"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În circumstanțe încă neelucidate, pe la începutul anului 1950, partizanul luncavițean Mircea Vlădescu zis ”Cocora” a fost scos de Securitate din celula în care era ținut la Penitenciarul Gherla și a fost dus într-un loc necunoscut unde a fost executat sumar. Aruncate într-o groapă neștiută, rămășițele lui pământești nu au mai putut fi recuperate nici până în zilele noastre. Avea doar 28 de ani.
Întemnițat într-o celulă de lângă, deținutul politic Ioan Cornea comunicase câteva zile la rând cu Vlădescu prin Morese ciocănit în perete. Fără a se cunoaște vreodată în carne și oase. Îl numea ”fratele Mircea”. Într-o seară, când a încercat să-l contacteze din nou, partizanul nu i-a mai răspuns. Dispăruse subit. Era de parcă îl înghițise pământul. Nimeni nu a mai auzit nimic despre el niciodată. Peste ani, când le-a relatat aceste împrejurări urmașilor lui Mircea Vlădescu, Ioan Cornea a specificat că partizanul era ținut în așa-numită celulă zero. De regulă, deținuții care ajungeau în celula zero dispăreau rapid fără ca nimeni să mai audă vreodată de ei.
A se nota că Mircea Vlădescu nu fusese condamnat la moarte de o instanță. Vorbim despre o crimă abominabilă. El executa o condamnare la 20 de ani de muncă silnică, survenită în noiembrie 1949. Asasinarea lui certifică faptul că rămăsese de nezdrobit, tânărul refuzând categoric orice fel de colaborare cu Securitatea, în pofida bătăilor, torturilor și umilințelor la care a fost supus, dincolo de condamnarea sa la două decenii de pușcărie politică. Erou al Armatei Regale rănit pe Frontul de Est, Vlădescu fusese rănit și în lupta de partizani de Acasă, în România dezmembrată, ocupată și comunizată de tancuri rusești, în fatidica dimineața de 8 februarie 1949, când fusese ucis colonelul Ion Uță în luptă cu trupele de Securitate. Rănit în claviculă, Vlădescu a căzut capturat cu același prilej. Arestarea lui va echivala cu moartea.
În cele ce urmează, în dorința de a-i recupera memoria, vă prezint un interviu cu Mircea Vlădescu, nepotul partizanului martir Mircea Vlădescu, interviu pe care vă îndemn să-l citiți și să-l distribuiți.
Răzvan Gheorghe: Salut, Mircea! Îți mulțumesc pentru acest interviu. Haide să începem cu informațiile pe care le-ai aflat din familie despre bunicul tău patern, partizanul Mircea Vlădescu, luptător în gruparea condusă de colonelul Ion Uță. Vom încerca să recuperăm cât mai mult din memoria lui.
Mircea Vlădescu: Salut, Răzvan! Și eu îți mulțumesc pentru inițiativa acestui dialog. Bunicul Mircea s-a născut la 18 mai 1923, în comuna Luncavița, județul interbelic Severin, în familia lui Micșa și a Iconiei Vlădescu. Erau țărani săraci, agricultori cu doar 2 jugăre de pământ. Bunicul a muncit din greu de cum a învățat să meargă – așa era viața în satele de munte, viață grea, mai ales că n-aveau pământuri și avere. A terminat 7 clase primare aici în comună. Era înalt-înalt, undeva la aproape 2 metri, brunet, bine legat și arătos, așa-l descria bunica. Nu era un om al cuvintelor multe. Era destul de tăcut și calculat în tot ce spunea sau făcea. I se spunea ”Cocora”, asta era porecla lui. S-a însurat la începutul anilor 40 cu bunica mea, Călina, și au avut trei copii: Ioana, Iconia și Mircea, tatăl meu.
A luptat pe Frontul de Est ca soldat al Regimentului 92 Infanterie și fusese rănit în picior. Peste ani, tata și cu mine am vorbit cu un fost camarad de-al lui de armată care era tot de aici, din Luncavița, și care fusese rănit pe front în aceeași perioadă cu bunicul meu. O perioadă stătuseră împreună la Spitalul Militar. Respectivul era bătrân și bolnav când l-am cunoscut, nu-și mai aducea nici el aminte foarte multe, dar ne-a încredințat că bunicul făcuse războiul pe bune, ca un infanterist redutabil. Rana lui fusese una serioasă, nu superficială sau căutată cu lumânarea, ca în alte cazuri, când unii se răneau voluntar într-un deget sau în vreo altă extremitate a membrelor doar pentru a fi trimiși acasă pentru o perioadă, ca să scape de focul frontului. A fost lăsat la vatră fiind rănit în picior. Am găsit o fotografie cu el rănit împreună cu alți soldați. A stat într-o infirmerie, apoi a rămas o vreme la Spitalul Militar, iar după aia a fost lăsat la vatră. A adus cu el două lucruri care s-au păstrat în familie și pe care le-am restaurat cu mâna mea – un crucifix din lemn și o ladă de muniție cu întăritoare de metal la colțuri. Ți le-am arătat. Astea sunt singurele lucruri care ne-au mai rămas de la el. Prea multe nu-și mai amintea nici bunică-mea din perioada în care bunicul s-a întors de pe front, dar e clar că rana a fost una serioasă, fiindcă el a rămas cu o sensibilitate acolo, mai ales când era frig, și s-a resimțit până la moarte. De ce spun asta? Pentru că, în singura carte poștală trimisă familiei de la Penitenciarul Gherla, în ianuarie 1950, a cerut o pereche de pantaloni din piele cu blana pe interior, menționând sec că-l durea piciorul. Sunt convins că-l supăra vechea rană.
R. G.: Vom mai vorbi despre această carte poștală păstrată în familie. Spune-mi, când și în ce fel de condiții s-a alăturat Mircea Vlădescu partizanilor conduși de colonelul Ion Uță? Asta în contextul în care, inițial, el intrase în legătură cu partizanii conduși de Spiru Blănaru, grupare care se închega pe dealurile Domașnei.
