocmai de cei care au mereu „grija românilor” în gură. Evident, am fost oripilat de tăierea unor ajutoare amărâte pentru persoane cu dizabilități reale, pentru foști deținuți politici, pentru oameni care nu au nici carnet de partid, nici acces la telefonul cui trebuie. Micimea aceasta contabilă m-a scârbit și îmi repugnă în continuare.

Dar, pe de altă parte, știu că, în condițiile în care orice atingere a privilegiilor specialilor se lovește de zidul instituțiilor, în frunte cu justiția, a lua de la cei fără apărare, fără sindicate de Nestori și alți corupți, a fost primul pas, cel mai la îndemână și cel mai rușinos în același timp. Tocmai de aceea întrebarea devine inevitabilă: dacă tot am făcut acest efort, dacă tot am îndurat și această umilință - pentru că asta este! -, dacă tot am plătit noi începutul notei de plată, acum să ne lovim iarăși de șmecheri, de PSD, de AUR, de UDMR-ul amnezic, de toți administratorii și beneficiarii sistemului care au produs gaura, dar țin predici despre dreptate socială? Cu ce am greșit? Să plecăm din țară, mai ales când suveraniștii forțează ușile puterii?

Pentru că miza nu este dacă ne place sau nu Bolojan, dacă are suficientă harismă, dacă zâmbește destul, dacă vorbește pe placul mulțimii sau dacă știe să producă febră colectivă în studiouri și pe rețele. Miza este mult mai modestă și tocmai de aceea mult mai serioasă: poate România să mai suporte, măcar din când în când, un om care a arătat deja, nu în broșuri electorale, ci în piatră, fațade, străzi, piețe, reguli și ordine urbană, că buna guvernare poate scoate un oraș din mizerie precum ar putea să scoată chiar și o țară? Oradea nu este un mit de campanie, ci proba, oricât de incomodă pentru flecarii de profesie, că locul comun al neputinței poate fi contrazis prin muncă, încăpățânare, prin continuitate și printr-o anumită austeritate a deciziei.

Mai mult, Bolojan are ceva rar în politica noastră umflată de protocol, inaccesibilitate și poză: firescul comunicării. Răspunde la telefon. Răspunde curent, omenește, fără mare coregrafie de cabinet. Chiar și mie. Detaliul poate părea minor, dar nu este. Într-o țară în care funcția publică produce instantaneu zid, secretariat, anturaj, filtru și aroganță, această normalitate aproape banală devine, paradoxal, un fapt politic. Nu spun că un om care răspunde la telefon este, prin aceasta, mare om de stat. Spun doar că un om care a scos un oraș din mizerie, care nu se ascunde după comunicate și care poate fi găsit fără ritual de curte nu seamănă deloc cu specia politrucului românesc recent, fie el de platou, de partid sau de galerie. Sau eclezial.

De partea cealaltă se vede tot mai limpede hibridul nostru de tranziție: Grindion. Adică PSD și AUR în același reflex, chiar dacă uneori în registre diferite; Grindeanu și Simion ca două accente ale aceleiași gramatici publice. Unul vine cu șmecheria unsuroasă a aparatului, celălalt cu răcnetul de tribună și cu patriotismul de megafon. Unul îți explică, administrativ, de ce nu se poate schimba nimic fără să se supere rețeaua; celălalt îți promite, isteric, că va schimba totul fără să atingă de fapt mecanismul jafului. Între ei, diferențele sunt de decor, de ton și de public-țintă. Fondul este același: bugetul ca pradă, România ca pretext, omul cinstit ca fraier fiscal.

Firește, Bolojan nu trebuie transformat în mesia (cu minusculă!). Ar fi ridicol. Dar nici nu trebuie coborât, din reflex pamfletar sau calcul politic, în galeria impostorilor vocali care vând mântuiri naționale la kilogram. Nu este salvatorul patriei și nici nu se prezintă ca atare, ci este un administrator care a lăsat urme vizibile acolo unde a avut mandat, buget, rezistență și libertate de mișcare. Diferența dintre Bolojan și Grindion este diferența dintre omul care repară o stradă și omul care inaugurează o minciună; dintre cel care pune cifrele pe masă și cel care pune steagul peste gaură; dintre administrație și bâlci, dintre responsabilitate și zgomot. Iar o țară care nu mai știe să recunoască această diferență nu are nicio problemă cu Bolojan. Are o ditamai problemă cu propriul discernământ.

Doxa!