Ateismul magic

Probabil că doar un asemenea oximoron mai poate surprinde ceea ce se petrece în mințile celor care, ajunși mari întru ale slujirii bisericești, plusează insistent, repetitiv și, la limită, violent, constrângător, pentru a stoarce pietatea. Nu pentru a o trezi prin adevăr, nu pentru a o hrăni prin sens, nu pentru a o așeza în libertatea întâlnirii cu Dumnezeu, nu pentru a o face criteriu al vieții cotidiene, ci pentru a o produce aproape mecanic, ca efect previzibil al unui discurs, al unei gestici, al unei regii sacralizante, înscenate. Acolo unde emoția religioasă este smulsă, nu luminată, unde tremurul, cel despre care vorbea un Rudolf Otto, este căutat mai mult decât Adevărul, începe deja o formă de ateism. Nu unul declarat, firește, nici măcar gândit, ci unul magic, insinuant precum gazul sarin, adică letal: acela care vorbește abundent despre cele sfinte, dar nu mai crede cu adevărat în lucrarea liberă, discretă și neconstrângătoare a lui Dumnezeu.

De fapt, această presiune - vizibilă inclusiv prin intensificarea "traficului" Sfintelor Moaște încoace și încolo - asupra sufletului credincios trădează o neîncredere de fond în puterea Adevărului însuși. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu nu simte nevoia să-L împingă în om, în aproapele, cu cotul, nici să-L transforme în efect de atmosferă, în glob de discotecă serafică sau sofianică, în vibrație alimentată de la priză, în reacție pioasă obținută aproape la comandă, previzibilă. Harul nu se stoarce, nu se fabrică, nu se regizează. Da, el poate fi invocat, așteptat, primit, dar nu manipulat. Din clipa în care slujirea devine tehnică de inducere a pietății, iar autoritatea religioasă începe să se măsoare în intensitatea reacției emotive pe care o provoacă, nu mai suntem departe de o formă rafinată de necredință tocmai în numele credinței.

Poate că aici trebuie reluată, cu maximă seriozitate, distincția dintre pietate și pietism simetrică, așa cum știm, celei dintre Ortodoxie și ortodoxism. Pietatea este rodul firesc, smerit și respirabil al credinței trăite; pietismul este hipertrofia ei exterioară, excesul demonstrativ menit să compenseze ceea ce lipsește în adâncime. O ciorbă ultrafierbinte care te împiedică să-i simți gustul. Or, pietatea are discreție infinită și căldură măsurată, în vreme ce pietismul are insistență psihotică și program bugetar. Pietatea naște libertate, recunoștință și bunătate. Pietismul produce crispare, conformism și competiție devoțională. De aceea, acolo unde totul devine apăsat, obligatoriu, sentimentalizat și împins până la saturație, chiar dincolo de ea, nu ar trebui să ne grăbim să vedem o mare revărsare a credinței. S-ar putea să fie doar semnul unei slăbiciuni de fond mascată inabil prin exces.

PS Am plecat în meditația aceasta de la constatarea febrilității inadecvate a unor clerici puși pe "manifestări" în post: de la concerte de pricesne la mai știu ce alte activisme care, la un loc, nu însoțesc efortul luptei cu apucăturile fiecăruia, ci care ilustrează dorința, precum benzinarii, de a nu pierde momentul ridicării speculative a prețului.

Doxa!