M. V.: În cursul anului 1947, bunicul meu stabilise o legătură directă cu Spiru Blănaru și cu luptătorii din jurul acestuia. Legătura s-a făcut prin intermediul lui Moise Vuculescu, șeful organizației legionare din plasa Luncavița. Trebuie spus că aici la Luncavița au fost doi inițiatori ai rezistenței armate anticomuniste – unul a fost Pantelimon Erimescu, celălalt a fost bunicul meu, Mircea Vlădescu. Erau prieteni buni.
R. G.: Să punctăm că și Mircea Vlădescu era simpatizant legionar încă din 1940, fără să participe la Rebeliune, ulterior devenind membru al Frățiilor de Cruce din clandestinitate. Colabora de mult cu Vuculescu, plătind o cotizație lunară. Și Pantelimon Erimescu era membru al Frățiilor de Cruce. Aceasta a fost filiera prin care Vlădescu intrase în contact direct cu Spiru Blănaru, lider cu vederi legionare sub care însă nu au luptat doar legionari, ci și mulți țărani simpli fără o afiliere politică.
M. V.: Mai târziu aveam să aflu că și bunica mea fusese membră a ”Cetățuilor” (numele organizațiilor legionare destinate femeilor). O să îi cer dosarul de la CNSAS pentru a afla mai multe. Chiar sunt curios.
R. G.: Deși Mircea Vlădescu era legionar și contactele lui fuseseră stabilite pe linie legionară, iată că atunci când a pus mâna pe armă și a luat calea pădurii, el li s-a alăturat partizanilor conduși de colonelul Ion Uță, lider cu vederi național-țăriniste (după război se înscrisese în PNȚ-Maniu), și nu luptătorilor conduși de Spiru Blănaru. Cele două grupări oricum colaborau în mod uzual. Sub Blănaru luptau și nelegionari, așa cum sub Uță luptau și legionari. Un singur exemplu dintre multele: considerat ”mâna dreaptă” a colonelului până în momentul morții acestuia în luptă cu trupele de Securitate (dimineața de 8 februarie 1949), domășneanul Ilie Urdăranu, țăran fără o afiliere politică, va deveni numărul 2 în gruparea condusă de Spiru Blănaru, murind în cursul marii încleștări de la Pietrele Albe (22 februarie 1949), în timp ce acoperea retragerea celorlalți ortaci.
Subliniez aceste aspecte tocmai pentru ca cititorii să înțeleagă că mint mizerabil toți cei care insistă că ar fi existat o așa-zisă rezistență armată ”democrată” și o altă așa-zisă rezistență armată ”nedemocrată”. Nimic mai fals. A existat o unică Rezistență Armată Anticomunistă alcătuită din foști militari, din reprezentanți ai partidelor istorice, din legionari și din mulți, mulți țărani simpli fără o afiliere politică, cei din urmă fiind majoritari. Toți aceștia au mers împreună la moarte, luptând împotriva trupelor de Securitate și împărtășind aceleași gropi comune. Inamicii lor au fost aceiași: Rusia, Securitatea și regimul comunist. De ce să născocim noi acum categorii ”corecte politic”, falsificând istoria, în condițiile în care, partizanii noștri, indiferent de convingerile lor doctrinare, nu au făcut niciodată astfel de distincții?
Să revenim la discuția de fond, Mircea. Așadar, cum a ajuns bunicul tău să lupte alături de partizanii lui Ion Uță?
M. V.: Din câte am auzit vorbindu-se prin comună și prin familie, Pantelimon Erimescu îl cunoștea personal pe Ion Uță. Nu știu conjunctura în care se cunoscuseră. Poate că în timpul milităriei lui Erimescu. Însă știu câte ceva despre conjunctura retragerii lor în pădure. În 48, într-o noapte, Moise Vuculescu a pus mâna pe armă, s-a dus la casa directorului școlii din Luncavița și l-a împușcat mortal. Directorul era un comunist pus pe rele, un colaboraționist notoriu al Securității. Arestat și anchetat de securiști, Vuculescu avea să susțină în permanență că a făcut omorul de unul singur. Nu știu dacă declarațiile lui erau menite să-i protejeze pe Pantelimon Erimescu și pe bunicul meu, n-am putut afla dacă și ei participaseră la această lovitură. Ce știu cu siguranță este că, în aceeași noapte, Pantelimon și bunicul au luat calea pădurii, dar nu împreună, ci separat. S-au temut să nu fie arestați, firește, fiindcă au urmat multe arestări și persecuții imediat după aceea, pe fundalul uciderii comunistului. În scurt timp, comuna era plină de trupe de Securitate. Înainte să plece, Pantelimon trecuse pe la sora bunicului unde i-a lăsat vorbă să se ducă repede la Verendin și să ia legătura cu Dumitru Mutașcu zis ”Fus”, care urma să-l călăuzească la frații Duicu ziși ”Boierii”, aceștia aflându-se în imediata proximitate a lui Ion Uță. În aceeași noapte, bunicul s-a înarmat și a plecat singur peste dealuri. Așa s-a alăturat partizanilor lui Uță, printre ei regăsindu-l și pe Pantelimon.
R. G.: Bunica ta a cunoscut partizani din Gruparea ”Uță”?
M. V.: Fiind de aici din Luncavița, îi știa pe Pantelimon și pe Vuculescu. Îl știa și pe Dumitru Mutașcu. Despre Fus zicea că era un bărbat foarte frumos și plăcut la vorbă. Pe-atunci, Fus era considerat un fel de crai. ”Și bărbatul meu era frumos și înalt, dar ca Fus nu era nimeni”, spunea bunica.
R. G.: Știu că, după Revoluție, de-a lungul anilor, ai încercat să afli cât mai multe informații despre perioada pe care bunicul tău a petrecut-o în clandestinitate. De asemenea, i-ai consultat dosarul de la CNSAS. Spune-mi ce ai aflat.
