Pe tavă (predica pe scurt)

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul nu este o poveste orientală cu un balaur și nici o metaforă. Marcu transmite cele întâmplate cu precizia jurnalistului de război care nu vrea să piardă niciun detaliu semnificativ, pentru ca lumea, după ce armele vor tăcea, să știe cine a făcut ce. Avem nume, mobil, ordine, ezitări, complicități și, la sfârșit, cadavrul. Irod - altul decât Irod cel cu uciderea pruncilor - îl arestează pe Ioan din cauza Irodiadei, femeia fratelui său, despre care profetul îi spusese că nu are voie s-o ia. Soția deci îl urăște și vrea să-l omoare. Soțul se teme de Ioan, știind că este „om drept și sfânt”, îl ascultă chiar cu plăcere, pe furiș, dar îl ține închis. Papucul nevestei, deh. Până aici, dosarul este deja gros, măcar și pentru sechestrare de persoane. Urmează împrejurarea favorabilă. Astfel, la ospățul aniversar al lui Irod la 21 de ani de domnie, fiica Irodiadei dansează, Irod se entuziasmează și jură prostește, fiind un bătrân pervers, că îi va da orice. Fără număr. Progenitura își întreabă mama ce să ceară, iar răspunsul vine imediat, pe negândite: capul lui Ioan. Ea se întoarce și adaugă, cu o precizie sinistră: acum, pe tipsie. Un fel de să fie în cutie de cadou de la Hermès. Juridic, cazul are toate elementele: Irodiada concepe și împinge crima înainte, act voluntar, fiica transformă intenția mamei în cerere expresă, tot voluntară, fie și sugestionată, în vreme ce Irod, deși știe că face răul și deși „s-a întristat foarte”, emite ordinul, fără intenție directă, dar cu efect direct, iar călăul îl execută. Pe scurt, un lanț de comandă. Niciunul nu poate spune că doar celălalt este vinovat. Unul urăște, altul cere, altul aprobă, altul taie.

Previzibil, în fața instanței vor da, ca să scape, vina unul pe altul: ba tu, ba tu, ți-am spus că nu este bine, se va apăra disperat Irod. Dar de ce m-ai ascultat, îi va răspunde nevasta, înțepată. Puteam să-ți cer și luna de pe cer și FC Argeș să câștige campionatul. În ceea ce o privește, fiica Irodiadei va spune cu durere teatrală: eu am întrebat-o pe mamițica și uite ce a ieșit! Doamne, Doamne! Nici nu știam de fapt ce își dorește. Dar ați spus, conform martorilor, că doriți capul pe tipsie, va interveni judecătorul. Vai de mine, cum să vreau eu așa oroare? Credeam că o să aducă un prosecco, se va apăra juna fără nicio urmă de regret că la o adică o înfundă pe mă-sa. Dintre toți cel mai prost iese Irod, că prin el s-au concretizat toate, de la prinderea lui Ioan la execuție. Fiind demnitar, știa că nu o să-l creadă nimeni că nu a știut ce face, că a putut semna ordine și a pus o întreagă mașinărie de oameni în mișcare. Dar nu, cu o ultimă sclipire, va invoca precedentul: știți, luasem dimineață niște medicamente anti-Covid și ălea mi-au tulburat judecata. Avocatul îl învățase de fapt să spună asta pentru că, da, va fi condamnat ca să fie închisă gura lumii, să nu-i facă agitație pe internet ucenicii lui Ioan, dar în câteva luni, pe calea extraordinară de atac, instanța va hotărî că nu a fost în deplinătatea funcțiilor mentale. Ca să nu mai spunem că fapta se prescria în câteva săptămâni.

Dincolo de această șaradă judiciară, atât de des întâlnită mai ales în ultima vreme, ceea ce nu îmi iese totuși din gând este: de unde și până unde dorința expresă a loazei tinere de a-i fi adus capul pe tavă? Putea veni în suliță, în pungă transparentă cu zip, în ștergar din Mărginimea Sibiului, în casetă de protocol patriarhal, în cutie de pantofi la o adică, în multe alte feluri, dar pe tavă?!? Ei bine, da, pentru că mulți primesc plăcerile, avantajele, privilegiile, impunitatea și puterea fix așa: pe tavă. Or, asta mărește considerabil numărul complicilor cu responsabilitate nu doar morală, ci și penală. La acel moment, la banchet, un pluton de ospătari, cu ospătarul-șef, în ciuda tinereții sale, în frunte, stau cu ochii ficși pe gesturile stăpânilor, ciulind urechile ca să prindă articularea încă neterminată fonic a unei dorinți. Or, la masa nr. 1, a stăpânilor, nu putea să se repeadă să servească decât ospătarul-șef, cel pe care, la procesul de două parale și cu atât mai puțin după, nu l-a întrebat nimeni nimic niciodată, iar el a luat asta drept promovare. Dacă nu a murit, trăiește fericit și azi, fiind patron pe litoral de restaurant unde vin exclusiv președinți.

Sus să avem inimile (și capul cât mai lipit de gât)!

PS Nu, nu este o parodie, ci o parabolă.