M. V.:E-adevărat, am încercat și încă încerc să aflu tot ce se mai poate afla despre el și lupta lui. Totuși, n-am aflat mare lucru și asta îmi lasă un inevitabil gust amar. Știu atât de puține despre el... Mulți dintre cei care îl cunoscuseră au murit înainte să putem vorbi eu și tatăl meu cu ei. Și-apoi, înainte de 1989 nu se vorbea nimic-nimic despre partizani. Era ca și cum nici nu ar fi existat. Era riscant dacă deschideai gura. Nici după Revoluție nu am simțit deschiderea la care sperasem. Cei câțiva care îl cunoscuseră erau bătrâni și bolnavi, mereu am avut impresia că nu voiau să vorbească deschis, că evitau să intre în detaliile care contează. Încă se temeau să spună lucrurilor pe nume.
Din procesele-verbale ale declarațiilor pe care bunicul le-a dat în timpul anchetelor de la Securitate, am aflat că luase parte la ambuscada pe care Ion Uță i-a pregătit-o maiorului Zoltan Kling în toamna lui 1948, lângă Rusca Teregovei.
R. G.: Asta se întâmpla la începutul lui octombrie 1948. Pe lângă Mircea Vlădescu, din echipa aceea au mai făcut parte frații Ion, Nistor și Petru Duicu zis ”Boierii” și Ilie Urdăreanu zis ”Tunariu”. Uță primise informația că maiorul Zoltan Kling (comandantul Securității Severin cu sediul la Lugoj) se va deplasa spre Cornereva prin Rusca Teregovei, destinația finală fiind Lugoj. Ce a urmat, mi-a relatat domnul Nicolae Ciurică, fost partizan al Grupării ”Uță” pentru patru ani și fost deținut politic pentru alți 10: ”Partizanii au ales o bucată de drum ce șerpuia prin pădure, așa, într-o pantă, au tăiat cât de cât un fag mare de pe margine și, când s-a apropiat mașina de teren, l-au împins de-a curmezișul ca să-i oblige să oprească. Erau mai mulți securiști în jeep. La-nceput nu și-au dat seama ce se-ntâmpla, coborâseră cu armele-n mâini și se uitau chiorâș la fagul ăla bătrân, șușoteau. Probabil că se ridicase praful, nu știu, n-am fost acolo, da’ ăla era drum de țară, l-au asfaltat abia de curând. Și-atunci au deschis focul ai noștri. Prrrrrrrr… rafale de pistoale-mitralieră de pe ambele părți ale drumului. Securiștii au fugit iepurește, trăgând la nimereală, ca disperații, vreo patru au fost răniți, umbla vorba că or și murit din ei, da’ nu știu nimic sigur, că-n anii ăia Securitatea nu-și recunoștea pierderile. Ortacii au găsit dâre de sânge în colb și pe frunze. Mașina a ars, praful și pulberea s-a ales de ea. Din păcate, Kling a rupt-o la fugă și a reușit să scape cu viață, arză-l-ar focul să-l arză, fiindcă Rusca era aproape”.
M. V.: Potrivit dosarului de la Securitate, în anchete, bunicul a declarat că înainte de ambuscadă se dusese să-l caute pe Spiru Blănaru ca să-i ceară un anumit tip de mitralieră pe care intenționa să o folosească în acea împrejurare. Relatează că nu l-a găsit și că a participat la ambuscadă cu armamentul pe care deja îl avea. Tot în 48, bunicul se afla alături de Ion Uță când acesta a ordonat uciderea celor doi agenți pe care Securitatea încerca să-i infiltereze în grupare, travestiți în așa-ziși ”partizani”.
R. G.: Asta se întâmpla la începutul primăverii lui 1948. Agenții Modest Glaudum și Petru Pocletaru (tineri aflați la vârsta studenției) fuseseră instruiți la București și la Securitatea Lugoj, fiindu-le trasată următoarea misiune: să se dea drept ”studenți fugari căutați de autorități”, să facă de așa natură încât să fie primiți în organizația lui Uță, pentru ca mai apoi să faciliteze fie arestarea, fie uciderea partizanilor. Cum luptătorii colonelului obișnuiau să se scindeze în subgrupuri ce acționau în zone diferite, uneori Uță rămânând numai cu 2-3 ortaci, securiștii sperau și că agenții ar fi putut găsi un moment propice pentru a-l ucide. Ion Uță – liderul celei mai ofensive grupări de partizani din România – era marea lor țintă. Zis și făcut. Cei doi s-au deghizat în fugari și au început să umble prin zonele în care turnătorii raportaseră prezența partizanilor. Făceau zgomot prin pădure de parcă mergeau pe bulevard. Până la urmă li s-a împlinit dorința: l-au întâlnit pe Uță. Mai jos, vă prezint fotografiile (arhiva personală / sursa CNSAS) pe care securiștii le-au făcut cadavrelor celor doi la ceva timp după ce fuseseră împușcați de partizani.
Pe fotografii, securiștii au scris o mare și mizerabilă minciună: cică agenții lor ar fi fost ”partizani” ai grupării Uță care ar fi sfârșit uciși fiindcă… partizanii s-ar fi împușcat între ei. Evident, Securitatea nu-și recunoștea pierderile și nici nu-și deconspira agenții, fie ei morți. Ca o paranteză, securiștii vor face la fel când partizanii din Gruparea ”Arnăuțoiu” îi vor împușca mortal pe niște agenți travestiți în ”turiști”, care erau înarmați până-n dinți și aveau misiunea de a-i aresta sau ucide. Potrivit dosarelor, cică ”bandiții” au omorât… ”turiștii”.
Dar să revenim la cele întâmplate în primăvara lui 1948. Domnul Nicolae Ciurică mi-a relatat cum au fost uciși cei doi agenți:
”Iancu Baderca mi-a povestit ce s-a întâmplat atunci. El l-a împușcat pe unul dintre securiștii ăia în primăvara lui ‘48. Cu Iancu vorbeam multe, eram apropiați de vârstă. Cică s-au trezit cu băieții ăștia doi umblând prin pădure. Ziceau că-s studenți din București și insistau să devină partizani, se rugau de ei să-i primească. Dădeau strada și numărul unde locuiau, spuneau tot felul de date. Uță a acceptat până la urmă, dar îi mirosise de la bun început. Îi ținea așa, într-o formă de carantină, erau supravegheați în permanență și n-aveau voie să poarte arme. Noaptea se stătea de pază cu rândul. Și dacă ar fi vrut să fugă nu mai puteau. Nimeni nu s-ar fi riscat să-i lase de capul lor, de-acum știau nume, trasee, ascunzători. În tot timpul ăsta colonelul i-a verificat cu ajutorul oamenilor de încredere, cineva a scormonit și la București. Ți-am zis, Uță era foarte bine informat. Și-au început să vină informații că mințeau, nu se potrivea nimic din ce spuseseră. Verificarea a durat o lună și ceva. Ăia se comportau ciudat, se vedea că ascundeau ceva.
Când a fost de i-or împușcat, Uță le-a zis așa celor doi:
– Mă băieți, mă, m-ați convins că sunteți într-adevăr oameni de încredere. De-acum rămâneți cu noi. Azi ne mutăm de aici, da’-nainte de asta, duceți-vă și aduceți câteva brațe de lemne că trebuie să facem mâncare.
Înainte de a-i mâna pe securiști, colonelul îi întrebase pe ortaci:
– Care dintre voi îi împușcă pă-știa? Am nevoie de doi voluntari.
Iancu Baderca a făcut un pas în față, al doilea a fost Pușchiță Mutașcu. Uță le-a zis în felul următor:
– Haideți să vedem ce vor face. Trageți în plin numai dacă încearcă să fugă.
Și-mi povestește Iancu:
– Mă Nicolae, noi ne-am băgat în pădure cu mult timp înainte să plece ei după lemne. Ne-am ascuns și-i așteptam să vedem ce fac. Luau o creangă, se uitau înapoi, apucau un vreasc, iar se uitau înapoi… Când or observat că nu mai pot fi văzuți din tabără, or dat drumu’ la lemne și-or rupt-o la fugă. Am tras într-unu’, o căzut lat fără suflare.
Lat a rămas și al doilea, l-a doborât Petru Pușchiță zis ”Mutașcu”. I-au împușcat pe Valea Cățelei, la Izvorul Rău de lângă Pârvova. Pentru asta amândoi aveau să fie condamnați la moarte”.
M. V.: În anchetă, bunicul va declara că, după ce Iancu și Mutașcu i-au împușcat pe agenți, colonelul Uță l-a trimis pe el să ia actele din buzunare ălora. Avuseseră și ei niște acte, acolo, date de securiști ca să pară credibili. Nu le-a mers. Iancu și Mutașcu îi lăsaseră prăvăliți prin pădure. Ulterior, cadavrele au fost aruncate într-o râpă.
R. G.: Mai trecea Mircea Vlădescu pe acasă în perioada vieții de proscris?
M. V.: Bunica povestea că el obișnuia să treacă foarte, foarte rar pe acasă, asta pentru că încerca să-și protejeze familia. Când venea, venea numai după căderea întunericului, mereu neanunțat și rămânea puțin, cât să-și sărute soția și copiii. Știa prea bine că, dacă se afla, persecuțiile s-ar fi intensificat. Ca urmare a fugii lui în pădure, familia era oricum persecutată și supravegheată cu atenție. Asta era inevitabil. Ți-am spus că bunicii aveau trei copii minori – Ioana de 8 ani și ceva, Iconia de 6 ani și ceva, iar tata, Mircea, avea numai 2 ani și câteva luni; când a fost arestat bunicul, avea 2 ani și opt luni. Îți dai seama cât de greu le-a fost și lor, și lui.
Tata avea o singură amintire cu bunicul meu – mai exact, își amintea o siluetă întunecată care a intrat în cameră și a aruncat un fier pe masă. Despre fierul ăla bănuia că a fost o armă. Și eu cred același lucru. Asta a fost singura lui amintire despre tatăl său, bunicul meu patern. O siluetă întunecată care a aruncat un fier pe masă. O siluetă fără trăsături.
R. G.: Când a aflat familia că Mircea Vlădescu fusese rănit și capturat de trupele de Securitate?
M. V.: Imediat după dimineața de 8 februarie 1949, când s-a întâmplat totul. Bunica nu a fost înștiințată oficial de nimeni, dar vorbeau oamenii, șușoteau... Veștile au circulat din gură-n gură, cu rapiditate, mai întâi ca niște zvonuri sinistre, apoi ca niște certitudini și mai sinistre. La-nceput s-a vorbit despre o trădare și despre uciderea lui Uță și a altor partizani, apoi, s-a vorbit și despre capturarea bunicului.
R. G.: Pentru uzul cititorilor noștri, voi contextualiza și voi detalia cele întâmplate atunci. Trădătorul era chiar unul dintre partizani. Andrei Vădrariu îl chema, de loc din Mehadica. Se ocupase cu plugăritul înainte să fugă în munți. S-a retrăsese în pădure pentru că se temea de arestare. Nu a stat mult cu luptătorii din Gruparea ”Uță” – li se alăturase recent, prin decembrie ‘48.
Documentele Securității atestă că Andrei Vădrariu s-a înfățișat la postul de Miliție din comuna Mehadica, în cursul nopții de 7 spre 8 februarie, unde a cerut să fie pus în legătură cu organele de Securitate pentru a oferi informații despre locul în care se aflau Ion Uță și alți partizani. Părăsise grupul în cursul aceleiași nopți, invocând pretextul unei întâlniri cu o rudă. Suprimarea colonelului reprezenta un obiectiv major, Batalionul 9 Securitate a lua de urgență calea Borlovenilor Noi. Călăuza era chiar Vădrariu, îmbrăcat în șubă de milițian. În Raportul emis de Comandamentul Unic Timiș cu nr. 30155, datat 9 februarie 1949, se consemnează că la acțiune au participat 4 ofițeri, 7 subofițeri și 38 de ostași ai trupelor de Securitate.
Trădătorul i-a condus prin împrejurimile satului Borlovenii Noi, dar nici el nu cunoștea cu exactitate care era cel mai recent loc în care se ascundeau ortacii. Ajunși în zonă de puțin timp, după ce reușiseră să scape din alte tentative de împresurare, că de-aia umblau iarna, Uță și luptătorii săi plecaseră de la sălașul lui Dionisie Careba, om de încredere din Borlovenii Noi, care le mai oferise adăpost și în trecut, la un alt sălaș, situat nu foarte departe (circa 3 kilometri), ce-i aparținea lui Meilă Careba, unchiul lui Dionisie. Posibil ca Uță să fi simțit ceva, dovadă trecerea asta de ultim moment de la un sălaș la altul. Din ce i-au spus Iancu Baderca și Dumitru Mutașcu lui Nicolae Ciurică, motivul plecării de la sălașul lui Dionisie Careba a fost că acesta era mult prea expus, fiind poziționat aproape de drum și în apropierea altor trei-patru sălașe. Grupul avea nevoie de o ascunzătoare cât mai retrasă.
Vădrariu nu știa cum să ajungă la sălașul lui Meilă Careba, așa că i-a dus pe securiști la Dionisie, care s-a-ncăpățânat să nu le spună nimic. Și-au început să-l bată, să-l schingiuiască, în timp ce-l confruntau cu trădătorul Vădrariu, care-l cunoștea și-i amintea de diverse situații când îi ajutase pe partizani. Zdrobit, până la urmă Dionisie va ceda și îi va duce pe securiști la sălașul lui Meilă, numai că, ajuns în apropierea acestuia, e capabil de un ultim act de eroism. Mai exact, le cere un muc de țigară securiștilor, iar ăia, nu prea isteți, i-l dau și i-l aprind, bucuroși că-i duce la ”bandiți”. Dionisie pufăie cât poate, astfel încât santinela partizanilor vede jarul în noapte. E motivul pentru care Uță și ai lui nu vor fi luați chiar ca din oală, deși lucrurile s-au precipitat în cel mai brutal mod. Se pare că Uță, care era obișnuit să pună răul înainte, îl învățase să facă asta dacă ajungea într-o astfel de situație, știind prea bine că Dinoisie nu era fumător. Gestul curajos al acestui țăran simplu le-a oferit ceva timp partizanilor, dându-le șansa să lupte. Potrivit documentelor, securiștii au ajuns la sălaș în jurul orei 6.45. Maiorul Ciorapciu, cel care a condus acțiunea, și-a împărțit oamenii în patru grupe cu scopul împresurării sălașului. Lupta a durat aproximativ 45 de minute. A debutat sângeros: ieșind din sălaș, Pantelimon Erimescu și Meilă Careba au fost împușcați mortal, fiind secerați cu rafale de pistoale-automate.
S-a tras ca la război. Partizanii au aruncat cel puțin 10 grenade. S-au luptat cu îndârjire, la disperare, dar erau într-o zdrobitoare inferioritate numerică, în cele mai vitrege condiții de iarnă, și nici zona nu i-a avantajat. Securiștilor le reușise împresurarea. Rănit, Mircea Vlădescu a căzut capturat. La o ultimă tentativă de spargere a cordonului fixat de trupele de Securitate, Ion Uță a rămas în urmă, acoperind retragerea camrazilor săi cu rafale de pistol-automat. Spera că vor putea răzbi spre culmea desfrunzită. Atunci a fost împușcat mortal. Și Ilie Voica a fost ucis. Singurii care au scăpat teferi din încleștare au fost Iancu Baderca și Dumitru Mutașcu zis ”Fus”, reușind să spargă împresurarea cu grenade și rafale susținute.
În urma incidentelor de la sălașul lui Meilă au fost capturate următoarele: cinci puști Z.B., un pistol Schmeisser, o pușcă-mitralieră sovietică, o traistă cu muniții pentru pușca-mitralieră, două cutii de tablă cu material explozibil, o grenadă Kissle, un pistol-automat Browning și o traistă țărănească ce-i aparținuse colonelului, în care se aflau diverse acte, o hartă militară și câteva însemnări, printre care și aceste rânduri scrise de mâna lui:
”Este momentul suprem să le spunem: a sosit clipa. Dar pentru aceasta sunt necesare mijloace, nu numai vorbe de încurajare și exemple de răbdare și curaj. Trebuie să trecem de la pregătirea tăcută, plină de suferințe și pericole, la acțiune, care întotdeauna a fost plină de rezultate fructuoase. Dacă e să pierim, mai degrabă pierim prin pasivitate decât prin acțiune, în plus dușmanul politic se întărește. Deci, acțiune pentru a ridica moralul și cu orice sacrificiu pentru a împiedica consolidarea inamicului”.
Potrivit documentelor, după încleștarea de la sălașul lui Meilă, per-total au fost 86 de arestați dintre care 65 erau țărani. Cadavrele lui Ion Uță, Pantelimon Erimescu, Ilie Voica și Meilă Careba au fost coborâte de pe cursul Brezoviței și duse la Domașnea, unde le-au rezemat de gardul postului de Miliție, păzite în permanență de milițieni. Acolo le-au batjocorit cum le-a trecut prin cap… le-au lovit cu picioarele, le-au scuipat, le-au pus țigări în gură… ”Cine face ca el ca el să pățească” – le agățaseră mesajul ăsta pe piept. I-au lăsat în văzul lumii timp de trei zile ca să bage spaima în țărani, însă rămâne un mister ce s-a întâmplat ulterior cu trupurile lor, rămășițele pământești nefiind recuperate nici până-n zilele noastre, așa cum se întâmplă în cazul multor partizani uciși de Securitate.
Și un ultim aspect: în fatidica dimineață de 8 februarie 1949, alături de colonelul Ion Uță, care era membru al PNȚ, au murit doi legionari (Pantelimon Erimescu și Ilie Voica) și un țăran fără afiliere politică (Meilă Careba), împreună cu ei mai luptând un legionar, care a fost rănit (Mircea Vlădescu) și doi țărani fără o afiliere politică (Iancu Baderca și Dumitru Mutașcu). Cei mai mulți dintre ei erau eroi ai Armatei Regale. Rezumând: un național-țărănist, trei legionari și trei țărani fără culoare politică. Oamenii acesștia au avut același inamic comun și au purtat aceeași luptă, fiind animați de același crez anticomunist, finalmente împărtășind aceleași gropi comune încă neștiute. Repet: nu a existat niciodată o rezistență armată ”democratică” și o altă rezistență armată ”nedemocratică”. A existat o singură Rezistență Armată Anticomunistă, care a luptat pentru libertate, democrație constituțională, monarhie și credință în Dumnezeu.
Mircea, spune-mi ce se știe în familie despre circumstanțele în care a fost arestat bunicul tău, Mircea Vlădescu.
M. V.: Familia nu a știut mai nimic despre modul în care fusese rănit și arestat. Am aflat târziu unele circustanțe, foarte târziu, și asta doar când am avut acces la dosarul lui de la CNSAS. Din declarațiile bunicului, reiese că a fost rănit în claviculă, chiar când încerca să iasă din sălaș. Apoi a căzut capturat. L-au ținut puțin într-un dispensar, după care a intrat în anchetele Securității. Familia nu a fost înștiințată de nimic, ai mei n-au avut acces la proces. Bunica a aflat că-l făcuseră șef de lot, iar ulterior, în noiembrie 1949, a auzit că fusese condamnat la 20 de ani de muncă silnică.
Cu puțin înainte de 8 februarie 1949, securiștii făcuseră niște percheziții în vechea casă a bunicilor, acolo unde m-am născut și eu. Deși nu găsiseră nimic ilegal sau de interes pentru ei, au reținut-o pe bunica. Au dus-o la postul de Miliție de-aici din Luncavița, dar au dus-o și pe la Caransebeș, pe la Lugoj. Au fost mai multe rețineri. Ea nu prea obișnuia să vorbească despre perioada aia, dar când o făcea, își amintea cu groază de maiorul Zoltan Kling și de colonelul Aurel Moiș. Aici, la postul de Miliție din Luncavița, au bătut-o până când a leșinat cu fărașul de luat cărbuni de la sobă. Au snopit-o în bătaie, dădeau cu toată forța. Copiii minori erau în camera vecină, lăsați în seama unor soldați. Dimineața, înainte să se crape de ziuă, vânătă din cap până-n nicioare, și-a luat copiii și s-a dus acasă. Vai de sufletul ei prin câte a trecut. La scurt timp după episoadele astea a urmat împresurarea de la sălașul din apropierea Borlovenilor Noi.
R. G.: După condamnarea la 20 de ani de muncă silnică, a mai aflat familia ceva, orice, despre Mircea Vlădescu?
M. V.: În ianuarie 1950, deci, la o lună și ceva după condamnarea lui, bunica a primit o carte poștală de la Gherla, datată 3 ianuarie. Administrația penitenciarului i-a permis bunicului să ceară acasă câteva lucruri, printre care lenjerie, mănuși, o lingură și o pereche de pantaloni din piele, menționând, lapidar, că-l durea piciorul. Din asta înțeleg că încă se resimțea în urma vechii răni de pe front. Familia știa ce fel de pantaloni voia el – pantaloni din piele de vițel croiți cu blana pe interior, ca să-i țină de cald. Nu avea voie să scrie decât strictul necesar. Își săruta ”odoarele”, adică pe cei trei copii minori, și le ura sănătate rudelor. În acel moment a aflat familia că era la Gherla – până atunci, bunica nu știuse nimic de soarta lui. Cartea asta poștală scrisă și semnată de el a fost primul și totodată ultimul semn de viață primit de la bunicul meu. Apoi, a dispărut pentru totdeauna. L-a înghițit un întuneric adânc, pe care iată că n-am reușit să-l împrăștiem nici până-n prezent. Cel mai probabil, într-o seară, a fost scos din celula de Securitate din Gherla, dus într-un loc necunoscut, executat sumar și aruncat într-o groapă încă neștiută. Avea soar 28 de ani.
R. G.: Dumnezeu să-l odihnească. A fost o crimă abominabilă, întrucât partizanul nu fusese condamnat la moarte de o instanță. Când a aflat familia că Mircea Vlădescu era mort?
M. V.: Familiei nu i s-a prezentat niciodată un document oficial din care să rezulte că el murise cu excepția falsului și uzului de fals pe care l-a primit tata foarte târziu, de la primăria de aici din Luncavița, undeva pe la începutul anilor 70, în urma mai multor memorii pe care i le adresase lui Nicolae Ceaușescu. În memoriile alea, îl rugase să facă de așa natură încât să i se transmită adevărul despre dispariția subită a tatălui. Evident că nici Ceaușescu și nici altcineva nu i-a răspuns la memorii, doar că, până la urmă, a fost chemat la primărie unde i s-a înmânat, fără vreo explicație, un certificat fals de deces pe numele bunicului meu. Spun că era vorba despre fals și uz de fals pentru simplul motiv că acel așa-zis ”certificat de deces” ne batjocorea în față, susținând în mod mincinos și insultativ că bunicul Mircea Vlădescu ar fi decedat în comuna Luncavița, undeva la începutul anilor 50. Care a fost cauza morții? În ce împrejurări? Nicio explicație. Eliberat de Primăria Luncavița în urma unei comenzi venite de sus, în urma insistențelor tatălui meu, care se încăpățâna să-i tot trimită memorii lui Ceaușescu, așa-zisul ”certificat de deces” avea menirea să fie ca un pumn băgat în gura familiei. Pur și simplu nu voiau să mai vorbim despre moartea bunicului. Un secretar de la primărie (omul era de la Verendin) l-a avertizat pe tata să își vadă de treabă ca să n-aibă probleme. I-a spus asta chiar atunci când i-a fost eliberat certificatul.
Dincolo de episodul ăsta petrecut la începutul anilor 70, trebuie spus că bunica și copiii își dăduseră seama de mult timp că bunicul era mort, însă voiau informații clare și o finalizare oficială. Voiau o limpezire a situației. Ăsta a fost motivul memoriilor. Trecuse de mult momentul 1964, când deținuții politici reveniseră acasă – nu doar că bunicul nu se numărase printre ei, dar niciunul nu mai auzise nimic de Mircea Vlădescu. Era de parcă-l înghițise pământul. Și chiar îl înghițise. Altă explicație nu exista.
Și s-a mai întâmplat o chestie interesantă, tot înainte de Revoluție. O relatez așa cum am auzit-o, pentru ca povestea să fie cumva completă. Tata se pricepea la zidărie și tâmplărie, a fost un meseriaș apreciat în Luncavița și-n toate comunele din jur. La un moment dat, lucra la cineva din Domașnea. Acolo a auzit mai multe relatări despre o spiritistă care locuia la Maglavit, în Oltenia. Dornici să recurgă la aproape orice pentru a afla, poate, informații despre soarta bunicului, tata și bunica s-au dus la Maglavit. Căutau un semn cât de mic. Tata a intrat la spiritistă în timp ce bunica l-a așteptat afară, în curte, cu sufletul la gură. El mi-a povestit că a fost așezat la o masă iar femeia a intrat în transă în timp ce-l ținea de mână, tremurând din tot corpul. Din ce aflaseră ai mei, și spiritista trecuse o perioadă prin beciurile Securității, unde fusese chinuită groaznic, motiv pentru care rămăsese cu un defect de vorbire. În transa aia, era și mai dificil să înțelegi ce îndruga. Nu putea să rostească clar cuvintele. Și tata a întrebat-o, cu vocea tremurândă, ca și cum l-ar fi întrebat pe bunicul: ”Cum ai murit? Ce s-a întâmplat cu tine?”. Și ea a zis ”Of, of... copiii mei... mi-au dat în cap cu mitraliera...”. Tata nu a deslușit prea multe, era nedumerit. Se-ntreba dacă a auzit bine, dacă a înțeles corect... Se-ntreba dacă cele auzite puteau fi interpretate și în sensul că pe bunicul îl împușcaseră în cap. Nu știa ce să înțeleagă. Când a ieșit de-acolo, i-au dat lacrimile... Bunică-mea era o femeie puternică, tare ca o stâncă. ”Cine știe ce-o fi îndurat sărmanul”, a spus, și-a făcut o cruce și s-au întors la Luncavița.
R. G.: După Revoluție, familia a aflat informații despre Mircea Vlădescu și din alte surse decât din dosarul pe care partizanul îl are la CNSAS?
M. V.: Ceva-ceva am mai aflat. La un moment dat, cred că se-ntâmpla în a doua jumătate a anilor 90, tata a primit o scrisoare de la domnul Ioan Cornea din Cisnădie. Fost deținut politic pentru mulți ani, Cornea ținea legătura cu Gogu Cristescu din Plugova, care fusese și el implicat în rezistența armată anticomunistă din Banatul montan. Așa aflase Cornea adresa noastră. Ne-a scris câteva rânduri, spunându-ne că luase legătura cu bunicul la Gherla, pe la începutul anului 1950. Cred că se întâmpla în aceeași perioadă în care i se permisese cartea poștală despre care am vorbit. Nu îl cunoscuse niciodată în carne și oase, nu-l văzuse niciodată, nici măcar de la distanță, însă vorbise de câteva ori cu el prin Morse ciocănit în perete. Celula lui Cornea era vecină cu așa-numita celulă zero, în care era bunicul. Au comunicat timp de câteva zile, cu destule dificultăți, fiindcă așa ceva nu era ușor. Știa că luptase ca partizan și îl numea ”fratele Mircea”, fiindcă și Ioan Cornea fusese membru al Frățiilor de Cruce. Într-o seară, ne-a relatat, a încercat să-l contacteze, așa cum o făcuse în cursul ultimelor zile, dar nu i-a mai răspuns nimeni. Mircea Vlădescu dispăruse pentru totdeauna. Cornea ne-a explicat că, de regulă, deținuții care ajungeau în celula zero dispăreau rapid fără ca nimeni să mai audă vreodată de ei.
Ne-a emoționat scrisoarea domnului Cornea. I-am răspuns și noi cu o scrisoare, mulțumindu-i pentru strădania de a ne împărtăși aceste informații prețioase pentru familie. Ulterior am vorbit la telefon și ne-a invitat la Cisnădie. Tata și cu mine ne-am dus să-l cunoaștem. Am întâlnit un om foarte demn și foarte credincios. Un anticomunist desăvârșit. Ne-a povestit că, după anii petrecuți în pușcărie, se retrăsese în munți pentru o perioadă de aproape 10, crescând animale și trăind cu foarte puțin. Era profund scârbit de comunism. Într-o duminică, ne-am dus împreună la biserică, se oficia slujba. Atunci am aflat că era într-un vechi conflict cu preotul de acolo. Când tata mi-a dat niște bani ca să-i dau preotului pentru un pomelnic, Cornea ne-a întrebat: ”De ce vă duceți cu bani la ăsta? E un comunist care a făcut multe nenorociri!”. Cornea avea locul lui chiar lângă altar, venea la biserică, fiind foarte credincios, dar nu se înțelegea deloc cu preotul acela. Fata lui era notar în Cisnădie, țin minte că terminase ASE-ul, iar ginerele lui cred că era medic veterinar tot acolo. După vizita aceea, Cornea a venit și el la noi, la Luncavița, și a rămas câteva zile. Era o prezență plăcută. Un om înțelept, smerit și foarte corect. Apoi a mai venit odată la Luncavița și am ținut legătura niște ani, comunicând în mod regulat, până când a dispărut subit, nemaiputând să-l contactăm. Era bătrân și bolnav, sigur murise.
R. G.: Cum s-a descurcat bunica ta cu trei copii minori, după ce Securitatea le-a asasinat tatăl?
M. V.: Greu, foarte greu. Și-a crescut copiii de una singură. A fost crunt, îți dai seama. Familia fusese oricum săracă lipită pământului, acum o lovise și nenorocirea asta... Norocul a fost că bunica a fost o femeie puternică și nu s-a lăsat zdrobită de probleme. Muncea din greu pe la oamenii cu stare din comună, azi la o familie, mâine la alta. Îmi povestea că pleca de acasă în zori, înainte să se crape de ziuă, și le lăsa o farfurie mai mare pe care erau trei porții de mâncare: trei bucățele de mămăligă rece și trei bucățele de brânză, acoperite cu o altă farfurie. Aveau apă rece de la fântână. Ea se ducea la 5-7 kilometri, la strâns de fân, și nu mai ajungea acasă decât seara târziu, când cădea întunericul. Uneori, o familie au alta se milostivea și îi dădea o bucățică de brânză pentru copii, alteori nu i se dădea nimic. Și situația asta a ținut ani în șir. I-a fost greu, foarte greu. Undeva în prima jumătate a anilor 70, primarul de aici din Luncavița i-a propus să o bage infirmieră la dispensar. Respectivul era comunist convins, nu știu de ce a ajutat-o, dar uite că totuși a făcut-o. Sigur, nu a ajutat-o comunismul, ci un om din sistem. Poate că i se făcuse milă, văzând cum se chinuia cu trei copii. Așa a ajuns bunica infirmieră la dispensarul din comună și tot de acolo a ieșit la pensie.
Situația familiei s-a îmbunătățit rapid după ce bunica a fost angajată ca infirmieră iar tata a crescut și s-a apucat de muncă, suplimentând veniturile care intrau în casă. Tata a lucrat zidărie și tâmplărie, fiind foarte priceput la asta. Era principalul meșter care se ocupa de fațadele caselor din Luncavița dar și din alte comune de munte. A lucrat mult și pe la Domașnea, lumea îl respecta și îl aprecia. Era hâtru, oamenilor le plăcea să petreacă timpul cu el, dar totodată era și foarte serios când venea vorba de meseria lui. Se născuse talentat la pictură și sculptură, au ieșit lucruri frumoase din mâinile lui. Am mai multe picturi rămase de la el. Deoarece era serios și muncitor, tata ajunsese să câștige binișor, chiar dacă familia nu deținea pământuri. Așa au putut să cumpere o altă casă. Fiindcă fusese sărac întreaga sa viață, avea oroare de mămăligă. Mie îmi place, dar el nici nu mai voia să audă de mămăligă și de fiertură de orz. Și-atunci, încerca să ne pună pe masa tot ce era mai bun. Se îngrija să avem pâine albă și desori carne de vițel, care devenise o mare raritate prin anii 70-80. N-aveai voie să sacrifici vițeii de capul tău, deși erau animalele tale pentru care trudeai zilnic. Dacă te prindeau, îți dădeau 3-4 luni de pușcărie. Se întâmpla să avem noi carne de vițel pe masa, iar oamenii cu viței în curte să mănânce mămăligă și fiertură de ovăz. Tata avea o înțelegere cu șeful postului de Miliție din Luncavița. Țin minte că făcea câte un pachet cu 5 kilograme de carne proaspătă și mă trimitea să i-o duc milițianului, așa, discret, zicându-i că era din partea lui. Mă duceam, îi dădeam pachetul cu carne și ăla tăcea din gură, se făcea că nu vedea nimic. Așa se proceda pe-atunci ca să poți trăi ceva mai bine. Trebuia să te descurci, într-un fel sau altul.
Desigur, familia era supravegheată de Securitate și în anii 70-80, dar asta se făcea de o manieră discretă, prin intermediul unor turnători din comună. În dosarul de urmărire al tătălui meu – a cărui unică vină era că e fiu de partizan –, unul dintre turnători mințea că tata ar fi păstrat ascunsă cămașa găurită de glonț și plină de sânge a bunicului meu, cămașa aia în care fusese arestat la sălașul lui Meilă Careba, în dimineața de 8 februarie 1949. Îți dai seama cât de screlozat era respectivul? Păi, cum să fi putut tata să aibă cămașa însângerată a bunicului, când el avea doar 2 ani și 8 luni în februarie 49? Cum să ajungă o astfel de cămașă la familie? Nici nu știm dacă bunicul purtase o cămașă în dimineața aia. Îți faci cruce când citești delațiunile astea, realizând că turnătorul mințea doar ca să facă rău familiei. De ce toată ura asta? Bănuiesc cine era respectivul. Tot prin anii 80, când mă duceam cu tata la pădure, un milițian de la postul din comună debita că ne-am fi dus acolo ca să ne antrenăm pentru o viitoare luptă de partizani. Mare e grădina lui Dumnezeu și mulți au sărit gardul!
R. G.: Știu că în familia Vlădescu există o tradiție specială încă din anii comunismului. Mai exact, până acum, toți nou-născuții de sex masculin din familie au primit numele Mircea, în semn de respect și prețuire pentru partizanul al cărui sânge curge și prin venele lor. E un act de memorie care privește spre viitor. E felul vostru de a vă neuita înaintașul și drama din trecutul recent.
M. V.: Așa e. Suntem patru Mircea în familie. Și tot ce sper este ca această tradiție să fie dusă mai departe.
R. G.: Doamne, ajută!
M. V.: Amin!
